Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la mandatul european de arestare
Gheorghe Bocșan - martie 1, 2018Abstract
The European Arrest Warrant (EAW) represents the first and the most successful instrument
of the mutual recognition of judgments and judicial decisions in the area of liberty, security and
justice of the European Union. Though the Framework Decision 2002/584/JHA of the Council
establishes the rules under which EAW operates, a considerable role in the empowerment of this
judicial cooperation instrument pertains to the Court of Justice of the European Union.
Thus, even the fundamental question of the possibility and legitimacy to transform the classical
extradition framework, based upon international law conventions or reciprocity into a mere
surrender procedure between EU Member States, as the Tampere European Council Conclusions of
Presidency highlights was finally decided through the Court of Justice case-law (the Court’s
Judgment in the case C-303/05, preliminary ruling on the question raised by Arbitrgehof in the
proceedings Advocaten voor de Wereld VZW versus Leden van Ministerrad).
This paper analyses 20 cases judged by the Court of Justice linked directly to the EAW validity
and interpretation and 2 cases whose object was ne bis in idem principle, from the perspective of
art. 54 CISA, but constituting binding precedent in the matter of its application in connection with
EAW.
The case-law presentation on EAW was organised in this study according to the themes of the
preliminary questions asked to the Court of Justice by national jurisdictions, such as: validity and
interpretation of the new surrender paradigm, ne bis in idem principle, speciality principle, grounds
for optional non-execution of an EAW, the necessity to respect the fundamental human rights and
liberties, autonomous definition of certain concepts used in the Framework Decision 2002/584/JHA,
nexus between EAW and extradition conventions applicable to a certain case, EAW “chain” and the
meaning of “executing Member State” concept, necessity of a prior and distinct national arrest
warrant upon which the EAW should be based, the physical resistance against the execution of an
EAW etc.
Mandatul european de arestare reprezintă un prim instrument important de cooperare judiciară în materie penală întemeiat pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și deciziilor judiciare, principiu dezvoltat pornind de la concluziile Consiliului European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999.
Noutatea abordării propuse de Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului[1] constă în eliminarea procedurilor de extrădare între statele membre și înlocuirea acestora cu un sistem simplificat de predare, aflat sub control judiciar și bazat pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare.
Necesitatea demersului normativ este explicat de o manieră coerentă și comprehensivă la punctele (5)-(7) ale preambulului deciziei-cadru, după cum urmează:
„(5) Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume, de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într-un spațiu de libertate, securitate și justiție.
(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.
(7) Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și prin urmare, datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și la art. 5 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv”.
În continuare vom aborda hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la MEA[2] în funcție de problematica tratată de acestea.
I. Posibilitatea Consiliului de a reglementa domeniul extrădării pe calea unei decizii-cadru, în locul sistemului clasic de convenții privind extrădarea
Chestiunea a apărut de îndată ce a intrat în vigoare decizia-cadru referitoare la MEA, iar aceasta a fost transpusă în legislațiile statelor membre.
Cauza esențială în acest domeniu, deosebit de importantă pentru că pune sub semnul întrebării însăși posibilitatea Consiliului de a reglementa materia respectivă prin aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și temeiul juridic al deciziei-cadru, respectiv art. 31 lit. a) și b) și art. 34 alin. (2) lit. b) din TUE[3] (acest din urmă temei referindu-se la facilitarea extrădării între statele membre), în varianta consolidată post-Amsterdam și Nisa, a fost soluționată prin Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 3 mai 2007, pronunțată în cauza C-303/05, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Arbitragehof (Belgia) în procedura Advocaten voor de Wereld VZW împotriva Leden van Ministerraad[4].
Litigiul intern belgian, judecat de Arbitragehof se referea la cerea Advocaten voor de Wereld de anulare a legii belgiene de transpunere a Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului, invocându-se în principal faptul că domeniul extrădării nu ar putea fi reglementat în dreptul Uniunii Europene decât prin convenții internaționale clasice, iar nu prin instrumente legislative bazate pe principiul recunoașterii reciproce, în special atunci când nu există dubla incriminare în cauză.
