Contestaţia în anulare, între trecut şi prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare

3.6. Judecata

108. Procedura de judecată a contestaţiei în anulare, în lumina actualului cod, este diferenţiată în funcţie de cazurile invocate în cerere, dintre cele prevăzute de lege, cum era şi sub imperiul Codului de procedură penală anterior. Aşa cum vom vedea, ea conţine, în toate cazurile, două etape: examinarea în principiu şi judecata propriu-zisă. În prezent, aceasta reprezintă o trăsătură care caracterizează toate căile de atac extraordinare, fără nicio excepţie. În ceea ce priveşte procedura de judecată, în cazul prevăzut de art. 426 lit. i) C. pr. pen. (existența autorității de lucru judecat), deşi legea nouă nu o exceptează de la etapa examinării în principiu, ea prezintă în continuare trăsăturile unei judecăţi în primă instanţă sau în apel, după caz, în raport de instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, fiind reglementată separat, în art. 432 alin. (2) C. pr. pen.. În acest caz, se va trece direct la judecarea contestaţiei în care scop sunt citate părţile interesate. Este evident că ne găsim în prezenţa unei redactări defectuoase a textului procedural, pentru că dacă s-a renunţat la exceptarea judecării contestaţiei prevăzute în art. 426 lit. i) C. pr. pen. de la etapa admiterii în principiu, atunci nu mai are nicio justificare reglementarea diferenţiată a procedurii de judecare propriu-zisă.

3.6.1. Examinarea admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare

109. Judecarea contestaţiei în anulare presupune, pentru toate cazurile, inclusiv pentru cele nou introduse, o procedură preliminară, denumită de lege „admiterea în principiu” (art. 431 C. pr. pen.)^[162]. Astfel, potrivit textului procedural [alin. (1)] instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie pentru cazurile prevăzute în art. 426, fără citarea părţilor^[163]. Din conţinutul textului, rezultă că avem de-a face cu o procedură preliminară de control asupra condiţiilor de admisibilitate ale cererii. Ea este justificată de caracterul definitiv al hotărârii penale atacate, care presupune o procedură excepţională, admisibilă doar dacă întruneşte condiţiile stricte de fond şi de formă prevăzute de lege^[164].

110. Într-adevăr, astfel cum rezultă din cel de-al doilea alineat al art. 431 C. pr. pen., instanţa trebuie să verifice, în prealabil, dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 426 C. pr. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun sau se invocă dovezi care trebuie să se găsească la dosar. În plus, astfel cum s-a subliniat în doctrină^[165], instanţa care procedează la judecarea contestaţiei în anulare va verifica şi alte condiţii decât cele enumerate expres de lege, printre acestea figurând dacă cererea se referă la o hotărâre penală definitivă supusă contestaţiei în anulare, după distincţiile legale şi dacă semnatarul ei figurează printre titularii prevăzuţi de art. 427 alin. (1) C. pr. pen., în funcţie de motivele invocate.

111. În același sens s-a pronunțat și practica judiciară anterioară, textul fiind identic cu cel din Codul de procedură penală anterior, de unde a fost preluat fără modificări^[166]. În urma examenului de admisibilitate, instanţa competentă va dispune respingerea cererii ca inadmisibilă, dacă cererea nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate în principiu impuse de textul procedural, împiedicând astfel judecarea fondului cererii^[167]. În acest caz, instanţa va da o sentinţă sau o decizie care, după părerea noastră, aparţinând unei instanţe de fond sau rejudecare în primă instanţă ori apel, ar trebui să fie, după caz, fie supusă aceleiaşi căi de atac ca hotărârea la care se referă contestaţia în anulare (în cazul sentinţei), fie definitivă (în cazul deciziei)^[168]. Dimpotrivă, dacă instanţa apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de lege, instanţa va admite în principiu contestaţia în anulare, fără a intra în examinarea fondului ei, deoarece procedura are loc în camera de consiliu. De aceea, fiind un act care precede judecarea fondului contestaţiei, instanţa se pronunţă prin încheiere^[169]. În acest fel, odată cu admiterea în principiu, se deschide procedura de judecată a fondului contestaţiei în anulare, dispunându-se totodată şi citarea părţilor interesate^[170].

112. Recent, jurisprudenţa penală^[171], folosind prilejul oferit de o soluţie de admitere în principiu, a contestaţiei în anulare sub imperiul codului actual, a definit magistral câteva direcţii de care ar trebui să se ţină seama în analiza condiţiilor de admisibilitate în principiu. Astfel, a stabilit mai întâi, că din coroborarea art. 431 cu art. 426, 427 şi 428 C. pr. pen. rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) titularul cererii să fi fost parte ori persoană vătămată în procesul soluţionat prin hotărârea atacată ori să aibă calitatea de procuror [art. 427 alin. (1) C. pr. pen.]; b) cererea de contestaţie în anulare să cuprindă cazurile de contestaţie în anulare şi motivele aduse în sprijinul acestora [art. 427 alin. (2) C. pr. pen.]; c) cererea de contestaţie în anulare în cazurile prevăzute de art. 426 lit. a) şi c) – i) să fie introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere [art. 431 alin. (2) teza I, raportat la art. 428 alin. (1) C. pr. pen.]; d) motivele pe care se sprijină contestaţia să fie dintre cele prevăzute în art. 426 C. pr. pen. [art. 431 alin. (2) teza a II-a C. pr. pen.); e) în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar [art. 431 alin. (2) teza a III-a C. pr. pen.]; f) să nu existe un impediment legal de valorificare directă, nemijlocită a cazului de contestaţie în anulare. S-a subliniat că această din urmă condiţie, deşi nu este expres prevăzută de lege poate fi dedusă din ansamblul reglementărilor legale^[172].

113. Dacă una sau mai multe dintre aceste condiţii nu sunt îndeplinite, intervine sancţiunea inadmisibilităţii. Dimpotrivă, dacă se constată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enumerate mai sus, instanţa este obligată să admită în principiu contestaţia în anulare. S-a argumentat în sensul că, în această materie, instanţa nu are niciun drept de apreciere, făcându-se trimitere la formularea art. 431 alin. (2) C. pr. pen. care nu lasă loc de îndoială în acest sens, dispunând că „instanţa, constatând că (…) admite în principiu contestaţia (…)”.

114. Totodată, s-a mai observat^[173] că art. 431 alin. (2) C. pr. pen. este redactat defectuos, întrucât teza a II-a a acestui alineat impune cerinţa ca „motivul pe care se sprijină contestaţia” să fie „dintre cele prevăzute la art. 426”. Or, într-adevăr, art. 426 C. pr. pen. nu prevede „motivele”, ci „cazurile” de contestaţie în anulare. S-a constatat că elementele vizate sunt în număr de trei: a) cazul de contestaţie dintre cele prevăzute în art. 426 C. pr. pen.; b) motivul adus în sprijinul acestuia; c) dovada invocată în sprijinul contestaţiei care se află la dosar ori se depune anterior examinării admisibilităţii în principiu. Potrivit acestui punct de vedere, cerinţele ataşate scot în evidenţă necesitatea unei corelaţii între cele trei elemente. Aceasta înseamnă că simpla trimitere la un caz de contestaţie în anulare, dintre cele prevăzute de lege, fără indicarea de argumente faptice pertinente şi invocarea de pretinse dovezi corelative, nu satisface exigenţele dispoziţiilor legale şi nu justifică admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac.