Angajamentul unilateral
Adina Buciuman - mai 1, 2016Remarcăm deci că un sistem cauzal[79] înseamnă inevitabil un sistem al voinței reale, un sistem în care declarația exterioară, detașată și obiectivă nu este suficientă pentru nașterea efectelor de drept. Codul nostru civil actual conservă viziunea tradițională și păstrează cauza ca element de validitate a convențiilor. Consensualismul trebuie deci citit în continuare în cheie cauzalistă. Imperativul coerenței sistemului juridic refuză ca o construcție rațională să guverneze contractul, iar cu totul alta actul unilateral. De fapt, nici legiuitorul nostru nu pare să promoveze o astfel de idee, din moment ce, prin art. 1325 C.civ. 2009, stabilește aplicabilitatea, mutatis mutandis, a regulilor contractuale și actului de formație unilaterală[80].
Într-un asemenea sistem, voința juridică este rezultatul combinării a două noțiuni, cauza și consimțământul. Prin intermediul cauzei – condiție de validitate a actului juridic –, care preia și prelucrează elementele subiective ale voinței, consimțământul, expresie a acestei voințe, capătă un aspect de stabilitate obiectivă, fără a-și reduce totuși valoarea la o simplă declarație, exterioară individului. Ca și cum din fluviul voinței umane s-ar desprinde un canal, care, deși alimentat din aceasta, va avea de acum drumul său, nu va urma și nu va mai fi influențat de cursul ei ulterior. Astfel se exprimă articularea, dar și diferența necesară în plan substanțial dintre voința individuală subiectivă și consimțământul juridic. Voința este piatra unghiulară a umanismului și „marcă a interiorității incomensurabile a omului”, în timp ce consimțământul este un simbol, o expresie exterioară și punctuală a acesteia. Distincția trebuie operată, pentru că ele sunt fundamental diferite. Voința este manifestarea libertății esențiale a omului; ea înseamnă putere, capacitatea individului de a-și stabili propriile legi. Consimțământul, dimpotrivă, este „semnul unui fel de capitulare”[81], a consimți însemnând a admite, a fi în asentimentul altuia, a fi de acord cu aserțiunea altuia. Cel care își dă consimțământul se obligă față de altul, înstrăinează o parte din sine, renunță la putere în favoarea altuia, pe când voința se bucură în continuare de autonomie.
De aceea, obligația voluntară presupune acordul celuilalt, animat și el de un interes juridic, acord care prinde, fixează și supune voința celui care își dă consimțământul la obligarea sa. Câtă vreme actul juridic este văzut ca produs al voinței juridice, angajamentul unilateral, ca act de voință pură, nu poate fi creator de obligații. Fără a fi canalizată pe cursul separat trasat de articularea cu voința celuilalt, voința autorului nu poate fi cantonată, ea rămâne mereu liberă să își urmeze cursul trasat de propriile interese sau chiar capricii. „Este mult mai natural omului să vrea singur, decât să vrea în doi, iar dreptul nu putea să nu atașeze consecințe unui act al vieții atât de familiar precum cel de luare a unei decizii”[82], spunea Jean Carbonnier în contextul problematicii actului unilateral. Perfect adevărat: voința acționează singură, iar dreptul este cel care instituie mecanisme de eficientizare juridică acesteia. Or, dreptul presupune alteritatea, luarea în considerare a celuilalt. Luată individual, în lipsa unor mecanisme juridice care să răspundă imperativelor justiției, voința unilaterală este și rămâne liberă[83]. Consimțământul este cel care obligă, iar acesta trebuie conceput numai prin prisma schimbului său cu consimțământul dat de altul.
-
B. Securitatea circuitului civil. „Reliance” sau despre un împrumut denaturat
Explicarea forței obligatorii a contractului prin puterea creatoare de drepturi și obligații a voinței plasează analiza din perspectiva debitorului: je veux, donc je m’oblige. Nașterea obligației se datorează energiei creatoare a voinței. Criticând psihologismul unei asemenea viziuni, unii autori[84] schimbă orientarea analizei, cercetând fundamentul forței obligatorii a contractului nu în sfera debitorului, ci în perimetrul consecințelor pe care manifestarea de voință a acestuia le poate avea asupra creditorului. În această concepție, ceea ce susține forța obligatorie a contractului nu este promisiunea celui care se obligă, ci încrederea creditorului în respectarea acesteia.
Teoria se apropie astfel de noțiunea de reliance din dreptul anglo-saxon. În acest context, trebuie evitată confuzia între reliance, ca mecanism de evaluare a daunelor-interese datorate în caz de neexecutare a obligațiilor promise, și reliance, ca fundament al forței obligatorii a contractului. Un împrumut denaturat al termenului în dreptul francez, sub traducerea așteptărilor legitime ale creditorului, în care cele două sensuri sunt melanjate defectuos, produce o distorsiune atât a noțiunii de reliance, cât și a contractului însuși. Astfel, pentru a justifica regimul protectiv consumerist al supraîndatorării, respectiv reechilibrarea judiciară a prestațiilor în caz de impreviziune, s-a avansat ideea că creditorul nu poate în mod rezonabil să excludă probabilitatea ca debitorul să nu își poată îndeplini obligațiile asumate. Pe lângă caracterul său inacceptabil, în opinia noastră, în materia contractelor în general, teoria nu reprezintă o manifestare în dreptul francez a noțiunii anglo-saxone de reliance. Dacă aceasta din urmă fundamentează forța obligatorie a contractului, nu este logic admisibil ca aceeași noțiune să stea la baza unei excepții de la același principiu[85].
În primul sens, reliance întemeiază despăgubirea creditorului pentru prejudiciul cauzat prin înșelarea încrederii pe care acesta a investit-o în executarea contractului sau a promisiunii, prejudiciu rezultat ca urmare a anulării sau neexecutării contractului. Noțiunea este folosită pentru a justifica întinderea daunelor-interese dincolo de simplul echivalent al prestației, în scopul de a împiedica suportarea de către creditor a oricărei pagube cauzate de lipsa satisfacției preconizate a rezulta din contract.
Ca fundament al forței obligatorii a contractului, în al doilea sens menționat, conceptul de reliance are rolul de a palia necesitatea mulării contractului din common law pe structura schimbului, prin identificarea unei contraprestații sau a altui element care să poată juca acest rol. În termeni anglo-saxoni, vorbim de exigența unei consideration pentru eficiența promisiunii. Condiționarea eficienței contractului de existența unei consideration, noțiune obiectivă care poate juca doar parțial rolul cauzei din sistemul francez, limitează semnificativ atât noțiunea de contract, cât și, mai ales, domeniul de aplicare a principiului pacta sunt servanda. Astfel, reliance oferă un plus de susținere forței obligatorii a promisiunii în common law, contribuind la abstractizarea acestei reguli, la extragerea sa dintr-o logica doar cazuistică, la care o expunea teoria consideration.
În această teorie, reliance, încrederea creditorului în îndeplinirea promisiunii nu trebuie să fie efectivă pentru a genera caracterul obligatoriu al promisiunii. Este suficient să o concepem abstract, ca o probabilitate. Existența încrederii efective a beneficiarului promisiunii ține doar de gravitatea încălcării acesteia[86]. Or, sub acest aspect, reliance își pierde specificitatea față de norma consensualistă consacrată de lucrările iusnaturaliste: obligația respectării promisiunii făcute altuia asigură securitatea și stabilitatea tranzacțiilor. Încercarea de a le ține separate conduce la o contradicție. Astfel, așa cum am văzut, încrederea abstractă în cuvântul celuilalt fondează obligativitatea promisiunii. Însă, această încredere derivă din conștientizarea caracterului obligatoriu al promisiunii[87]. Or, dacă natura obligatorie a promisiunii este cea care incită destinatarul acesteia să se încreadă în ea, înseamnă că nu putem deduce forța obligatorie a promisiunii din faptul că creditorul a avut încredere în îndeplinirea ei. Așadar, existența normei care stabilește forța obligatorie a cuvântului dat precede și justifică credința în respectarea angajamentului. Ca explicație a forței obligatorii a promisiunii, reliance nu modifică paradigma iusnaturalistă a lui Grotius și Puffendorf.
Relevanța juridică a încrederii destinatarului promisiunii în ceea ce privește obligativitatea respectării acesteia este deci condiționată de preexistența unei norme juridice care să impună debitorului un asemenea comportament. Tehnica juridică nu contrazice manifestarea în planul moral-creștin a încrederii și a îndatoririi de a spune adevărul. Întemeiată pe fidelitatea față de celălalt, încrederea este ca o sinteză a celor trei virtuți numite teologale pentru că se raportează mai ales la divinitate: credința, speranța și caritatea sau iubirea. Încrederea este o speranță fondată în întregime pe credință și pe iubire. Pe credință, întrucât trebuie să crezi ca să ai încredere; pe iubire, pentru că încrederea atribuie celui în care credem cea mai aleasă demnitate[88].
[79] Înțelegem prin sistem cauzal sistemul în care cauza este o condiție de validitate a actului juridic, distinctă de obiect, care, indiferent cum este definită, prezintă aspecte și subiective, și obiective, marcând zona de trecere a voinței din lumea psihologică internă în sfera juridică. Precizarea este importantă, dacă avem în vedere că noțiunea de cauză, deși nereglementată în BGB, în materia actului sau contractului, nu este ignorată de doctrina germană, iar actele juridice cauzale nu lipsesc și nici nu au vreun caracter excepțional în spațiul juridic german. Astfel, cu câteva excepții (promisiunea generatoare de datorie – §780 BGB -, recunoașterea de datorie – §781 BGB -, efectele de comerț), actele generatoare de obligații sunt privite ca acte cauzale. Cauza este menționată în BGB doar în materia îmbogățirii fără cauză. În acest sistem, teoria cauzei actului juridic nu se îndepărtează prea mult de sensul termenului din domeniul îmbogățirii fără justă cauză. Cauza din dreptul german este un concept pur obiectiv, mai puțin interesant din punct de vedere teoretic și deci mai puțin analizat, întrucât nu influențează decât indirect validitatea angajamentului. Astfel, cauza joacă un rol în punerea în aplicare a altor mecanisme, precum încălcarea bunelor moravuri (§138 BGB), eroarea asupra calităților persoanei sau ale lucrului, considerate esențiale în relațiile de afaceri (§119 al. 2 BGB), disentimentul sau neînțelegerile asupra aspectelor esențiale încheierii contractului (§154-155 BGB). Pentru detalii, a se vedea C. Witz, Droit privé allemand…, op. cit., §127 și urm., p. 120 și urm.
[80] Pentru o analiză detaliată a jurisprudenței franceze, în vederea determinării și caracterizării cauzei angajamentului unilateral, a se vedea M.-L. Izorche, L’avènement de l’engagement unilatéral…, op. cit. § 332 și urm., p. 221 și urm., care concluzionează că discuțiile se poartă mai ales asupra existenței cauzei, autorul angajamentului fiind cel care de regulă cere anularea actului său pentru lipsă de cauză.
[81] Expresiile aparțin prof. M.-A. Frison-Roche, L’échange des consentements…, op. cit., §2, p. 151.
[82] J. Carbonnier, Droit civil. 4. Les obligations, op. cit., §19, p. 47.
[83] „Autonomă pentru a se lega, „voința pură” conservă fatalmente în sine autonomia de a se dezlega. În realitate, mai mult decât la autonomia voinței, ar trebui să ne referim la atotputernicia acesteia”. A. Sériaux, L’engagement unilatéral en droit positif français actuel, op. cit., §5, p. 10.
[84] De pildă, G. Gorla¸ Il contratto. Problemi fondamentali trattati con il metodo comparativo e casuistico, 1955, §I, p. 6, apud J. Carbonnier, Les obligations…, op. cit., §23, p. 54.
[85] În același sens, V. Forray, Le consensualisme…, op. cit., §777, p. 555.
[86] P. S. Atiyah, Promisses, Morals and Law, Clarendon Press, Oxford, 1981, p. 39. Astfel, în teoria lui Atiyah, reliance are valențe mult mai largi decât cele pe care doctrina anglo-saxonă i le acordă în general, pentru că fondează caracterul obligatoriu al oricărei obligații asumate voluntar, spre deosebire de teoriile referitoare la detrimental reliance sau promissory estoppel, care impun ca încrederea beneficiarului promisiunii să îi fi determinat acestuia un anumit comportament de așa natură încât nerespectarea sau invaliditatea promisiunii i-ar cauza un prejudiciu legat de acel comportament. În vreme ce, în cazul celor din urmă, reliance servește interese de ordin tehnic ale obligației, Atiyah construiește o reliance-based theory of contract, ceea ce explică sensul mai general și mai vag al noțiunii de reliance.
[87] Teoria se bazează deci pe un raționament circular (a se vedea, în acest sens, M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, vol. 1, Contrat et engagement unilatéral, P.U.F., Paris, 2008, §30, p. 64), iar această critică nu a fost depășită până astăzi: Dreptul ar trebui să protejeze așteptările creditorului pe motiv că acesta a putut crede în mod legitim că el vor fi respectate, dar creditorul nu ar putea crede în mod legitim în respectarea lor decât dacă Dreptul le protejează.
[88] A. Sériaux, Le droit: Une introduction, Ellipses, Paris, 1997, §129, p. 115.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.