Advocaten voor de Wereld susține astfel că art. 34 alin. (2) lit. b) din TUE se referă exclusiv la deciziile-cadru ce pot fi adoptate doar în scopul armonizării actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
Reclamantul din litigiul intern belgian pune accentul pe lista de domenii infracționale de la art. 2 alin. (2) a deciziei-cadru, așa cum aceasta a fost preluată în legea belgiană de transpunere, afirmând în privința acestei liste că „încalcă principiul egalității și nediscriminării prin aceea că, pentru faptele pedepsibile menționate în această ultimă prevedere, în cazul unui mandat european de arestare, se derogă de la cerința dublei incriminări fără să existe o justificare obiectivă și rațională, în timp ce această cerință este menținută pentru alte infracțiuni” (pct. 12 din hotărâre). Legat de aceeași listă, o altă critică a reclamantului este aceea că „nu enumeră infracțiuni având un conținut suficient de clar și precis, ci numai categorii vagi de comportamente nedorite” (pct. 13 hotărâre).
Toate aceste critici au fost aduse de Advocaten voor de Wereld înaintea Arbitragehof raportat la legea belgiană de transpunere a deciziei-cadru referitoare la MEA, însă instanța amintită a constatat că, de fapt, criticile se referă la însăși decizia-cadru (pct. 14 din hotărâre), motiv pentru care a adresat Curții de la Luxembourg două întrebări preliminare:
„1) Decizia‑cadru […] este compatibilă cu art. 34 alin. (2) lit. b) din Tratatul [UE], conform căruia deciziile–cadru nu pot fi adoptate decât în scopul armonizării actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre?
2) Art. 2 alin. (2) din decizia–cadru […], în măsura în care elimină verificarea cerinței dublei incriminări pentru infracțiunile care sunt prevăzute în acesta, este compatibil cu art. 6 alin. (2) din Tratatul [UE] și, mai exact, cu principiul legalității în materie penală și cu principiul egalității și al nediscriminării, garantate de această dispoziție?”.
Curtea de Justiție, analizând problematica din cea dintâi chestiune preliminară, arată, în esență, că trebuie favorizată cooperarea judiciară în materie penală în scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii [art. 34 alin. (2) TUE], context în care îi revine Consiliului, în temeiul art. 34 alin. (2) lit. a)-d) TUE, posibilitatea să adopte atât decizii-cadru, dar și să inițieze convenții, nefiind stabilită nicio ordine de prioritate între aceste instrumente. Chintesența interpretării Curții este surprinsă, însă, în cadrul punctelor 28-32 din hotărâre, potrivit cărora:
„28. Astfel cum reiese în special de la art. 1 alin. (1) și (2) din decizia cadru și din considerentele (5), (8) și (11) ale acesteia, decizia–cadru are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, bazat pe principiul recunoașterii reciproce.
29. Recunoașterea reciprocă a mandatelor de arestare emise în diferitele state membre conform dreptului statului emitent respectiv necesită armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative referitoare la cooperarea judiciară în materie penală și, mai exact, a normelor privind condițiile, procedurile și efectele predării între autoritățile naționale.
30. Tocmai acesta este obiectul deciziei–cadru în ceea ce privește, printre altele, normele privind categoriile de infracțiuni enumerate pentru care nu există o verificare a dublei incriminări [art. 2 alin. (2)], motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă a unui mandat european de arestare (art. 3 și 4), conținutul și forma acestuia din urmă (art. 8), transmiterea unui astfel de mandat și procedura de transmitere (art. 9 și 10), garanțiile minimale care trebuie acordate persoanei căutate sau arestate (art. 11-14), termenele și procedurile pentru decizia de executare a mandatului menționat (art. 17) și termenele pentru predarea persoanei căutate (art. 23).
31. Temeiul juridic al deciziei–cadru este art. 31 alin. (1) lit. a) și b) UE, care prevede că acțiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează, printre altele, facilitarea și accelerarea cooperării judiciare în materie de procedură și executare a deciziilor, precum și facilitarea extrădării între statele membre.
32. Contrar celor susținute de Advocaten voor de Wereld, nimic nu permite să se concluzioneze că armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre prin adoptarea de decizii–cadru în temeiul art. 34 alin. (2) lit. b) UE nu ar viza decât normele de drept penal ale acestora din urmă menționate la art. 31 alin. (1) lit. e) UE, și anume cele referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor și la sancțiunile aplicabile în domeniile prevăzute în această din urmă dispoziție”.
