Angajamentul unilateral
Adina Buciuman - mai 1, 2016- b) Regula juridică
Transformarea în regulă juridică a obligației creștine de respect al cuvântului dat o datorăm iusnaturalismului modern, și în special lui Hugo Grotius și Samuel von Puffendorf. Operele celor doi se caracterizează prin efortul de laicizare a ordinii normative canoniste și înlocuirea surselor teologice cu un sistem rațional de reguli[55]. Se produce astfel o revoluție epistemologică, o ruptură cu ordinea morală a teologiei creștine: pacta sunt servanda nu se mai justifică prin reprobarea minciunii, ca păcat ce pune în pericol mântuirea sufletului, ci devine o regulă abstractă de drept natural, dedusă din raționalitatea ființei umane.
Pe lângă elaborarea unei scheme a procedurii de formare a contractului, prin întâlnirea ofertei cu acceptarea[56], lui Grotius îi datorăm sistematizarea legăturii dintre voința individuală și obligația juridică prin ideea alienării unei porțiuni din libertatea celui care promite. Această înstrăinare a libertății individuale doar explică efectele obligației juridice, însă nu este capabilă să o fundamenteze singură. Dacă ar fi altfel, regula pacta sunt servanda sau, în varianta sa laică, obligația respectării cuvântului dat, ar fi inutilă; sistemul rațional al lui Grotius nu ar mai fi avut nevoie de ea. Se pare astfel că promisiunile la care face acesta referire dau naștere unei obligații juridice dacă respectă o procedură de formare, întâlnirea ofertei cu acceptarea[57]. Trecerea de la promisiune, ca emanație a voinței, la legătura obligațională presupune astfel un element exterior structurii intime a angajamentului, iar integrarea obligației în sistemul normativ obiectiv se face în concordanță cu o normă superioară inclusă în același sistem, pacta sunt servanda, cea care impune respectarea cuvântului dat nu în funcție de adeziunea la morala creștină, ci, în mod autonom, cu titlu de necesitate juridică.
Norma consensualistă juridică este deci rezultatul rațiunii și există independent de consacrarea sa legală. Ea are același conținut cu norma morală, dar o arie de acțiune restrânsă la actele cu potențial generator de obligații juridice[58]. În procesul de formare a acestora, promisiunea se rupe de voință, considerată, de altfel, legitim versatilă[59], prin intervenția unui element străin, care, în traducere tehnică, reprezintă acceptarea ofertei celui care promite.
Concluzia care se impune este aceea că regula moralei creștine a respectării cuvântului dat nu poate justifica admisibilitatea în plan juridic a creării pe cale unilaterală a unor efecte juridice noi, care nu existau anterior. În acest sens, este nevoie de o regulă cu caracter juridic, fără ca aceasta să însemne necesitatea identificării ei în norma de drept pozitiv. În interpretarea noastră, sistemul iusnaturalismului modern, care a dezvăluit norma abstractă a obligatoriului promisiunii, în lipsa oricărui formalism de principiu, atașează efectul creator de obligații al acesteia de bilateralitatea consimțământului.
- c) Consensualism și voluntarism. O distincție necesară
După cum am văzut, Grotius nu se rezumă la deslușirea mecanismelor fazei precontractuale, ci consacră definitiv valoarea de principiu general a consensualismului. În sistemul dreptului natural al lui Grotius, norma consensualistă ocupă locul fundamental: „un principiu al dreptului natural cere ca fiecare să respecte cu strictețe învoielile pe care fiecare le-a făcut”[60]. Acesta este punctul de plecare al teoriei actului juridic civil în sistemele de drept europene. Însă, întrucât norma consensualistă, a caracterului obligatoriu al cuvântului dat, se fundamentează pe legea naturală, dedusă de această dată nu din natura lucrurilor, ci din natura omului, nu mai facil de determinat însă, putem spune că ea se întemeiază pe o ipoteză. Pretenția de determinare a aceste naturi a omului, de precizare a ipotezei care fondează consensualismul, face ca regula obligativității convențiilor enunțată de iusnaturaliști să depășească intenția pe care aceasta o servea în dreptul canonic. Postularea consensualismului deschide apetitul pentru fundamentarea forței obligatorii a contractului, sugerând apropierea sa de voluntarism.
Nu trebuie uitat că pacta sunt servanda este enunțată de canoniști nu pentru a oferi o justificare forței obligatorii a contractului, ca instituție juridică, ci pentru a asigura eficiența acestuia și pentru a-l despovăra de formalismul dreptului roman[61], punând astfel bazele consensualismului. Întemeierea obligatoriului contractului pe voința părților nu începe cu regula canonistă a interdicției încălcării cuvântului dat și nici nu își limitează la aceasta justificarea[62]. Deși aflate în strânse legături[63], consensualismul nu se confundă cu voluntarismul juridic[64], înțeles ca doctrină care identifică voința ca sursă generatoare a regulii de drept. În primul rând, din punct de vedere istoric, doctrinele voluntariste, care în domeniul teoriei generale a contractului se prezintă sub forma teoriei autonomiei de voință, apar mult mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea[65]. În al doilea rând, semnificând lipsa necesității unei forme anume pentru validitatea contractului, consensualismul nu furnizează în mod direct indicii cu privire la esența acestuia. Este adevărat însă că regula consensualistă a favorizat dezvoltarea voluntarismului, prima fiind o etapă esențială în ecloziunea ideii că voința justifică drepturile și obligațiile născute din act, însă acesta din urmă nu este decât una din urmările teoretice posibile ale consensualismului, nu și singura[66].
Din faptul că forța obligatorie a cuvântului dat (acolo unde ea nu este contestată, adică în cazul contractelor) ar putea fi explicată prin puterea creatoare de drept a voinței nu decurge în mod logic că orice voință de a genera efecte de drept va purta veștmântul forței obligatorii. Este timpul să ne întrebăm dacă voința unilaterală este la fel de sustenabilă ca temei al actului juridic obligațional și în cazul angajamentului unilateral ca în cazul contractului.
- d) Voința internă și voința exteriorizată. Imperativul coerenței sistemului juridic
Statornicirea consensualismului și legăturile tot mai strâns țesute între acesta și voluntarism nu rămân fără consecințe asupra noțiunii de consimțământ. Mai întâi, consensualismul produce accentuarea trăsăturilor subiective ale consimțământului, care astfel, deși se înscrie în logica contractuală, este vizualizat tot mai mult din perspectivă unilaterală. Sub influența consensualismului, consimțământul sparge abordarea bilaterală din dreptul roman și se orientează spre unilateralism[67]. Astfel, pe lângă sensul său etimologic, cum sentire, de acord al părților, consimțământul desemnează tot mai mult adeziunea individuală a fiecăruia dintre cocontractanți. În acest ultim sens, consimțământul este legat de persoana care îl emite, ceea ce presupune o relație strânsă cu voința acesteia. Consimțământul este perceput ca expresia sau manifestarea voinței individuale și, în această calitate, trebuie să fie produsul liber al unei deliberări desfășurate în cunoștință de cauză. Legătura consimțământului cu voința individuală este demonstrată mai ales de teoria viciilor de consimțământ. Contractul se formează din reunirea a două voințe intacte, care converg de așa manieră, încât reușesc să confere forță obligatorie deplină acordului pe care l-au încheiat.
Viziunea unilaterală asupra consimțământului are rolul de a sublinia și conserva aspectele subiective ale voinței juridice. Angajamentul juridic este rezultatul voinței, iar aceasta vine din sfera internă a individului. Pe acest teren apar teoriile psihologice asupra voinței, care susțin că orice act volitiv este de o complexitate considerabilă, conținând o serie de elemente voliționale, tendință, scop, dorință, deliberare, decizie, „înlănțuite unele de altele și coordonate între ele de un raport specific celui de la mijloc la scop”[68], revenind tehnicii juridice rolul de a adapta aceste date subiective vieții și finalităților supreme ale dreptului[69]. Însă, în timp ce complexitatea procesului psihologic volițional surprinde exact realitatea care stă la baza exprimării consimțământului la încheierea unui act juridic, aceeași calitate o sustrage cunoașterii din exterior, o face greu sondabilă din punct de vedere juridic.
Procedeul de tehnică juridică prin care se gestionează o asemenea realitate complexă este cel al reducțiunii, ceea ce presupune elaborarea unei teorii a voinței juridice care accentuează anumite elemente ale acesteia, pe altele ignorându-le sau reducându-le la o importanță de ordin secundar.
[55] Trebuie remarcat că nicăieri în lucrarea lui Grotius nu este enunțată regula pacta sunt servanda ca atare, deși întreg sistemul lui este construit în jurul „obligației de îndeplinire a promisiunilor”. Care poate fi explicația acestei omisiuni? În niciun caz negarea autorității preceptelor creștine, Grotius fiind de altfel un catolic fervent, cu viziuni puternic impregnate de filosofia stoicilor. Mai degrabă se poate deduce din acest fapt ambiția de a construi un drept natural laic, un sistem abstract de reguli, care să se impună prin forța argumentului de tip rațional, și nu prin credința în autoritatea legii divine. În acest context înlocuirea formulei consacrate de canoniști trebuie interpretată ca o încercare de evitare a confuziei celor două reguli, morală (creștină) și juridică, în condițiile în care conținutul lor este practic identic. Pentru detalii, a se vedea V. Forray, Le consensualisme…, op. cit., §741-764, p. 526-544.
[56] Aspect care a exercitat o puternică influență asupra teoriei germane a formării contractului.
[57] „Pentru ca promisiunea să confere un drept celui în favoarea căruia este făcută, se cere acceptarea din partea acestuia…”. H. Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, op. cit., Cartea a II-a, cap. XI, par. XIV.
[58] Eficiența regulii pacta sunt servanda nu va fi deci condiționată de caracterul obligațional al actului, de nașterea efectivă, prin efectul acestuia, a unor obligații civile. Am legat domeniul normei de potențialul creator de obligații al actului, pentru a marca legătura pe care, în opinia noastră, Grotius o face între capacitatea promisiunii de a genera drepturi în favoarea altuia și necesitatea acceptării ofertei.
[59] „Căci spiritul omenesc are nu numai putința firească, dar și dreptul de a-și schimba părerea”. H. Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, op. cit., Cartea a II-a, cap. XI, par. II.
[60] H. Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, op. cit., Prolegomene, §15, p. 86.
[61] Afirmația nu trebuie să inducă în eroare: doar formalismul roman este înlăturat, dar și acest efect se obține tot prin intermediul unei reguli formaliste. Într-o epocă supusă anarhiei și caracterizată printr-o slăbire a autorității instituțiilor laice, nevoia de asigurare a respectării tranzacțiilor a condus la erijarea puterii bisericești în rolul de protector al circuitului juridic, prin sancționarea încălcării cuvântului dat. Or, pentru a plasa contractul în competența tribunalului ecleziastic, părțile prestau un jurământ religios, adică îndeplineau o procedură formalistă. Abia ulterior, regula respectării cuvântului dat este generalizată, intră în conținutul moravurilor sociale, fiind sancționată și de instanțele laice. Pentru detalii, a se vedea F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10e éd., Dalloz, Paris, 2009, §130, p. 146-148, D. Deroussin, Histoire du droit des obligations, op. cit., p. 153 și urm.
[62] Pentru analiza resorturilor principiului forței obligatorii a contractului, trimitem la P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, București, p. 177-192.
[63] Atât de strânse, încât cele două sunt adesea prezentate ca doctrine sinonime sau cel puțin, că una o include pe cealaltă. De pildă, F. Terré, Ph. Simler. Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, op. cit., §24, p. 32, unde consensualismul este consecința formală a libertății contractuale. Pentru C. Larroumet, Droit civil, t.3, Les obligations. Le contrat, 5e éd., Economica, Paris, 2003, §114, suveranitatea voinței este identificată cu principiul consensualismului.
[64] Pentru ample discuții cu privire la relația dintre voluntarism și consensualism, a se vedea V. Forray, Le consensualisme…, op. cit., passim, în spec. §465 și urm., p. 335 și urm.
[65] În același sens, a se vedea J. Ghestin, Traité de droit civil. La formation du contrat, 3e éd., L.G.D.J., Paris, 1993, §368, n. 10, care arată că, deși consensualismul a primit un plus de susținere din partea dogmei autonomiei de voință, primul îi este istoric vorbind anterior și deci nu poate fi prezentat ca o consecință a acesteia.
[66] Astfel, voința nomothetă este doar una din justificările teoretice ale contractului. Solidarismul contractual, utilitarismul sunt doar două alte posibile explicații ale acestuia și ale mecanismelor sale. Pentru detalii, a se vedea L. Pop, Încercare de sinteză a principalelor teorii referitoare la fundamentele contractului, cu privire specială asupra teoriei autonomiei de voință și teoriei solidarismului contractual, în Revista română de drept privat nr. 5/2007, preluat în L. Pop, Contribuții la studiul obligațiilor civile, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 290.
[67] V. Forray, Le consensualisme…, op. cit., §468, p. 337.
[68] Tr. Ionașcu, De la volonté dans la formation des contrats, op. cit., p. 369.
[69] Ibidem, p. 371.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.