Contestaţia în anulare, între trecut şi prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare

Abstract

“Appeal for annulment, between past and present, in the regulation of the applicable Code of criminal procedure” (Contestația în anulare, între trecut și prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare”)

Abstract

In this study, the author describes the legal regime of the appeal for annulment, which is an extraordinary withdrawal remedy, as regulated in the Code of criminal procedure.

The structure and the body of the study reveal the comments on the legal nature from an historical and comparative law perspective, on the cases of the appeal for annulment, on the procedure of the appeal for annulment (including the remedies at law), and for the purpose of the above, it was taken into consideration the doctrine developed by important names in the field of domestic and international law (C. Tănase, G. Tudor, N. Volonciu, A.S. Uzlău, M. Udroiu, I. Tanoviceanu, I. Ionescu, V. Panțurescu, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici, D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, J. Pradel, M. Delmas Marty, Y. Desdevises, M.-L. Rassat, B. Bouloc, S. Guinchard, J. Buisson, J. Pradel, G. Roussel, F. Desportes, L. Lazerges-Cousquer, J. Larguier, Ph. Conte, H.-D. Bosly, D. Vandermeersch, M.-A. Beernaert, M. Franchimont, A. Jacobs, A. Masset, W.R. LaFave, J.H. Israel, Nancy J. King, Orin S. Kerr, Ch.E. Torcia,  J.B. Haddad, E.P. Marsh, J.B. Zagel, L.R. Meyer, G.L. Starkman, W.J. Bauer, A. Vlășceanu, G. Tudor, Gr. Theodoru, C. Văleanu, Tr. Pop, I. Neagu).

Finally, the author puts forward brief considerations regarding the appeal for annulment, considering that this remedy is deemed the most comprehensive remedy at law in the matter of curing the errors of law.

Keywords: appeal for annulment; extraordinary remedy at law; withdrawal; errors of law.

1. Natura juridică dintr-o perspectivă istorică și de drept comparat

1. Sub aspectul naturii juridice, contestația în anulare reprezintă și în lumina actualului Cod de procedură penală o cale de atac mixtă de anulare și retractare a hotărârii penale definitive[1]. În urma admiterii contestației în anulare, intervenind nulitatea hotărârii, cauza este repusă în situația anterioară rămânerii definitive a hotărârii, adică într-o etapă ordinară a judecății care se reia și se desfășoară potrivit legii, în vederea obținerii unei soluții corespunzătoare. Ea este reglementată în Codul de procedură penală în vigoare în art. 426-432 din Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea 1. La fel ca în Codul de procedură penală din 1968, contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care se urmărește, în principal, obținerea anulării hotărârii penale definitive pronunțate cu încălcarea normelor de procedură.

În reglementarea actuală, contestația în anulare este o cale de atac de anulare prin efectul pe care îl produce (de a repune cauza în etapa judecății), pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c), d), e), f), g) și h) C. pr. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, constând în nerespectarea procedurii de judecată în apel și în nerespectarea unor dispoziții legale sancționate cu nulitate absolută, în timp ce pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. b) și i) C. pr. pen. care privesc fondul cauzei, este o cale de atac de retractare, deoarece în aceste din urmă cazuri, instanța care a pronunțat hotărârea atacată este chemată să revină asupra ei și să dea o altă soluție corespunzătoare pe fond. În practica judiciară recentă[2] s-a statuat că noul conținut al cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. pr. pen. constituie un exemplu de îndreptare a unei greșeli privitoare la soluționarea fondului cauzei (error in judicando)[3].

2. Într-o prezentare generală, dacă se compară actualele prevederi referitoare la contestația în anulare cu legislația anterioară, ar putea rezulta că, în linii mari, a fost păstrată reglementarea dinainte. Cu toate acestea, se remarcă și unele schimbări care necesită o analiză diferită. Astfel, deși se menține caracterul limitativ al cazurilor de contestație în anulare, se introduc cinci cazuri noi, transferate succesiv din vechea reglementare a recursului și din aceea a recursului în casație prin Legea nr. 255/2013, unele dintre cazurile existente și în codul anterior au o configurație modificată, iar unele aspecte privind titularii, cererea, termenul de introducere, instanța competentă, admiterea în principiu și procedura de judecare sunt reglementate parțial diferit în textele actuale. În plus, intrarea în vigoare a noilor prevederi pune și problema valabilității doctrinei și jurisprudenței generate de reglementarea precedentă.

3. Totodată, subliniem faptul că, în principiu, o asemenea cale de atac nu își găsește corespondent în alte legislații. La noi, ea a avut o evoluție interesantă, fiind desprinsă din contestația la executare, care viza în regimurile Codurilor de procedură penală din 1864 și 1936 cu modificările ulterioare, atât executarea, cât și hotărârea în sine, fiind, în anumite cazuri[4], o cale de atac extraordinară, de reformare[5]. Ulterior, printr-o lege din 1960, ea a devenit contestație contra hotărârii[6], pentru ca apoi, prin Codul de procedură penală din 1968 să se reglementeze expres contestația în anulare printre căile de atac extraordinare, fiind menținută și de actualul cod. Această evoluție evidențiază tendința continuă de perfecționare a reglementării contestației în anulare, care ține seama și de schimbările referitoare la gradele de jurisdicție, inclusiv de cele referitoare la eliminarea recursului din rândul căilor ordinare de atac și introducerea recursului în casație printre căile extraordinare de atac în noul Cod de procedură penală.