Astfel, cu privire la prima întrebare preliminară, Curtea de Justiție a tras concluzia că decizia-cadru nu a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) lit. b) TUE, Consiliul având abilitarea de a reglementa chestiunea predării persoanelor căutate de statele membre în scopul efectuării urmăririi penale, a judecății sau pentru executarea unei pedepse, printr-o decizie-cadru, iar nu neapărat printr-o convenție de extrădare în sensul clasic al conceptului.
Cu privire la eventuala încălcare a principiului legalității incriminării și a pedepsei, în contextul listei de domenii infracționale ce sunt scutite de verificarea condiției dublei incriminări, în cadrul pct. 53 al hotărârii, Curtea arată că „dacă art. 2 alin. (2) din decizia–cadru elimină verificarea dublei incriminări pentru categoriile de infracțiuni prevăzute în această dispoziție, definirea acestora și a pedepselor aplicabile continuă să fie reglementată de dreptul statului membru emitent, care, cum se prevede, de altfel, la art. 1 alin. (3) din aceeași decizie–cadru, trebuie să respecte drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la art. 6 UE, și, în consecință, principiul legalității incriminării și a pedepsei”.
Concluzia Curții este în sensul că nu există, din perspectiva argumentelor invocate de Advocaten voor de Wereld, o încălcare a principiului legalității.
Cel din urmă aspect verificat de Curte este acela de a stabili dacă excluderea cerinței dublei incriminări pentru o parte din infracțiuni și anume acelea prevăzute în lista de la art. 2 alin. (2) din decizia-cadru, combinată cu păstrarea acestei cerințe în privința altor infracțiuni, încalcă principiul egalității și nediscriminării.
Silogismul juridic al Curții este construit pe ideea că egalitatea și nediscriminarea impun „ca situații comparabile să nu fie tratate într–un mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același fel, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv” (pct. 56 din hotărâre). În continuare, în cadrul pct. 57, Curtea arată că stabilirea listei de domenii infracționale pentru care nu este necesară verificarea condiției dublei incriminări corespunde unui criteriu obiectiv: gravitatea atingerii aduse ordinii și siguranței publice prin respectivele infracțiuni.
Concluzia este în sensul că regimul juridic diferit în cazul listei de domenii infracționale pentru care nu se cere verificarea dublei-incriminări și celelalte infracțiuni se justifică în baza criteriului obiectiv al gravității acestora, evaluată in abstracto.
Prin urmare, dispozitivul hotărârii statuează că: „Examinarea întrebărilor adresate nu a relevat niciun element de natură să afecteze validitatea Deciziei–cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre”.
Conchidem că este de o importanță capitală această hotărâre a Curții de Justiție pentru că operează o verificare de fond asupra abilitării Consiliului de a folosi decizia-cadru ca act de reglementare a procedurilor de predare a suspecților, inculpaților și condamnaților care se sustrag urmăririi penale, judecății ori executării pedepsei pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene, proceduri bazate pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, adică o cu totul altă paradigmă juridică decât cea clasică, reprezentată de convențiile internaționale privitoare la extrădare.
II. Principiul ne bis in idem
În acest domeniu, jurisprudența Curții de Justiție strict legată de MEA se completează cu o jurisprudență anterioară, foarte relevantă cu privire la înțelegerea și interpretarea principiului ne bis in idem, referitoare la Acordul Schengen și la Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, încheiată între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune[5].
[1] Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, publicată în limba română în JO L 190/1 din 18.07.2002, în format electronic la pagina http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32002F0584&from=RO, accesată la data de 9 ianuarie 2018.
[2] MEA = abreviere ce va fi folosită pe parcursul întregului studiu, cu semnificația „mandat european de arestare”.
[3] TUE = Tratatul privind Uniunea Europeană, abreviere ce va fi folosită pe parcursul întregului studiu.
[4] ECLI:EU:C: 2007:261, în limba română, în format electronic la pagina http://curia.europa.eu/juris/showPdf.jsftext=&docid=61470&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=429051, accesată la data de 9 ianuarie 2018.
[5] Abreviată în continuare în prezentul studiu ca și CAAS.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.