Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la mandatul european de arestare
Gheorghe Bocșan - martie 1, 2018(4) Fără a aduce atingere alin. (1), o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare nu este extrădată unui stat terț fără consimțământul autorității competente a statului membru care a predat-o. Acest consimțământ este acordat în conformitate cu convențiile prin care acest stat membru își asumă obligații, precum și cu dreptul său intern”.
Față de neclaritățile ce au fost sintetizate mai sus prin metafora „celor două lanțuri paralele” de MEA și de consimțăminte la predare, instanța finlandeză Korkein oikeus a formulat o întrebare preliminară adresată Curții de Justiție care, pentru a sublinia complexitatea și mai mare a problemei de interpretare ridicate, a reformulat întrebarea preliminară astfel încât să poată răspunde tuturor eventualelor chestiuni legate de interpretarea art. 28 alin. (2) din decizia-cadru, în sensul de a se stabili cu exactitate care anume din consimțămintele statelor implicate în succesiunea de MEA sunt necesare pentru o predare finală.
Problema se reduce, în esență, în mare parte la principiul specialității aplicabil MEA. Astfel, în interpretarea Curții, potrivit punctului 52 din hotărâre că: „noțiunea «stat membru de executare» care figurează la art. 28 alin. (2) din decizia-cadru se referă la executarea mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare finlandeze în vederea predării domnului West de către Ungaria Republicii Finlanda și, prin urmare, această noțiune desemnează al doilea stat membru de executare, și anume cel care a efectuat cea din urmă predare a domnului West statului membru căruia, în calitate de al treilea stat membru de executare, i se solicită în această cauză predarea acestei persoane Republicii Franceze în temeiul unui mandat de arestare emis de autoritățile judiciare ale acesteia din urmă”.
În continuarea raționamentului, Curtea reamintește că obiectivul urmărit de decizia-cadru este acela de a facilita cooperarea judiciară (pct. 53 din hotărâre), iar ulterior, Curtea parcurge considerațiile obișnuite pe care le face aproape întotdeauna în spețele referitoare la MEA, referitoare la importanța încrederii reciproce între statele membre precum și a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare în spațiul de libertate, securitate și justiție al Uniunii Europene.
În baza acestor considerente (pct. 53-62 din hotărâre), ce se constituie într-o interpretare teleologică, orientată spre scopul facilitării MEA, iar nu bazată pe un formalism juridic excesiv care să inhibe, prin impunerea de condiții insurmontabile și nepractice, executarea acestuia, Curtea a considerat ca necesar doar consimțământul statului membru care a efectuat ultima predare a persoanei în cauză.
Curtea a combătut atât viziunea exprimată de guvernul finlandez, potrivit căreia interpretarea Curții „este de natură să împiedice realizarea obiectivului urmărit de art. 28 alin. (2) din decizia‑cadru, care vizează protejarea suveranității statului membru care a predat persoana, precum și garantarea faptului că, ulterior predării sale, această persoană nu va fi nici urmărită, nici condamnată, nici predată ulterior unui alt stat membru pentru infracțiuni anterioare predării inițiale și care nu constituiau temeiul acesteia” (pct. 63 din hotărâre), cât și perspectiva susținută atât de guvernul finlandez cât și de cel francez, aceea că „o astfel de interpretare nu respectă faptul că anumite motive de neexecutare a unui mandat european de arestare nu pot fi invocate de orice stat membru de executare. Într‑un caz precum cel din acțiunea principală, dacă nu ar fi cerut consimțământul primului stat membru de executare, respectivul stat membru ar fi lipsit de posibilitatea de a se prevala, în beneficiul unei persoane care este resortisant sau rezident al acestui stat, de art. 4 pct. 6 și de art. 5 pct. 3 din decizia‑cadru. Or, prevederile menționate nu ar putea fi invocate în beneficiul acestei persoane nici de primul, nici de al doilea stat membru de executare” (pct. 69 din hotărâre). Această din urmă opinie se referă la situațiile de neexecutare facultativă a MEA și respectiv la garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale, în sensul că dispozițiile invocate permit statului membru de executare să refuze predarea unei persoane ce face obiectul unui MEA pe motiv că respectiva persoană este resortisant sau rezident al său ori că intenționează să rămână pe teritoriul său.
