Angajamentul unilateral
Adina Buciuman - mai 1, 2016Prezentată ca una din diviziunile de bază ale învățării dreptului, clasificarea surselor de obligații civile în acte și fapte juridice riscă să fie construită pe criterii mai fragile decât o subțire pojghiță de gheață din luna lui Brumar. Discuțiile privind fundamentul actului juridic, pendularea sa între expresie a voinței libere a părților și control sau chiar intervenționism etatic, fac dificilă stabilirea contururilor acestuia. Faptul juridic tinde astfel să fie o noțiune reziduală printre sursele de obligații, dependentă de vastitatea sau strictețea sensului pe care îl dăm actului juridic[109], ceea ce face din el un concept incert și relativ[110]. În ce privește dreptul pozitiv de dată recentă, putem remarca o reținere a redactorilor Codului civil 2009 de a folosi expresia fapt juridic în enumerarea surselor de obligații din art. 1165, chiar dacă ulterior, în titlul capitolului al III-lea din cartea a V-a, Despre obligații, este folosit termenul de fapt juridic licit, ca alternativă mai puțin dogmatică, și prin aceasta mai puțin „periculoasă”, decât vechea denumire de cvasi-contracte, atât de contestată în doctrină.
În sens larg, faptul se opune dreptului[111], distincția atingând nu doar probleme de ordin filosofico-juridic, dar și chestiuni extrem de pragmatice, precum capacitatea juridică, probațiunea, posibilitatea teoretică a desființării cu efect retroactiv sau limitele controlului jurisdicțional în recurs[112]. Diviziunea care ne interesează privește actul juridic și faptul juridic, în sens restrâns, ca surse de obligații civile. În acest cadru, criteriul actului juridic privește dependența efectelor sale, în speță obligațiile, de voința autorului/autorilor actului.
În funcție de importanța legăturii dintre voință și efectele de drept produse, limitele dintre actul și faptul juridic pot fi trasate după trei sisteme diferite. Într-o primă concepție, mai larg acceptată, actul juridic denumește orice manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Este suficient ca efectele de drept să fi fost dorite de autor, fiind indiferent dacă la producerea lor, rolul primordial a fost jucat de lege, și nu de sursa lor subiectivă. A doua viziune, extrem de exigentă, reduce efectele rezultate dintr-un act juridic la cele care nu doar au fost dorite de autor/autori, ci și determinate în detaliu de aceștia. Se distinge astfel între efectele produse ex voluntate, al căror conținut este fixat de voința agentului, de cele care apar cum voluntate, cu participarea voinței, dar al căror conținut este opera dreptului obiectiv. În dorința de a elimina punctele vulnerabile ale ambelor teorii, J. Martin de la Moutte[113] propune un sistem intermediar, în care în actul juridic voința este indispensabilă nașterii efectelor juridice, faptul juridic fiind reținut când rezultatele produse intervin fără ca voința autorului să fi fost necesară în acest sens.
Pornind de la analiza jurisprudenței franceze în cazurile în care aceasta recunoaște o obligație născută dintr-un angajament unilateral, M.-L. Izorche[114] combate, convingător în opinia noastră, clivajul tradițional, de tip alb – negru dintre actul juridic și faptul juridic. Actul juridic nu poate fi definit exclusiv prin prisma elementelor sale voliționale; efectele lui nu sunt doar rezultatul voinței autorului sau părților contractante. Dimpotrivă, actul juridic este o realitate complexă, în care elementele subiective se întrepătrund cu cele obiective, voința pură fiind însoțită de o previziune asupra dreptului obiectiv. Complexitatea actului juridic rezultată din melanjul de elemente subiective și obiective[115], a căror proporție respectivă poate să varieze de la un act la altul[116]. În asemenea condiții, față de caracterul rezidual al noțiunii de fapt juridic, este mai adecvat să se vorbească nu de o frontieră impenetrabilă între două categorii inconciliabile, ci de o zonă situată între două extreme, actul juridic–tip, modelul în care elementele subiective sunt la amplitudinea maximă, și faptul juridic–tip, în care rolul voinței să fie la minimul absolut. Calificarea ca act sau fapt juridic reflectă în realitate forța de atracție pe care cei doi poli opuși o exercită asupra sa și care îi determină situarea în proximitatea unuia sau altuia.
În privința angajamentului unilateral, aceeași autoare observă că instanțele cercetează existența voinței și apoi caracterizează corelația dintre aceasta și efectele produse, dovedindu-se exigente în ceea ce privește importanța voinței, prin aceea că dimensionează efectele obligatorii în funcție de cele voite de autorul actului. Cu alte cuvinte, judecătorul ține seama de gradarea de care este susceptibilă voința și ajustează corespunzător „densitatea” obligației pe care i-o atașează.
Atenția deosebită acordată de instanțe voinței autorului actului, pentru a stabili dacă a existat sau nu un angajament juridic, respectiv care este întinderea materială și temporală a acestuia, plasează angajamentul unilateral, în opinia autoarei, în extrema surselor subiective de obligații. Astfel, angajamentul unilateral este văzut ca actul juridic – tip, în care nimic nu se întâmplă juridic în afara voinței, în contra sau în plus față de aceasta. Intensitatea voinței în angajamentul unilateral este la cotele sale maxime: promitentul nu va fi obligat decât la ce a dorit, în cuantumul și pe durata în mod indubitabil dorite de acesta. Lipsa preciziei în exprimarea voinței nu este acoperită în procesul de interpretare judiciară, ca în cazul contractului, ci reduce declarația la valoarea unei simple manifestări de intenții fără forță juridică. Dimpotrivă, cu cât mai multe detalii oferă promisiunea, cu atât mai credibilă este voința în ce privește intenția de a se angaja juridic, respectiv cu atât mai demnă de protecție credința indusă terților în eficacitatea actului.
Concluzia este, în opinia noastră, tributară lipsei unei teorii generale a actului juridic în dreptul francez, respectiv contradicției resimțite în jurisprudență între reticența față de admiterea angajamentului unilateral ca sursă de obligații și nevoia de a conferi eficacitate anumitor promisiuni unilaterale de a executa obligații cu conținut patrimonial. Tatonările jurisprudențiale semnalate în dreptul francez au vizat în primul rând conturarea unui cadru rațional al formării contractelor între absenți. Cercetarea voinței de a se angaja juridic, având ca instrument principal precizia promisiunii ofertantului, nu leagă mai strâns obligațiile de voință, ci este semnul unui efort de a găsi un element exterior voinței care să o agațe suficient pentru a o face irevocabilă. Un asemenea demers nu mai este necesar atunci când dreptul pozitiv stabilește, prin excepție față de regula conform căreia obligațiile voluntare rezultă din întâlnirea a două voințe distincte, cazurile și condițiile în care exprimarea unei singure voințe este suficientă pentru generarea unei obligații civile.
[109] Pe larg, cu privire la termenii discuției, a se vedea B. Moore, De l’acte et du fait juridique ou d’un critère de distinction incertain, Revue Juridique Themis, t. 31, 1997, Montreal, p. 277, disponibil la www.themis.umontreal.ca (cit. la 14.07.2013), C. Brenner, Acte, Rép. civ. Dalloz, oct. 1999, C. Grimaldi, La distinction entre l’acte et le fait juridique; Revue de droit d’Assas, févr. 2013, p. 47.
[110] Ca o consecință a ascendenței actului juridic în clasificare, respectiv a definirii faptului juridic ca o simplă negare a primului, diviziunea devine subiectivă și aleatorie, fiind în plus supusă diferențelor între diferite sisteme de drept. Astfel, în dreptul german, unde efectul creator de obligații derivă din declarația de voință, și nu din voința însăși, distincția între act și fapt, ca surse de obligații își pierde dramatic din însemnătate.
[111] M. Rotondi, Considerations en „fait” et en „droit”, RTDciv.1977.2.
[112] Pentru o analiză a acestora din urmă, a se vedea C. Atias, L’introuvable question de droit, RTDciv.2010.243.
[113] J. Martin de la Moutte, L’acte juridique unilatéral…, op. cit., în special n. 36, p. 26.
[114] M.-L. Izorche, L’avènement de l’engagement unilatéral…, op. cit., §147-327, p. 111-216.
[115] Pentru o penetrantă demonstrație în acest sens, a se vedea P. Hébraud¸ Rôle respectif de la volonté et des éléments objectifs dans les actes juridiques, în Mélanges J. Maury, Dalloz&Sirey, Paris, 1960, t.2, p. 420 și urm.
[116] Pornind de la aceeași constatare, C. Grimaldi (în La distinction entre l’acte et le fait juridique, op. cit., passim și Quasi-engagement et engagement…, op. cit., §30 și urm., p. 12 și urm.) o folosește pentru a denunța vanitatea cercetării unei legături între voință și efectele de drept ale actelor juridice. Dacă voința are un rol în survenirea acordului, rămânând eticheta actului juridic, obiectul direct al voinței, adică efectele juridice ale actului, nu întrețin decât o legătură îndepărtată cu voința înțeleasă ca fenomen psihologic, ele fiind organizate de cele mai multe ori de dreptul obiectiv, prin intermediul normelor supletive sau chiar imperative. Astfel, voința nu este decât un comutator care dă drumul unor efecte legale. Referitor la definiția actului juridic, autorul ne invită să diferențiem faptul generator de obligații (actul sau faptul juridic) de sursa înțeleasă ca origine a obligației (legea sau voința). Criteriul actului este în opinia sa, angajamentul, o promisiune la care debitorul a consimțit, care se poate traduce fie prin adeziunea la un statut (la obligații predeterminate), fie prin producerea directă de efecte de drept (obligații liber constituite). Actul juridic rămâne însă identic, indiferent că în construcția sa piesele utilizate pot fi prefabricate.
Apreciem că autorul atrage atenția în mod just asupra polisemiei noțiunii de sursă de obligații (A se vedea și B. Moore, La classification des sources des obligations: courte histoire d’une valse-hésitation, Revue Juridique Thémis, 2002, t. 36, p. 275, www.themis.umontreal.ca, și idem, La théorie des sources des obligations: éclatement d’une classification, Revue Juridique Thémis, 2002, t. 36, p. 689, www.themis.umontreal.ca). Rolul preponderent al dreptului obiectiv în determinarea conținutului obligațional al actului juridic îl putem accepta doar dacă prin acesta înțelegem legile dreptului natural impuse de justiția corectivă, și nu doar legea pozitivă, așa cum lasă să se înțeleagă autorul. În ce privește problema supusă analizei noastre, ideea gradării rolului voinței în crearea de obligații nu este contrazisă de concluziile autorului citat.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.