Contestaţia în anulare, între trecut şi prezent, în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare
Gheorghiță Mateuț - februarie 1, 2016Pentru existenţa acestui caz se pretinde îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
– partea nu a fost prezentă la judecată (în apel);
– procedura de citare a părţii pentru termenul de judecată în apel a fost îndeplinită potrivit legii;
– partea care a lipsit de la judecată dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza în apel s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta la instanţă, dintr-o împrejurare obiectivă de neînvins, independent de voinţa sa (de pildă, o boală gravă sau un accident cu consecința imposibilității de a suporta transportul, starea de deţinere creată înainte de termenul de judecată în fața instanței de apel, dacă este urmată de neaducerea deținutului la instanță, întreruperea circulației ca urmare a unei calamități între locul unde se află contestatorul și sediul instanței de apel etc.). Imposibilitatea de prezentare nu trebuie evaluată în abstract, ci în concret, în funcție de realități. Ea trebuie să fie nu numai obiectivă, ci ea trebuie să nu fi putut fi prevăzută, în mod normal;
– partea care a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul de judecată face dovada că s-a aflat în imposibilitate de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare (de pildă, internarea într-un spital în stare de inconştienţă, starea de inconştienţă provocată de un accident de circulație, întreruperea circulației și a mijloacelor de comunicare ca urmare a înzăpezirii sau a inundațiilor etc.)[31]. În cadrul acestei cerințe este necesar a se proba nu numai imposibilitatea prezentării, dar și imposibilitatea încunoștințării instanței despre această împrejurare[32].
17. Primele două condiții nu necesită explicații suplimentare. Prima este identică cu cea prezentată anterior pentru cazul precedent, fiind comună pentru ambele cazuri, iar cea de-a doua constituie o cerință opusă în raport cu cazul precedent în sensul că, spre deosebire de cazul anterior, este necesar ca procedura de citare să fie îndeplinită conform legii.
18. În privința celorlalte două condiții, însă, se impune a fi făcute unele precizări. Mai întâi, ele trebuie îndeplinite cumulativ. Aceasta înseamnă că, în situația în care contestatorul face numai dovada imposibilității de a se prezenta la termenul de judecată la instanța de apel, dar nu și pe aceea a imposibilității de încunoștințare a instanței despre această împiedicare, contestația trebuie respinsă ca neîntemeiată[33].
În al doilea rând, ambele trebuie dovedite. În consecință, nu este suficient să fie dovedită doar una dintre cele două condiții. În același sens, s-a pronunțat anterior atât doctrina de specialitate[34], cât și jurisprudența[35], stabilindu-se că pentru admiterea contestației în anulare întemeiate pe acest caz de contestație în anulare, contestatorul trebuie să facă dovada atât a imposibilității de a se prezenta la instanța de apel, cât și a imposibilității de a încunoștința instanța despre această împiedicare. Astfel cum s-a remarcat în doctrină[36], uneori împrejurările care au ca urmare imposibilitatea prezentării părții în fața instanței de apel pot determina și împiedicarea încunoștințării instanței cu privire la motivul neprezentării, cum este cazul calamităților naturale care întrerup atât circulația, cât și comunicațiile, dar există și situații în care motivul de neprezentare nu determină și imposibilitatea de încunoștințare, ceea ce face necesară dovedirea separată a celor două condiții care sunt cumulative potrivit legii[37] (de pildă partea care a suferit un accident ce a necesitat internarea ei în spital și imobilizarea în aparat ghipsat, deși se găsea în situația de a nu se putea prezenta, a avut posibilitatea de a încunoștința instanța)[38].
19. Mai rămâne de discutat o singură chestiune, și anume aceea a modalității de dovedire a imposibilității de prezentare și a celei de încunoștințare a instanței, care incumbă contestatorului. În doctrina anterioară[39], s-a subliniat că pentru aceasta se recurge, de regulă, la înscrisuri, cu excepția cazurilor notorii, cum sunt calamitățile naturale, pentru care există dispensă de probă. Acestea puteau fi prezentate de contestator. În ceea ce ne privește, credem că, în prezent, ar putea fi folosit și un alt mijloc de probă, întrucât, în actuala reglementare, se aplică procedura apelului care nu limitează cercetarea probelor la înscrisuri, permițând utilizarea oricărui mijloc de probă, dacă nu este interzis de lege în condițiile art. 97 alin. (2) lit. f) C. pr. pen.. Deși, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, art. 426 lit. a) C. pr. pen. nu mai prevede în mod expres condiția „dovedirii” cazului de contestație în anulare privind dubla imposibilitate în care se află contestatorul (de a se prezenta și de a încunoștința instanța), întrucât aceasta reprezintă o împrejurare de fapt în sensul art. 98 lit. c) C. pr. pen., fără nicio restricție de ordin probator, considerăm că ea nu poate fi exceptată de la obligația dovedirii care se poate realiza, în principiu, aşa cum am arătat, prin orice mijloc de probă, potrivit legii.
2.2. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C. pr. pen.: „când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”.
20. Acest caz presupune următoarele condiţii:
– să existe la dosarul primei instanţe sau a instanței de apel probe din care să rezulte existenţa vreunuia din cazurile de încetare a procesului penal [prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. pr. pen.], cu excepţia cazului constând în existenţa autorităţii de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen.] care reprezintă un caz distinct de contestaţie în anulare [art. 426 lit. i) C. pr. pen.][40], la fel ca în reglementarea anterioară, deși textul legal în actuala formulă nu mai face nicio precizare în acest sens. Dacă probele au fost descoperite ori produse după pronunţare, condiţia nu este îndeplinită.
– prima instanță ori instanţa de apel fie nu s-a pronunţat cu privire la acest caz şi deci nu a dispus încetarea procesului penal[41], fie s-a pronunțat, apreciind în mod eronat că nu este caz de încetare a procesului penal, deși la dosar existau dovezi în acest sens. Textul actual nu mai face referire expresă la instanța de control judiciar, astfel încât, diferit de prevederea corespunzătoare din Codul de procedură penală anterior, formularea utilizată nu lasă nicio îndoială că se referă atât la etapa de judecată a apelului, cât și la cea de soluționare a fondului cauzei, în prima instanță. Potrivit practicii judiciare anterioare, în cazul în care instanţa s-a pronunţat asupra cazului de încetare, nu mai există motiv de contestaţie în anulare, existând autoritate de lucru judecat[42]. După părerea noastră, această jurisprudenţă nu mai este valabilă întrucât textul legal în vigoare nu mai prevede o asemenea limită în privinţa admisibilităţii contestaţiei în anulare bazate pe acest caz.
21. Reformularea acestui caz de contestație în anulare în Codul de procedură penală în vigoare ar putea crea unele probleme de interpretare datorită defectuozității modului de redactare a textului. Astfel, se pune mai întâi problema de a ști dacă pronunțarea unei soluții de condamnare condiționează în mod imperativ admisibilitatea contestației în anulare pe acest temei, având în vedere reglementarea din Noul Cod penal și unele soluții alternative pe care în mod corespunzător instanța penală le poate pronunța în condițiile prevăzute de art. 396 alin. (3) și (4) C. pr. pen. Considerăm, alături de alți autori[43], că, rațiunea fiind aceeași, cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C. pr. pen. este aplicabil și în ipoteza în care s-a dispus față de inculpat o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei, deoarece, și prin aceste soluții, se prevede, la fel ca pentru condamnare, să existe probe, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Or, dacă a intervenit o cauză de încetare a procesului penal, nu se mai poate dispune o asemenea soluție.
22. În al doilea rând, întrucât, față de reglementarea anterioară, textul nu mai prevede condiția ca instanța să fi omis să se pronunțe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu privire la care existau probe în dosar, considerăm, aşa cum am mai arătat, că nu mai este aplicabilă jurisprudența anterioară, care a plecat de la premisa legală că motivul de contestație în anulare bazat pe acest temei prevede exclusiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra unora dintre cauzele de încetare a procesului penal.
Cu toate acesta, în doctrina recentă[44], s-a exprimat punctul de vedere contrar, potrivit căruia, deși nu se mai prevede ca instanța să fi omis să se pronunțe cu privire la cauza de încetare a procesului penal, ci doar necesitatea existenței unei hotărâri de condamnare, aceasta nu înseamnă că dacă instanța s-a pronunțat cu privire la cauza de încetare a procesului penal, în sensul că a apreciat că ea nu există, condamnându-l pe inculpat, contestația în anulare ar putea fi admisă. S-a susținut, fără temei, că odată ce instanța a analizat cauza de încetare a procesului penal fie la cerere, fie din oficiu și a apreciat că nu este incidentă, pronunțând o hotărâre de condamnare ce a dobândit autoritate de lucru judecat, contestația în anulare pe art. 426 lit. b) este inadmisibilă[45]. Totodată, s-a mai invocat[46] și faptul că unul dintre elementele principiului preeminenței dreptului este dat de securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanță să nu mai poată fi rediscutată.
[31] A se vedea Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 24/1960 în C.D. 1960, p. 67, precit.. În motivarea deciziei, Plenul fostului Tribunal Suprem a subliniat că partea aflată în imposibilitate de a se prezenta are obligația să înștiințeze instanța despre această împiedicare. Decizia de îndrumare a precizat clar ideea de culpă în care se găsește cel care are posibilitatea să încunoștințeze instanța și nu o face, arătând că în această situație nu se poate utiliza această cale de atac. În aceeași direcție se înscrie și practica judiciară mai recentă. În acest sens, a se vedea ÎCCJ, Secţia penală, Decizia nr. 7086 din 15 dec. 2005 cit de N. Volonciu, A. Vlășceanu, op. cit., p. 121 (Instanța supremă s-a pronunțat în sensul că există o dublă împiedicare de prezentare și de încunoștințare a instanței din partea inculpatului care la termenul când au avut loc dezbaterile și pronunțarea hotărârii de către instanța de recurs se afla în stare de arest în străinătate); ÎCCJ, Secţia penală, Decizia nr. 995 din 19 februarie 2004, Idem, p. 121 (Instanța supremă a reținut că a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare partea care se afla internată în spital, sub perfuzii, cu diagnosticul de astm bronșic în criză, atât în ziua când s-a judecat cauza de către instanța de recurs, cât și în ziua anterioară).
[32] D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, op. cit., p. 49.
[33] În același sens. C.S.J., Secţia penală, Decizia nr. 737 din 13 februarie 2003, cit. de N. Volonciu, A. Vlășceanu, op. cit., p. 120.
[34] N. Volonciu, op. cit., Tratat. Partea generală, vol. II, Ed. Paideia, București, 1994, p. 326; N. Volonciu, A. Vlășceanu, op. cit., p. 120.
[35] Curtea de Apel Pitești, Secţia penală, Decizia nr. 373/R din 2 sept. 2004, cit. de N. Volonciu, A. Vlășceanu, op. cit., p. 120; În acelaşi sens, a se vedea şi Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia nr. 165R din 12 aprilie 2007, Buletinul Curţilor de Apel nr. 3/2007, p. 84 (S-a decis că judecarea recursului în absenţa inculpatului, arestat în altă cauză, care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare, constituie motiv de contestaţie în anulare).
[36] N. Volonciu, op. cit., p. 326; D. V. Mihăilescu, V. Rămureanu, op. cit., pp. 50 și 51.
[37] În același sens s-a pronunțat, pe baza reglementării mai vechi, Plenul fostului Tribunal Suprem, printr-o decizie de îndrumare (Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 24 din 17 noiembrie 1960, C. D. pe anul 1960, pp. 67 și 68).
[38] D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, op. cit., p. 51.
[39] Idem, p. 56.
[40] N. Volonciu, op. cit., Tratat, vol. II, p. 327.
[41] Cu privire la reglementarea anterioară, a se vedea Tribunalul judeţului Satu Mare, Decizia penală nr. 227/1972 în Revista Română de Drept nr. 12/1972, p. 161 (Instanţa a decis că este admisibilă contestaţia în anulare în baza art. 386 lit. c) C. pr. pen. dacă instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra împăcării părţilor, deşi se depusese la registratură o cerere în acest sens, care însă din vina personalului administrativ nu a fost ataşată la dosar); ÎCCJ, Secţia penală, Decizia nr. 3599 din 9 sept. 2003 cit. de N. Volonciu, A. Vlășceanu, op. cit., p. 122 (Potrivit instanței supreme, împrejurarea că instanța de recurs a omis să constate că a intervenit prescripția, deși din actele dosarului rezultă că termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit, potrivit art. 124 C. pen., constituie cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. c) C. pr. pen.); Curtea de Apel Ploiești, Decizia penală nr. 189 din 3 martie 1998, Idem, p. 122 (Instanța a decis că în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împrejurarea că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. f), deși plângerea prealabilă fusese introdusă tardiv, constituie cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. (c) C. pr. pen.)..
[42] A se vedea, Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 440/1975, în C.D. 1975, p. 528
[43] A se vedea, G. Tudor, Comentariu în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coordonatori), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 1074.
[44] G. Tudor, op. cit., p. 1075; M. Udroiu, Comentariu în Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, p. 1089.
[45] G. Tudor, op. cit., p. 1075.
[46] Ibidem.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.