O astfel de perspectivă ca și cea expusă anterior nu ar putea fi transpusă în speța concretă în contextul căreia a fost adresată întrebarea preliminară decât în legătură cu Regatul Unit, stat al cărui resortisant este Malvin West. Prin urmare, adoptarea unei asemenea viziuni ar face inutil consimțământul Ungariei la predarea susnumitului către Republica Franceză. Doar că necesitatea consimțământului Ungariei pentru predarea de către Finlanda către Franța a lui Malvin West rezultă expres din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. g) din decizia-cadru, referitor la excepția de la principiul specialității bazat pe consimțământul autorității judiciare care a predat persoana.
În concluzie, dispozitivul hotărârii răspunde întrebării preliminare reformulate:
„Art. 28 alin. (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că, atunci când o persoană a făcut obiectul mai multor predări între state membre în temeiul unor mandate europene de arestare succesive, predarea ulterioară a acestei persoane unui alt stat membru decât cel care a predat‑o în ultimul rând este condiționată numai de consimțământul statului membru care a efectuat această din urmă predare”.
Pe scurt, folosind termenii metaforici pe care i-am propus la începutul analizei acestei hotărâri, nu poate fi vorba despre a o necesitate a vreunui „lanț de consimțăminte” care să fie paralel cu „lanțul MEA”, fiind suficient consimțământul ultimului stat care a predat persoana vizată de un MEA către statul membru de executare.
VII.3. Necesitatea existenței unui mandat de arestare național, prealabil și distinct față de MEA – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 1 iunie 2016 în cauza C-241/15 având ca obiect cererea de decizie preliminară în procedura referitoare la executarea unui MEA emis împotriva lui Niculae Aurel Bob-Dogi[30]
Problema juridică abordată în această hotărâre este aceea a necesității existenței unui mandat de arestare național, distinct și prealabil față de un MEA emis pentru aceeași persoană și aceleași fapte.
Discuțiile au fost generate de o transpunere națională deosebit de originală și aparent foarte eficientă a Deciziei-cadru 2002/584/JAI în dreptul intern maghiar, prin Legea nr. CLXXX din 2012 privind cooperarea în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene.
Art. 25 din această lege prevede emiterea unui singur mandat de arestare pentru urmărirea penală a unui suspect și anume mandatul european de arestare care, prin efectul legii, se aplică și pe propriul teritoriu național.
Astfel, în cazul resortisantului român Niculaie Aurel Bob-Dogi, o instanță maghiară a emis un astfel de mandat de arestare cu caracter atât național cât și european în anul 2015, pentru vătămare corporală gravă produsă prin accident rutier. Suspectul a fost prins în România, dar Curtea de Apel Cluj a respins, printr‑o încheiere, propunerea de arestare preventivă a domnului Bob‑Dogi care i-a fost făcută de Ministerul Public și a dispus punerea în libertate imediată a acestuia, sub control judiciar pe o durată inițială de 30 de zile, care ulterior a fost prelungită. În speță, MEA ce ar trebui executat de autoritățile judiciare române se confunda, după cum prevedea dreptul național maghiar precitat, cu mandatul național de arestare.
În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții două întrebări preliminare.
Curtea a reformulat prima întrebare preliminară: „să se stabilească dacă art. 8 alin. (1) lit. c) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că prin noțiunea «mandat de arestare» care figurează în această dispoziție trebuie să se înțeleagă un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare” (pct.30 din hotărâre).
Ceea ce este esențial în această chestiune este tocmai principiul de bază care constituie temeiul instrumentului juridic reprezentat de mandatul european de arestare și anume principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare între statele membre ale Uniunii Europene. Pentru a recunoaște o decizie judiciară este necesar ca aceasta să existe, înainte de toate, MEA fiind conceput ca un instrument având drept scop recunoașterea unei decizii de arestare a unei persoane pentru a fi urmărită penal sau pentru executarea unei pedepse într-un alt stat decât în acela pe teritoriul căruia se găsește la momentul deciziei respective.
Curtea abordează în acest caz problematica MEA într-un mod surprinzător de formalist față de stilul adoptat cu ocazia quasi-unanimității hotărârilor sale pronunțate în materia MEA. Raționamentul, după ce parcurge faza devenită clasică, legată de încrederea reciprocă ce trebuie să existe între autoritățile judiciare ale statelor membre, precum și de principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, trece la o interpretare de tip literal a dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. c) din decizia-cadru, potrivit căruia MEA trebuie să conțină „indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a art. 1 și 2”.
În baza unei interpretări literale a texului anterior citat, Curtea constată, în cadrul pct. 43 din hotărâre că: „Această noțiune, «mandat european de arestare», este cea utilizată în mod sistematic în titlul, în considerentele și în articolele deciziei‑cadru, cu excepția acestui art. 8 aline. (1) lit. c), ceea ce sugerează că această din urmă dispoziție vizează un alt mandat de arestare decât mandatul european de arestare prevăzut de toate celelalte dispoziții ale deciziei‑cadru, care nu poate fi, așadar, decât un mandat de arestare național”.
Continuând orientarea literală a analizei dispozițiilor relevante din decizia-cadru, Curtea arată apoi, în cadrul pct. 44 din hotărâre că: „Această interpretare este confirmată și de modul de redactare a lit. b) din formularul care figurează în anexa la decizia-cadru, în special de termenii «decizia pe care se întemeiază mandatul de arestare», formular la care face referire expresă art. 8 alin. (1) primul paragraf din decizia‑cadru și de care trebuie, așadar, să se țină seama pentru interpretarea art. 8 alin. (1) lit. c), având în vedere că acești termeni confirmă faptul că mandatul european de arestare trebuie să se bazeze pe o decizie judiciară, ceea ce înseamnă că este vorba despre o decizie distinctă de respectivul mandat european de arestare”.
Referindu-se totuși și la chestiuni de substanță, nu numai la cele pur-formale, Curtea consideră, în cadrul punctului 56 din hotărâre, că este practic de esența MEA funcționarea unui sistem de „protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale cum este un mandat de arestare național, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare naționale”, iar punctul 57 din hotărâre continuă ideea: „Or, această protecție judiciară care cuprinde două niveluri lipsește, în principiu, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care se aplică o procedură de emitere a mandatului european de arestare denumită «simplificată», dat fiind că aceasta presupune că, anterior emiterii unui mandat european de arestare, nicio decizie, cum ar fi cea de emitere a unui mandat de arestare național, pe care să se grefeze mandatul european de arestare nu a fost luată de o autoritate judiciară națională”.
Astfel, față de considerentele expuse, Curtea răspunde la cea dintâi întrebare prin aceea că, pentru a se putea pune în executare un MEA, acesta trebuie să aibă la bază un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare.
Cea de-a doua întrebare preliminară adresată Curții se referă la consecința unei situații în care MEA nu a fost întemeiat pe un mandat de arestare național, distinct și prealabil și anume refuzul de a executa MEA.
Curtea analizează extrem de simplu această problematică din perspectiva răspunsului pe care l-a dat primei întrebări preliminare. Astfel, Curtea a calificat practic existența mandatului național distinct și prealabil drept condiție de legalitate ad validitatem a MEA. S-a reținut că, în principiu, neîndeplinirea acestei condiții ar împuternicii statul de executare să refuze executarea MEA. Totuși, ca o condiție prealabilă unei astfel de decizii, întrucât o viziune formalistă asupra executării MEA nu ar trebui să fie prevalentă, ci să se dea prioritate încrederii reciproce și principiului recunoașterii reciproce al hotărârilor judecătorești și deciziilor judiciare, statul de executare ar trebui „să solicite autorității judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație suplimentară necesară care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se explică fie prin faptul că efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil și distinct de mandatul european de arestare nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost menționat”.
Astfel, răspunsul Curții cu privire la cea de-a doua întrebare preliminară a fost în sensul că inexistența unui mandat de arestare național prealabil, pe care să se bazeze MEA justifică refuzul de executare a acestuia, însă doar după ce s-au cerut informații din partea statului solicitant pentru a preciza dacă un astfel de mandat național nu există sau doar că nu a fost menționat în MEA.
[30] ECLI:EU:C:2016:385, în limba română în format electronic la adresa http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsftext=&docid=179221&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=43377, accesată la data de 14 ianuarie 2018.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.