Contestaţia în anulare, între trecut şi prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare

91. Totodată, noutatea faţă de reglementarea anterioară o reprezintă şi faptul că pentru cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. pr. pen., cererea poate fi introdusă oricând, potrivit art. 428 alin. (2) C. pr. pen.. Raportat la motivul prevăzut de art. 426 lit. b) C. pr. pen., întemeiat pe existenţa unui caz de încetare a procesului penal, credem însă că nu există nicio justificare logică pentru ca cererea de contestaţie în anulare să poată fi introdusă oricând, cum se prevede în codul actual, prin derogare de la regula termenului.

92. Exceptarea de la reglementarea termenului se justifica în reglementarea anterioară în cazul autorităţii de lucru judecat prin aceea că dacă, de regulă, contestatorul cunoaşte încă de la început data definitivării hotărârii, fiind justificate termenele relativ scurte de introducere a contestaţiei în anulare, doar pentru cazul întemeiat pe autoritatea de lucru judecat, motivul care poate conduce la introducerea căii extraordinare de atac poate fi cunoscut la intervale mari de timp în raport cu momentul rămânerii definitive a hotărârii^[150].

93. În esenţă, se poate considera că reglementarea termenului de introducere a contestaţiei în anulare în Noul Cod de procedură penală este defectuoasă, în special datorită faptului evident că legiuitorul „uită” să reglementeze termenul de introducere a contestaţiei în anulare pentru procuror, precum şi pentru celelalte persoane, altele decât „persoana împotriva căreia se face executarea”. O asemenea lacună este în dezacord cu însăşi raţiunea termenului, justificată de necesitatea asigurării stabilităţii hotărârilor judecătoreşti penale definitive şi în acelaşi timp a restabilirii prompte a legalităţii în cazurile permise de lege.

94. După părerea noastră, noua reglementare nu rezolvă problema exercitării în timp a contestaţiei în anulare. În plus, considerăm că textul este neconstituţional deoarece creează o situaţie diferită pentru procuror, pentru celelalte părţi şi pentru persoana vătămată, în raport cu persoana împotriva căreia se face executarea. Considerăm că nu există nicio raţiune pentru excluderea celorlalţi titulari ai cererii de contestaţie în anulare de la exercitarea acestei căi extraordinare de atac într-un termen peremptoriu care trebuie să fie prevăzut expres de lege.

95. Doctrina nouă însă, fidelă actualei reglementări, fie face abstracţie totală de defectuozitatea evidentă a legii, statuând, cu ignorarea completă a textului legal şi adăugând la conţinutul acestuia, că pentru persoanele împotriva cărora nu se poate face executarea, incluzând şi procurorul, contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii^[151], fie utilizează o trimitere la texte legale care nu au nicio legătură cu materia contestaţiei în anulare [art. 407 alin. (1) şi art. 424 alin. (5) C. pr. pen.] care reglementează instituţia comunicării către procuror, părţi şi persoana vătămată a hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, pe care o coroborează cu omisiunea reglementării, „apreciind” că termenul este de 10 zile şi curge de la momentul comunicării sau, în cazul nelegalei comunicări, de la momentul la care aceştia au luat cunoştinţă, în orice mod, de conţinutul hotărârii^[152]. În mod evident, nu putem accepta un asemenea punct de vedere care nu are nicio susţinere legală.

96. În acelaşi timp, nici nu putem crede că legiuitorul a avut în intenţie ca în privinţa procurorului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate să nu se stabilească un termen de exercitare a acestei căi de atac. Credem că până la adoptarea unei reglementări corespunzătoare, trebuie aplicat acelaşi raţionament ca în reglementarea anterioară, în care legea, referindu-se la „celelalte părţi”, părea că l-a exclus pe procuror, care în sistemul nostru procesual nici anterior, nici în prezent, nu este considerat „parte” în proces.

97. Cu privire la această împrejurare, doctrina^[153] a subliniat că aceasta nu poate crea o situaţie diferită pentru procuror, sub aspectul termenului de declarare a contestaţiei în anulare. O asemenea rezolvare, bazată pe interpretarea largă a textului legal, este impusă şi de principiul legalităţii care pretinde ca dreptul celorlalţi titulari de a contesta hotărârea penală definitivă să fie limitat în timp în aceeaşi măsură cu dreptul persoanei împotriva căreia se face executarea. Ca atare, pentru identitate de raţiune, toţi titularii acestei căi de atac sunt ţinuţi de termenul de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.

98. În acelaşi timp, modalitatea de determinare a limitei superioare a termenului de exercitare a contestaţiei în anulare prevăzut de art. 428 alin. (1) C. pr. pen. („de la data când … a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere”) creează în plus dificultăţi practice de aplicare, putând genera soluţii contradictorii. Formularea prea generală a modului de calcul a termenului poate crea o situaţie incertă care poate conduce la o prelungire nejustificată a termenului-limită până la care persoanele prevăzute de lege ar putea uza de această cale de atac, fiind de neconceput ca o hotărâre judecătorească definitivă să poată fi atacată oricând, evident, în afara cazului în care ar exista o prevedere expresă în acest sens, justificată de raţiuni speciale.

