Contestaţia în anulare, între trecut şi prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare

68. Existența acestui caz de contestație în anulare decurge din principiul enunțat mai sus, potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat de mai multe ori pentru aceeași faptă^[125]. El este reglementat în art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. în vigoare, care prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte doar dacă există fapte definitiv judecate, chiar dacă prin a doua hotărâre s-ar da o altă încadrare juridică faptei iniţiale.

69. În cazul contestației în anulare introdusă pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. i) C. pr. pen., este necesar să se verifice cerințele excepției puterii de lucru judecat, respectiv dacă există identitate de obiect și identitate de persoană în cadrul celei de-a doua judecăți, în raport cu hotărârea penală definitivă anterioară, adică aceeaşi persoană să aibă calitate de inculpat și să fie judecată pentru aceeași faptă, chiar sub o altă încadrare juridică^[126]. S-a arătat că puterea de lucru judecat pe care o dobândesc hotărârile definitive (res judicata pro veritate habetur) constă în puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeași faptă (exceptio rei judicatae)^[127].

70. Problema care se mai pune este şi aceea de a şti dacă este incident acest caz şi în situaţia în care hotărârea anterioară este o hotărâre definitivă prin care a fost respinsă plângerea împotriva soluţiei procurorului de clasare sau renunţare la urmărire penală faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă. Deşi legiuitorul nu mai preia din vechea reglementare prevederea potrivit căreia dacă judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală persoana respectivă nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală, considerăm că sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. i) C. pr. pen. şi atunci când printr-o hotărâre definitivă ulterioară s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea unei pedepse ori amânarea aplicării pedepsei în privinţa unei persoane pentru aceeaşi faptă pentru care anterior judecătorul de cameră preliminară a dispus respingerea plângerii împotriva soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată^[128].

71. În fine, cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. i) C. pr. pen. nu trebuie confundat cu situaţia reglementată în art. 453 alin. (1) lit. e) („când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia”), care reprezintă caz de revizuire, chiar dacă şi în cazul autorităţii de lucru judecat hotărârile definitive nu se pot concilia, deoarece conţin soluţii diferite. Pentru ca inconciliabilitatea să constituie temei juridic distinct de cel pe care se întemeiază contestaţia în anulare, hotărârile trebuie să privească fie persoane diferite şi aceeaşi faptă, fie aceeaşi persoană şi fapte diferite^[129]. Or, în cazul de contestaţie în anulare întemeiat pe autoritatea de lucru judecat trebuie să existe identitate de obiect şi de persoană între două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, nu doar o nepotrivire, care le face inconciliabile în sensul arătat mai sus.

3. Procedura

3.1. Cererea scrisă

72. Cererea este, în temeiul art. 427 C. pr. pen., actul procesual care declanşează procedura contestaţiei în anulare. Ea nu este reglementată expres, ca în cazul apelului [art. 412 alin. (1) C. pr. pen.] şi a recursului în casaţie (art. 437 C. pr. pen.) ori a revizuirii [art. 456 alin. (2) C. pr. pen.], cu privire la care se prevede clar că se formulează în scris. Cu toate acestea, cererea de contestaţie în anulare nu s-ar putea face, după părerea noastră, decât în aceleaşi condiţii, adică în formă scrisă^[130], fiind necesar să cuprindă, potrivit legii, cazurile pe care le poate invoca contestatorul însoțite de elementele de fapt din care rezultă şi motivele aduse în sprijinul acestora [art. 427 alin. (2) C. pr. pen.].

Astfel, în cazul neîndeplinirii procedurii de citare este necesar să fie arătate toate dispoziţiile legale care au fost nesocotite, iar pentru cazul existenței unei cauze de încetare a procesului penal trebuie arătate cazurile care atrag încetarea procesului penal și cu privire la care fie nu s-a pronunţat instanţa, fie s-a pronunţat, dispunând în mod nelegal o soluţie de condamnare a inculpatului^[131]. În acest din urmă caz, sunt obligatorii probele din dosar care stabilesc existenţa acestor cauze dintre cele prevăzute în art. 16 lit. e) – h) şi j) C. pr. pen.. În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) teza a II-a C. pr. pen. este necesar să se indice împrejurarea de fapt care a împiedicat partea să fie prezentă la judecata în recurs, precum şi probele care o pot susţine (înscrisuri, martori sau orice alte mijloace de probă).

73. După părerea noastră, în absenţa unei prevederi exprese, pot fi aplicate, prin asemănare, dispoziţiile din materia apelului cuprinse în art. 412 alin. (1) – (3) C. pr. pen. referitoare la celelalte date pe care trebuie să le cuprindă cererea şi la rezolvarea situaţiei în care se găseşte persoana care nu poate să semneze cererea. Astfel, pe lângă cerinţele motivării înscrise în art. 427 alin. (2) C. pr. pen., în cererea de contestaţie în anulare trebuie să se indice numele şi prenumele contestatorului, codul numeric personal, calitatea, domiciliul, reşedinţa sau locuinţa acestuia, sentinţa sau decizia care se atacă, precizată prin numărul ei, data şi numărul dosarului, precum şi denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. De asemenea, cererea va fi semnată de contestator. În caz de imposibilitate a persoanei de a semna, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat, la fel ca în procedura de declarare a apelului^[132].

74. Spre deosebire de revizuire și de contestația la executare, în privința contestației în anulare, Codul de procedură penală în vigoare nu conține o prevedere expresă în sensul că nu se poate face contestație decât o singură dată. După părerea noastră, o asemenea prevedere era necesară întrucât, prin art. 427 alin. (2) C. pr. pen. în vigoare, s-a modificat formularea cerinţei motivării contestaţiei ce se declară care se face prin însăşi cererea scrisă, renunţându-se la precizarea că în cererea de contestație în anulare trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca contestatorul și toate motivele aduse în sprijinul lor (s.n.). Or, astfel cum s-a subliniat în doctrina anterioară^[133], prin această dispoziție legală se urmărea tocmai evitarea posibilităţii formulării unei a doua contestații fie prin reiterarea unor motive care au fost deja soluționate (regula ne bis in idem), fie prin invocarea unor motive cunoscute la data introducerii primei cereri de contestație în anulare. S-a considerat că nerespectarea acestei reguli avea drept consecință respingerea ca inadmisibilă a oricărei alte contestații formulate ulterior de aceeași parte^[134].

75. Aşadar, în reglementarea actuală nu mai există, în principiu, nicio oprelişte în calea reiterării unei cereri de contestaţie în anulare pentru alte cazuri şi alte motive, chiar şi pentru acelaşi caz, dar pentru motive noi, întrucât nu mai există cerinţa epuizării lor cu ocazia cererii iniţiale. Considerăm că această posibilitate reprezintă o altă deficienţă a actualului Cod de procedură penală, care nu ar trebui să permită formularea de către aceeaşi persoană a mai multor cereri de contestaţie în anulare cu acelaşi obiect. În orice caz, dacă s-ar ajunge la formularea de cereri multiple de contestaţie în anulare în privinţa aceleiaşi hotărâri judecătoreşti definitive de către aceeaşi persoană, ele vor fi soluţionate deodată, fiind caz de reunire obligatorie, conform art. 43 alin. (3) C. pr. pen..

3.2. Hotărârile penale susceptibile de contestaţie în anulare

76. Fiind o cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată decât împotriva unor hotărâri penale definitive. Modalităţile de definitivare a hotărârii penale şi data rămânerii definitive a acestora sunt prevăzute în art. 551 şi 552 C. pr. pen.. Cu toate acestea, nu toate hotărârile penale definitive sunt susceptibile de contestaţie în anulare. Astfel, în art. 429 C. pr. pen., în care se arată că cererea de contestație în anulare se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere [alin. (1)], iar pentru cazul prevăzut în art. 426 lit. i) se introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre [alin. (2)], sunt precizate indirect hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în raport de cazurile care sunt invocate^[135].

77. În temeiul Codului de procedură penală în vigoare, doar pentru primul caz prevăzut de art. 426 poate fi atacată cu contestaţie în anulare numai hotărârea penală pronunţată de instanţa de apel care este o decizie. Cum judecata în apel poate să includă două feluri de decizii penale prin care se soluţionează apelul, în raport de soluţiile la judecata în apel, conform art. 421 pct. 1 şi 2 C. pr. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare atât decizia penală prin care a fost respins sau admis apelul cu trimitere spre rejudecare, cât şi decizia penală prin care s-a admis apelul şi s-a desfiinţat sentinţa primei instanţe, pronunţându-se o nouă decizie asupra fondului.

78. Pentru cazul de contestaţie în anulare, prevăzut de art. 426 lit. i) C. pr. pen. se poate introduce contestaţie în anulare împotriva ultimei hotărâri penale definitive care poate fi, potrivit art. 551 şi 552 alin. (1) C. pr. pen., o sentinţă a primei instanţe sau o decizie a instanţei de apel, după caz. Singura condiţie care se cere este aceea ca hotărârile definitive să fi fost pronunţate de instanţe penale. Condiția nu este îndeplinită în situaţia când pentru aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană s-a pronunţat o hotărâre definitivă de către o instanţă civilă, de pildă, în cazul în care, după ce pentru o faptă considerată contravenţie s-a pronunţat o hotărâre definitivă de către instanţa civilă, ulterior aceeaşi persoană este judecată pentru aceeaşi faptă considerată de această dată infracţiune)^[136].