4. O cale de atac care prezintă unele caractere care o apropie de contestația în anulare din procesul nostru penal, o reprezintă opoziția, cale de atac cu un caracter foarte larg, care vizează îndeosebi nelegalitatea hotărârii atacate[7]. Ea este cunoscută astăzi doar în Franța și în Belgia, fiind o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate în lipsă, chiar în recurs, cu condiția să nu fie îndeplinită procedura de comunicare a recursului și declanșează rejudecarea cauzei de către aceeași instanță[8].

Codul de procedură penală francez dispune în art. 578 obligativitatea comunicării recursului. Textul art. 579 C. pr. pen. francez prevede că partea care nu a primit comunicarea impusă de art. 578 are dreptul să facă opoziție la decizia dată în recurs, dacă nu a fost prezentă la judecată. De asemenea, art. 588 stabilește obligativitatea comunicării motivelor de recurs, iar art. 589 dă dreptul părții care nu a primit motivele de casare să facă opoziție împotriva deciziei instanței de casare, dacă recursul a fost admis. Astfel cum este reglementată în Franța, opoziția este o cale de atac ordinară, de retractare, cu aplicație doar în materie corecțională și polițienească și care, odată exercitată, conduce la rejudecarea cauzei, de către aceeași instanță, în prezența opozantului[9]. În doctrină[10], s-a subliniat că această procedură se justifică prin ideea că nimeni nu poate fi condamnat și constrâns să execute o pedeapsă fără să fie în prealabil audiat.

În conformitate cu art. 487 și urm., 544 și 545 C. pr. pen. francez, opoziția este, în esență, calea de atac folosită împotriva hotărârilor pronunțate în lipsă în materie corecțională și polițienească. Ca atare, opoziția presupune o judecată în lipsă și urmărește protejarea intereselor unei persoane absente, care este de bună-credință. În ultimul timp, la fel ca la noi și în Franța, legea a restrâns noțiunea de lipsă (défaut), ca o garanție împotriva încercărilor părților de tergiversare a judecării cauzei. De aceea, opoziția nu ar putea fi admisă decât în două cazuri destul de restrictive: dacă cel citat personal la domiciliu, la parchet sau la ușa instanței nu se prezintă, având o scuză valabilă, supusă aprecierii suverane a jurisdicției; dacă cel necitat în persoană nu a avut cunoștință de citație, în afara cazului în care a solicitat expres să fie judecat în lipsă ori când cere să fie reprezentat de avocat care, prin prezența sa, asigură contradictorialitatea judecății[11].

În consecință, opoziția este o cale de atac pentru care poate opta, în principal, persoana condamnată în lipsă. Ministerul public nu poate formula opoziție, deoarece nu poate lipsi de la judecată, iar partea civilă, dacă este citată regulamentar, este considerat că a renunțat la constituirea de parte civilă, dacă nu s-a prezentat și nici nu și-a asigurat reprezentarea. Cu toate acestea, dacă se constată această renunțare prezumată, judecata este considerată în lipsă, fiind posibilă exercitarea opoziției. În privința termenului de introducere, legea prevede un termen de cel mult 10 zile de la notificarea făcută persoanei și de o lună dacă persoana locuiește în străinătate, iar în privința formei, opoziția nu este supusă niciunei condiții speciale, fiind o cale de atac ușor accesibilă.

Efectele opoziției sunt similare cu cele prevăzute pentru contestația în anulare din dreptul nostru. Astfel, în urma admiterii opoziției, hotărârea atacată riscă să fie anulată în toate dispozițiile sale, atât penale, cât și civile[12]. Opoziția la opoziție este inadmisibilă, cum este și contestația în anulare la contestație în anulare. Dacă opozantul nu se prezintă la judecată la data fixată, condamnatul nu mai poate utiliza decât apel și recurs în casație. De la această regulă există o singură excepție, și anume dacă opozantul nu a fost avertizat cu privire la judecata opoziției, când instanța trebuie să pronunțe o nouă decizie în lipsă, susceptibilă, la rândul ei, de opoziție.

În Belgia, opoziția, este, în mod similar, o cale de atac ordinară de retractare care permite părților care au fost judecate în lipsă să ceară rejudecarea cauzei în fața aceluiași tribunal. Aici, opoziția este deschisă contra judecăților și a hotărârilor date în lipsă, cu excepția hotărârilor curților de asesori și ale Curții de Casație. Ea poate fi formulată de oricare dintre părțile procesului într-un termen de 15 zile de la notificare, cu excepția Ministerului Public, care nu poate să lipsească de la judecată (art. 187 C. instr. crim. belgian)[13].

Opoziția va fi notificată atât ministerului public, cât și celorlalte părți în cauză. Dacă opozantul este în stare de deținere, opoziția la condamnarea penală poate fi făcută prin declarație care se înregistrează la directorul închisorii sau delegatul acestuia. Acesta întocmește proces-verbal și notifică fără întârzieri ministerul public și părțile interesate.

În toate cazurile, prin efectul opoziției declarată admisibilă, judecata anterioară făcută în lipsă este desființată. În această situație, opoziția condamnatului face ca apelul Ministerului Public și al părții civile să rămână fără obiect. Dacă aceștia vor să obțină repunerea cererilor lor la instanța de apel, vor trebui să facă din nou apel contra hotărârii date asupra opoziției.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] În același sens, a se vedea, C. Tănase, Contestația în anulare în noul Cod de procedură penală, Dreptul nr. 8/2011, p. 49; G. Tudor, Contestația în anulare, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coordonatori), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 1068.

[2] Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Încheierea din camera de consiliu din 15 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5189/2/2014 (nepublicată).

[3] Considerăm că și sub imperiul codului anterior era vorba de error in judicando, chiar dacă în configurația anterioară contestația în anulare nu putea fi admisă dacă era discutat fondul cauzei, instanța dispunând condamnarea cu ignorarea probelor care ar fi justificat soluția încetării procesului penal (A se vedea, Curtea de Apel Craiova, Secția penală, Decizia nr. 1383 din 19 ianuarie 2013, Buletinul Curților de Apel nr. 10/2013, p. 44). În sens contrar, a se vedea, M. Udroiu, Comentariu în Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Edit. C.H. Beck, București, 2015, p. 1088.

[4] Era vorba de cazurile când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat cauza nu a fost îndeplinită conform legii, când partea a fost în imposibilitate absolută de a se prezenta la termenul de judecată pentru un caz de forță majoră și când există autoritate de lucru judecat.

[5] A se vedea, I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. V, Tipografia „Curierul judiciar”, București, 1927, p. 625; I. Ionescu – Dolj, Curs de procedură penală română, p. 483; V. Panțurescu, Codul de procedură penală adnotat, București, 1940, p. 558; V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici, Modificările aduse Codului penal și Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, Ed. Academiei, București, 1962, p. 497; D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, op. cit., pp. 24-27.

[6] D. V. Mihăescu, Probleme teoretice și practice ale contestației în contra hotărârii, „Justiția nouă”, nr. 7/1965, p. 89 și urm.

[7] În același sens, a se vedea D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1970, pp. 21 și 22.

[8] Cu privire la condițiile opoziției, se vedea, J. Pradel, Droit pénal comparé, 3e édition, Dalloz, Paris, 2008, p. 456; Mireille Delmas Marty, Procédures pénales d’Europe, Presses Universitaires, France, 1995, p. 211 și urm, p. 271; Yvon Desdevises, L’opposition, în Carence des parties: Jugements par défaut, Jugements réputes contradictoires, Opposition, Ed. LexisNexis, Litec, Paris, 2003, p. 60 și urm.

[9] Cu privire la calea de atac ordinară de retractare a opoziției din procesul penal francez, a se vedea, Michèle-Laure Rassat, Procedure pénale, 2e édition, Ellipsses, Paris, 2013, 696-700; B. Bouloc, Procédure pénale, 25e édition, Dalloz, Paris, 2016, pp. 951-959; Serge Guinchard, Jacques Buisson, Procédure pénale, 10e édition LexisNexis, Paris, 2014, pp. 1379-1385; J. Pradel, Procédure pénale, 18e édition, Éditions Cujas, Paris, 2015, 898-903; G. Roussel, Procédure pénale, 6e édition, Vuibert, Paris, 2015, pp. 426 și 427; F. Desportes, L. Lazerges-Cousquer, Traité de procédure pénale, Economica, Paris, 2016, pp. 2242-2251.

[10] A se vedea, Mireille Delmas-Marty, op. cit., p. 211.

[11] A se vedea, J. Larguier, Ph. Conte, Procédure pénale, 23e edition, Dalloz, Paris, 2014, pp. 387 și 388.

[12] Ibidem, p. 390.

[13] A se vedea, H. – D. Bosly, Damien Vandermeersch, Droit de la procédure pénale, 2e édition, La Charte, 2001, Brugge, p. 980 și urm.; H. – D. Bosly, D. Vandermeersch, M. – A. Beernaert, Droit de la procédure pénale, La Charte, 2010, Brugge, pp. 1189-1211; M. Franchimont, A. Jacobs, A. Masset, Manuel de procédure pénale, 4e édition, Larcier, Bruxelles, 2012, p. 994 și urm.

Contestația în anulare, între trecut și prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare was last modified: iulie 6th, 2016 by Gheorghiță Mateuț

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii