Contestaţia în anulare, între trecut şi prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare

79. În condiţiile actualului cod, doctrina nouă^[137] a subliniat că cererea de contestaţie în anulare ar putea fi exercitată, indiferent de motivul invocat, numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, deoarece numai aceste hotărâri sunt susceptibile de apel. În argumentarea acestui punct de vedere, s-a făcut trimitere la art. 432 alin. (1) C. pr. pen. care prevede că „instanţa (…) dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului”, nu şi a contestaţiei, precum şi la art. 432 alin. (4) C. pr. pen. care prevede că „sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă”, fără să facă vreo referire la contestaţie. S-a mai arătat că, dacă s-ar considera admisibilă contestaţia în anulare declarată împotriva hotărârilor pentru care legea prevede calea de atac a contestaţiei, ar însemna că împotriva hotărârilor date ulterior admiterii căii de atac extraordinare şi rejudecării cauzei să poată fi declarat apel, deşi este o cauză pentru care legea prevede contestaţia drept cale de atac^[138].

80. Contrar acestei opinii, în doctrină^[139] şi în unele decizii ale instanţei supreme^[140] s-a considerat, în mod corect, după părerea noastră, că sunt admisibile contestaţiile în anulare formulate şi împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei. Acest punct de vedere este motivat chiar prin prevederile art. 426 C. pr. pen. în vigoare, care sunt identice, sub acest aspect, cu cele din Codul de procedură penală anterior care stabilesc faptul că o asemenea cale extraordinară de atac poate fi formulată „împotriva hotărârilor penale definitive”, nefăcând nicio diferenţiere între hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei şi cele privind un aspect adiacent acţiunii penale, cum ar fi cel privind măsurile preventive. În consecinţă, legea de procedură nu exclude posibilitatea promovării unei contestaţii în anulare în cauzele penale care au alt obiect decât soluţionarea fondului, neexistând nicio prevedere expresă în acest sens.

81. În ceea ce ne priveşte, considerăm că problema admisibilităţii contestaţiei în anulare şi împotriva altor hotărâri penale definitive decât cele prin care s-a soluţionat fondul cauzei trebuie analizată mai larg, respectiv nu numai pe baza stricteţei reglementării, ci şi prin prisma cazurilor de admisibilitate a exercitării celorlalte căi extraordinare de atac potrivit actualului Cod de procedură penală. Or, dacă o tratăm prin comparaţie, se poate constata cu uşurinţă că singura cale de atac extraordinară pentru vicii de procedură a rămas contestaţia în anulare, de la care, evident, nu pot fi exceptate hotărârile penale definitive care nu se pronunţă pe fondul acţiunii penale.

3.3. Titularii contestaţiei în anulare

82. Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, în actuala reglementare titularii contestaţiei în anulare nu mai sunt diferiţi în raport de cazurile de contestaţie prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 427 alin. (1) C. pr. pen. în vigoare, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată şi de către procuror. Suntem de părere că acest mod de „reglementare” care nu face distincţie între cazuri prezintă riscul unor dificultăţi în determinarea persoanei îndreptăţite să uzeze de această cale de atac extraordinară, fiind necesar un examen atent al fiecărui caz de contestaţie în anulare raportat la poziţia procesuală şi la interesul fiecărei persoane sau părţi în proces.

83. Considerăm că pentru primul caz şi pentru penultimul, procurorul, nefiind parte în proces, nu poate face contestaţie în anulare, la fel ca în reglementarea anterioară, deşi nu mai există o prevedere expresă. Raţiunea acestei exceptări este aceea că, aşa cum s-a arătat în lumina vechii reglementări^[141], procurorul nefiind citat în cauză, nu se pune problema unor încălcări cu privire la procedura de citare^[142] şi nefiind parte în proces nu se pune nici problema audierii lui^[143]. În privinţa părţilor, pentru ca acestea să aibă calitatea de titular al contestaţiei în anulare, se mai cere să figureze în hotărârea instanţei de apel fie ca apelant, fie ca intimat. În acest fel, s-a decis^[144] că dacă unul dintre inculpaţi nu a uzat de calea de atac şi nici nu a fost implicat ca intimat, nu va putea uza de calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

84. Totodată, pentru cazul de contestaţie constând în existenţa unor probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, contestaţia în anulare este admisibilă numai dacă este introdusă de inculpatul care se află în această situaţie, precum şi de către procuror, deşi în practică situaţiile în care procurorul cere anularea unei hotărâri de condamnare pentru acest caz sunt destul de rare. De asemenea, printre cazurile constând în desfăşurarea judecăţii fără participarea inculpatului, când aceasta era obligatorie potrivit legii, ori în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie potrivit legii, contestaţia în anulare poate fi introdusă doar de către inculpat şi procuror, nu şi de celelalte părţi sau de persoana vătămată, care nu au interes personal în formularea unei asemenea căi de atac în cazurile menţionate mai sus. În cazul întemeiat pe autoritatea de lucru judecat, contestaţia în anulare poate fi introdusă doar de procuror şi de inculpatul împotriva căruia s-au pronunţat două hotărâri judecătoreşti penale definitive pentru aceeaşi faptă.

85. În plus, în toate situaţiile în care titulari ai contestaţiei în anulare sunt, potrivit legii, părţile şi persoana vătămată, acestea pot fi reprezentate în introducerea cererii de avocat, de reprezentantul legal ori de reprezentantul convenţional, în baza mandatului primit^[145]. În acest fel, analiza admisibilităţii contestaţiei în anulare include şi verificarea îndeplinirii condiţiilor legale privind introducerea contestaţiei în anulare de către aceste persoane care acţionează în numele şi pentru partea ori persoana vătămată din proces pe care o reprezintă. Astfel, în practica judiciară s-a decis că persoana care are calitatea de curator instituită numai pentru o anumită fază procesuală şi pentru o persoană faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată nu poate exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, fiind o persoană lipsită de calitate procesuală^[146]. În acelaşi fel s-a decis şi în privinţa persoanei care a introdus contestaţia în anulare în calitate de părinte al condamnatului major, stabilindu-se că acesta nu putea avea calitate de reprezentant al condamnatului, cererea fiind respinsă ca inadmisibilă^[147].

86. Cu privire la cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. a) C. pr. pen., referirea expresă a textului la „părţi” pare să excludă folosirea acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane. Cu toate acestea, după părerea noastră, modul de reglementare defectuos al acestui text nu poate împiedica folosirea contestaţiei în anulare întemeiate pe acest caz de către persoana vătămată care justifică un interes procesual propriu similar cu cel al unei părţi, în actuala procedură. Totodată, din formularea acestui caz se mai deduce şi cerinţa ca titular al contestaţiei în anulare să fie „partea” care s-a aflat în situaţia prevăzută de lege, respectiv care a lipsit de la judecată şi faţă de care nu a fost îndeplinită procedura în mod legal ori a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa, fiind inadmisibilă invocarea acestui caz de către o altă persoană^[148].

87. În consecinţă, în pofida actualei reglementări, care nu mai conţine o dispoziţie specială menită să determine care sunt persoanele care pot folosi contestaţia în anulare în raport de criteriile de mai sus, procedura generală cuprinsă în art. 427 alin. (1) C. pr. pen. este aplicabilă fără rezerve numai în cazurile prevăzute de art. 426 lit. c) – e) teza I lit. g) C. pr. pen.^[149], a căror incidenţă nu este condiţionată de existenţa vreunui interes particular. În celelalte cazuri contestaţia este admisibilă numai dacă este făcută de procuror, în afara celor două cazuri la care am făcut referire mai sus, valabile şi sub reglementarea anterioară şi de părţi şi respectiv persoana vătămată cu privire la care se verifică vreuna din cauzele pentru care se îngăduie să se facă cerere de contestaţie în anulare în raport de poziţia procesuală şi interes.

3.4. Termenul de introducere a contestației în anulare

88. În privinţa termenului de introducere a contestaţiei în anulare, preluându-se concepţia Codului de procedură penală anterior, se face, doar aparent, diferenţiere în raport de cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de lege. Astfel, în art. 428 alin. (1) C. pr. pen. se prevede că pentru motivele prevăzute de art. 426 C. pr. pen., fără nicio distincţie, contestaţia în anulare poate fi făcută de către persoana împotriva căreia se face executarea cel mai târziu în 10 zile de la data când aceasta „a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere”, iar în alin. (2) al art. 428 se prevede că numai pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) contestaţia în anulare poate fi introdusă oricând.

89. Dintru început, actuala reglementare ne şochează prin restricţionarea aplicării termenului la o singură categorie de titulari, şi anume la „persoana împotriva căreia se face executarea”. Ca atare, pentru ipoteza în care cererea a fost introdusă de către celelalte părţi, spre deosebire de vechea reglementare, nu mai există nicio prevedere. De asemenea, nici pentru procuror, nici pentru persoana vătămată, la fel, actuala reglementare a contestaţiei în anulare nu mai prevede niciun termen.

90. În plus, nici stabilirea momentului când se calculează termenul de exercitare a căii de atac nu este suficient de lămuritoare („data când a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere”, spre deosebire de momentul „începerii executării” ales de codul precedent). Este foarte probabil ca legiuitorul să fi avut în vedere şi situaţia celorlalţi titulari însă, în lipsa unei prevederi exprese, este greu de acceptat că o prevedere legală destinată unei anumite categorii de subiecţi procesuali s-ar putea aplica printr-o interpretare extensivă unor persoane la care nu se referă.