99. Considerăm că ar fi trebuit menţinut modul de reglementare a termenului prevăzut de Codul de procedură penală anterior, în sensul că pentru persoana împotriva căreia se face executarea, contestaţia în anulare poate fi introdusă cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării^[154], iar de către celelalte părţi, inclusiv de procuror, de la pronunţarea hotărârii a cărei anulare se cere. În actuala reglementare, potrivit căreia, deşi este vorba de o hotărâre definitivă, decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor şi persoanei vătămate (art. 424 alin. (5) C. pr. pen.) suntem de părere, totuşi, că ar putea fi agreată şi recurgerea la data comunicării hotărârii ca dată de când se poate exercita calea de atac a contestaţiei în anulare, însă, pentru aceasta, credem că trebuia să existe o prevedere expresă, similar cu cea existentă în privinţa recursului în casaţie (art. 435 C. pr. pen.).

100. Totodată, pentru situaţia în care contestaţia în anulare este întemeiată pe existenţa a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, imputată aceloraşi persoane, ne exprimăm părerea că exercitarea acestei căi de atac extraordinare nu trebuia să fie limitată în timp. Nu putem crede că legiuitorul nu a observat că principiul ne bis in idem, care aparţine ordinii publice, face ca cea de-a doua judecată realizată cu încălcarea acestuia să nu poată fi niciodată consolidată şi ratificată, fiind imperios necesar să se dea posibilitatea de a se restabili legalitatea oricând, prin exercitarea contestaţiei în anulare^[155]. În acelaşi timp, considerăm că opţiunea noii legi pentru exercitarea contestaţiei în anulare oricând, în situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, nu numai că nu are niciun suport raţional, ci, dimpotrivă, exercitarea căii de atac în acest caz ar trebui condiţionată de respectarea unui termen scurt, existând riscul executării hotărârii, care poate conduce la inadmisibilitatea contestării ei ulterioare ca fiind lipsită de interes.

3.5. Instanţa competentă

101. În lumina Codului de procedură penală actual, numai pentru primul caz (cazul de contestaţie în anulare prevăzute de art. 426 lit. a) C. pr. pen.), competenţa aparţine exclusiv instanţei de apel care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere. Pentru acest caz se poate spune că orice instanţă care poate judeca apelul, poate judeca şi contestaţia în anulare, în această categorie intrând curţile de apel, Curtea Militară de Apel ori Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Secţia Penală sau Completul de 5 Judecători, după caz).

102. Pentru toate celelalte cazuri, exceptând cazul prevăzut de art. 426 lit. i) C. pr. pen., care are un regim special, competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare poate aparţine şi primei instanţe, putând privi şi hotărârea acesteia dacă a rămas definitivă prin neapelare. În consecinţă, în actuala reglementare, această cale extraordinară de atac se judecă de către instanţa care a rezolvat definitiv cauza penală cu încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv prima instanţă, pentru hotărârile penale rămase definitive prin neapelare şi instanţa de apel, pentru hotărârile rămase definitive în faţa instanţei de apel^[156].

103. Această interpretare se bazează pe prevederea generală cuprinsă în art. 429 alin. (1) C. pr. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, potrivit căreia „contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere”^[157]. Întrucât contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, fără să fie necesară o altă precizare, în mod evident, nu poate fi vorba decât de o hotărâre judecătorească penală definitivă.

104. După părerea noastră, această formulă este însă defectuoasă, întrucât contravine unui principiu consacrat în materia căilor de atac extraordinare, potrivit căruia acestea nu pot fi folosite decât în lipsa unei căi de atac ordinare^[158]. Acest principiu a fost însuşit şi de jurisprudenţă care, sub imperiul Codului de procedură penală anterior, a statuat constant că atacarea unei hotărâri penale definitive pe calea contestaţiei în anulare era admisibilă doar dacă s-au epuizat căile de atac ordinare^[159].

105. Mai mult, întrucât Codul de procedură civilă reprezintă drept comun în materie de drept procesual, considerăm că în reglementarea contestaţiei în anulare trebuia să se ţină seama şi de dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 459 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căreia „căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului”. De aceea, considerăm că nerespectarea acestui principiu afectează grav legitimitatea noii reglementări în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze contestaţia în anulare şi, implicit, provenienţa hotărârilor judecătoreşti definitive susceptibile de o asemenea cale de atac.

106. Pe lângă aceste consideraţii generale, subliniem faptul că nu se poate face abstracţie nici de ordinea legală de exercitare a căilor de atac în procesul penal, din care rezultă imperativ subsidiaritatea căilor extraordinare de atac, în raport de cele ordinare. Considerăm că nu există nicio explicaţie raţională care să justifice abdicarea de la acest principiu, permiţând exercitarea contestaţiei în anulare care este o cale extraordinară de atac şi în situaţia în care persoana interesată nu a uzat de căile ordinare de atac. Credem că cererea de contestaţie în anulare trebuia limitată la erorile de judecată sau de procedură privind judecarea apelului care nu mai puteau fi invocate într-o altă cale ordinară de atac.

107. Pentru ultimul caz, însă (cazul prevăzut de art. 426 lit. i) C. pr. pen.) s-a menţinut prevederea din Codul de procedură penală anterior potrivit căreia contestaţia în anulare se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. În acest caz, dacă ultima hotărâre a rămas definitivă la prima instanţă, cererea se va adresa acesteia, iar dacă a rămas definitivă în apel se va adresa instanţei de apel^[160]. Referitor la compunerea instanţei, s-a exprimat opinia^[161] potrivit căreia completul de judecată va avea aceeaşi compunere sub aspect constitutiv ca cel care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.