Angajamentul unilateral
Adina Buciuman - mai 1, 2016Se poate lesne observa că, în concepția lui Grotius, toate elementele necesare formării actului juridic obligatoriu sunt emanații ale voinței. Însă nu orice emisiune de voință poate să dea naștere unui raport obligațional. Sub acest aspect, textul lui Grotius poate genera interpretări divergente. Pe de o parte, stabilind condițiile unei promisiuni perfecte, capabile să producă efecte juridice, vorbește de afirmarea intenției, determinarea îndestulătoare a efectelor vizate și manifestarea voinței juridice printr-un semn exterior, „deoarece oamenii nu pot cunoaște un act decât după semnele sale exterioare”[10], astfel că textul poate da impresia că acceptarea nu este necesară nașterii dreptului promis. Însă, cele trei elemente ale promisiunii numite de Grotius „perfecte”, prezentate în paragrafe succesive, nu fac altceva decât să diferențieze voința rămasă la nivel intențional, intern și voința juridică exteriorizată, singura în măsură să dea naștere obligației, dar nu se ocupă de procedura formării actului juridic. Este o tratare a voinței juridice din punct de vedere calitativ, menită să combată menținerea formalismului dreptului roman, susținută de o parte a autorilor vremii[11], fără să ofere indicii de ordin cantitativ asupra voinței sau voințelor necesare creării unui drept. Pe de altă parte, vorbind despre mecanica formării obligației, autorul arată, câteva paragrafe mai departe, că „pentru ca promisiunea să confere un drept celui în favoarea căruia este făcută, se cere acceptarea din partea acestuia…”[12].
Pe o linie asemănătoare își dezvoltă și Pufendorf viziunea, accentuând ideea, de mare succes și astăzi, conform căreia obligația voluntară operează o alienare a libertății individuale[13]. Forța obligatorie a contractului își trage seva din conjugarea acestui transfer al unei părți din libertatea promitentului în favoarea beneficiarului care îl acceptă. În opinia sa, formarea contractului se bazează pe credință și încredere, care, la rândul lor, presupun exteriorizarea voinței și claritatea exprimării sale. Pentru a fi luată în considerare de ordinea juridică, voința internă trebuie să se manifeste, să iasă din ea însăși pentru a se întâlni cu voința altuia. La fel ca la Grotius, scoaterea la lumină a consimțământului implică utilizarea unor „semne” sau „indicii” (cuvinte, gesturi, înscrisuri etc.), care nu condiționează validitatea acestuia. Insistența lui Pufendorf asupra acestor semne exterioare ale voinței juridice este justificată de importanța pe care autorul o acordă teoriei limbajului în elaborarea unui construct rațional cu privire la consimțământ și la interpretarea lui[14]. Pornind de la ideea că limba nu reprezintă altceva decât o convenție asupra sensului cuvintelor, Pufendorf subliniază necesitatea ca fiecare să folosească termenii în sensul lor comun, întrucât va fi considerat că vrea în plan juridic ceea ce sensul ordinar al semnelor utilizate înseamnă. Întrucât cuvântul face ca omul să fie destinat vieții sociale, folosirea lui – ori a altor semne menite să exprime voința – pentru a îl induce în eroare pe altul reprezintă încălcarea unei maxime de drept natural.
În condițiile în care Școala dreptului natural și în special lucrările celor doi autori menționați au avut un succes de mare anvergură de ambele părți ale Rinului, distanța conceptuală cu privire la contract și actul unilateral dintre sistemul francez și cel german este surprinzătoare. Ceea ce explică direcțiile atât de diferite spre care a evoluat dreptul obligațiilor în cele două țări este interpretarea diferită a tezelor fondatorilor iusnaturalismului modern. Iusnaturaliștii germani au dezvoltat clasificările propuse de Grotius, în dorința de a sistematiza raporturile pe care promisiunea le întreține cu contractul. Dintre aspectele promisiunii descrise de acesta, ei au considerat primordială valoarea obiectivă a voinței exprimate, ceea ce a produs importante consecințe teoretice asupra multiplelor forme de angajamente obligatorii descrise de Grotius. Dimpotrivă, doctrina franceză tinde spre simplificarea diviziunilor complicate operate de acesta, manifestând o mai mare afinitate cu clasificările tipologiilor romane cuprinse în Corpus iuris civilis. Contracte, convenții, pacte de orice fel, tratate, toate sunt înglobate într-un concept unic – convenția[15] – ale cărui resorturi vor fi identificate și analizate unitar. În viziunea franceză, promisiunea nu rămâne decât un element al convenției. Domat, de pildă, a cărui lucrare a canalizat opiniile juriștilor francezi în epoca anterioară codificării, propunea următoarea definiție: „convențiile sunt angajamente care se formează prin consimțământul mutual dintre două sau mai multe persoane care creează între ele o lege ce impune executarea a ceea ce s-a promis”[16]. Analiza convenției este dominată de primatul voinței interne asupra manifestării sale exterioare. Astfel, în zorii Codului civil francez, când universitățile nu mai existau, învățământul juridic desfășurându-se în stabilimente private, formarea pe linie iusnaturalistă a juriștilor francezi insista asupra raporturilor dintre obligația civilă și voința internă, în timp ce, peste Rin, Friedrich Carl von Savigny închega teoria declarației de voință, inițiată anterior de Wolff[17], Siegel și Kunze, pornind de la o imagine a contractului format prin schimbul de promisiuni și de la importanța acordată teoriei viciilor de consimțământ[18].
- B. Starea dreptului pozitiv. Privire comparatistă
Dreptul francez. Insuficiența voinței unilaterale
Organizat în jurul proprietății, Codul Napoleon din 1804 reglementează contractul ca una din modalitățile de dobândire a acesteia. Obligațiile de sursă voluntară apar doar ca efecte variate ale unui concept unic – contractul sau convenția – lipsite fiind de un sistem propriu. Această lacună este resimțită tot mai acut în doctrina modernă, producând un efect inversat: așa cum am arătat deja, omniprezența obligației și nevoia de a-i conferi o sursă conduce la bagatelizarea contractului și deformarea lui, prin extindere excesivă sau prin crearea unor surse-satelit, care, departe de a-și câștiga autonomia conceptuală, contribuie și mai mult la încețoșarea imaginii asupra contractului[19].
Definiția pe care codul civil francez în vigoare o dă contractului[20], în art. 1101, se mulțumește să le reproducă pe cele elaborate în dreptul roman (Instituțiile lui Iustinian, III, 13, respectiv în Digeste, Paulus, 44,7,3), cu diferența că acestea din urmă priveau obligația, indiferent de natura sa contractuală sau delictuală. Pe această cale, după modelul lui Pothier care le atribuia același obiect, codul francez actual își trădează tendința de a asimila contractul cu obligația, sursa cu efectul. Practic, definiția legală tratează despre un „contract-obligație”[21] sau obligație convențională, ignorând nu doar convențiile care produc alte efecte decât generarea unor obligații, dar și potențialul acestora, deloc neglijabil, de a da naștere unor obligații reciproce.
Totuși, considerarea exclusivă a contractului ca sursă de obligații voluntare se datorează mai puțin tradiției romane, cât fundamentului subiectivist al obligației juridice, dedus din teoria promisiunilor elaborată de reprezentanții Școlii dreptului natural[22]. Obligația rezultă din voința autorului promisiunii conjugată cu cea a persoanei în favoarea căreia se constituie dreptul corelativ. Astfel, Pothier subliniază necesitatea concursului de voințe pentru crearea obligațiilor juridice: „nu pot, prin promisiunea mea, să acord cuiva un drept contra persoanei mele, până când voința lui nu concură pentru a-l dobândi”[23]. Formula codului achiesează tacit acestei idei, iar doctrina posterioară adoptării sale o preia întocmai[24].
[10] Ibidem, cartea a II-a, cap. IV, par. III, p. 265. Manifestarea exterioară a voinței este necesară pentru producerea de efecte juridice, simplul act intențional, actul cu totul lăuntric nefiind supus legilor omenești. Chiar dacă semnele exterioare ale actelor intenționale nu oferă decât o probabilitate, și nu o certitudine matematică asupra voinței reale, natura societății umane nu îngăduie ca actele suficient exteriorizate să rămână fără efect, astfel că acestea sunt considerate concordante cu voința reală.
[11] Acest aspect rezultă cu claritate din întreg capitolul dedicat promisiunilor, Grotius criticând opiniile favorabile formalismului susținute în epocă de François de Connan.
[12] H. Grotius, op. cit., cartea a II-a, cap. XI, par. XIV, p. 369.
[13] „Toute promesse est ou un cheminement à l’aliénation de notre bien ou un espèce d’aliénation de quelque petite partie de notre liberté puisque ce que l’on pouvait auparavant faire ou ne pas faire, et faire en qui on voulait, n’est désormais en notre pouvoir que de la manière dont qu’on s’est prescrit soi-même par la promesse”. S. von Pufendorf, Le droit de la nature et des gens, t. 1, (trad. din latină J. Barbeyrac), Henry Schelte, Amsterdam, 1706, cartea a III-a, cap. V, §7.
[14] În acest sens, a se vedea D. Deroussin, Histoire du droit des obligations, Economica, Paris, 2007, p. 172.
[15] Termenul convenție dobândește astfel semnificație generală. Deosebirea sa de contract se folosește uneori tocmai pentru a insista asupra acestui caracter de generalitate. În operele lui Domat și Pothier, convenția are o semnificație mai largă decât contractul, prima desemnând genul, al doilea specia. Convenția este un acord de voință destinat să producă nașterea, modificarea sau încetarea unui angajament. Astfel, condițiile, sarcinile, clauzele rezolutorii sunt calificate drept convenții. Contractul este specia convenției care are ca obiect nașterea, formarea unui angajament. Alți autori (Bouchel) reduc contractul la figura unui act bilateral cu titlu oneros, considerând că încheierea contractelor are ca scop compensarea stării de inegalitate dintre oameni, care constăm în aceea că unul are un lucru care lipsește celuilalt și de care acesta din urmă are nevoie. A se vedea D. Deroussin, Histoire du droit des obligations, op. cit., p. 164-165.
[16] J. Domat, Les lois civiles dans leur ordre naturel, 2e éd., Auboüin, Emery et Clouzier, Paris, 1697, cartea 1, titlul 1, secț. 1, §1.
[17] Nu trebuie exagerată apropierea dintre Savigny și Christian Wolff, față de care, de altfel, primul se situa pe poziții contrare sub multiple aspecte. Se pare însă că valoarea obiectivă a declarației de voință era recunoscută de majoritatea doctrinei germane.
[18] V. Forray, Le consensualisme dans la théorie générale du contrat, L.G.D.J., Paris, 2007, §774, p. 551.
[19] Pentru o încercare temerară de reorganizare a surselor voluntare de obligații, în angajamente și cvasi-angajamente, a se vedea C. Grimaldi, Quasi-engagement et engagement en droit privé. Recherches sur les sources de l’obligation, op. cit., passim. Pornind de la dificultatea doctrinei de a califica sursa obligației în cazul loteriilor publicitare înșelătoare, extinzând apoi analiza înspre anumite angajamente inexistente, nule sau inopozabile care au alimentat credința legitimă a beneficiarului în existența și imperativul obligației, autorul scoate la lumină cvasi–angajamentul, ca sursă de obligații ce îmbină echitatea, aparența și ideea de sancțiune. Cvasi-angajamentul dă naștere unei obligații dacă se poate decela o culpă în sarcina celui care îl emite, dacă această culpă a generat credința legitimă a destinatarului în îndeplinirea lui și dacă există un interes special pentru menținerea angajamentului. Angajamentul este, în opinia lui C. Grimaldi, actul juridic însuși, și nu doar o sursă complementară de obligații. În acest sens, contractul este văzut ca o sumă de angajamente unilaterale interdependente, voința unilateral exprimată în vederea producerii de efecte juridice fiind generatoare de obligații.
[20] Art. 1101 C.civ. francez dispune: „Contractul este o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane să dea, să facă sau să nu facă ceva (trad. ns., A.B.).”
[21] Expresia este folosită de J. Carbonnier, Droit civil, t. 4, Les obligations, P.U.F., Paris, 1995, §64, p. 119.
[22] În acest sens, a se vedea V. Forray, Le consensualisme…, op. cit., §481, p. 347.
[23] R.-J. Pothier, Traité des obligations, éd. Siffrein, Paris, 1821, t. 1, §4.
[24] Duranton (Cours de droit civil français suivant le Code civil, 4e éd., t. 10, Thorel – Guilbert, Paris, 1844, §52, p. 32-33) nu poate concepe convenții fără concursul voințelor mai multora, dintre care unul promite, consimte, se angajează sau se obligă, iar celălalt acceptă promisiunea. C. Demolombe (Cours de Code Napoléon, t. 24, Traité des contrats ou des obligations conventionnelles en général, t. I, Paris, 1868, §62) arată că momentul formării consimțământului este cel în care cele două voințe există simultan, din joncțiunea lor rezultând un nod, care formează contractul. L. V. L. J. Larombière, (Théorie et pratique des obligations, t. 1, Pedone, Paris, 1885, §9, p. 6-7) afirmă categoric că suprimarea unuia dintre cei doi termeni ai contractului, oferta sau acceptarea, nu lasă să subziste nimic, oferta neacceptată fiind un act steril, incapabil să transfere vreun drept, în vreme ce acceptarea fără ofertă prealabilă este de-a dreptul absurdă.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.