Crima de agresiune – un updating sau un upgrading necesar?

Abstract

„The crime of aggression – a necessary updating or upgrading” (Crima de agresiune – un updating sau un upgrading necesar?”)

Abstract

In this study, the author describes certain conflicts, which have led to major concerns at the level of the international community in the recent years.

The structure and the body of the study reveal the comments on the State and on the issue of its criminal liability – the crime of aggression -, of the after-Kampala echoes, amongst others, on the authorization of the armed intervention by the U.N. Security Council, on the humanitarian intervention, on the military support for the self-determination movement, on the regulation deficiencies of the constituent content of the crime of aggression and so on, and for the purpose of the above, it was considered the doctrine developed by certain important names in the matter of law (L. Anderson, S. Wilson, T. Anderson, R. Sherlock, R. Nordland, L. Cendrowicz, D. M. Herszenhorn,  S. Rosenberg, I. Birrell, S. Walker, E. Solomon, D. Hubert, T.G. Weiss, A. Lamb, G. Evans, M. Sahnoun, M. P. Scharf,  M. Walzer, A. Lamb, M. Gillett, N. Wilson, M. Gillett, S. Alexandrov, A. Cassese, C. Greenwood, M. E. O’Connell, M. Gillet, D. Murphy, R. Goodman, J. Stone, I. Browlie, K. Anderson).

Finally, the author puts forward brief considerations regarding the crime of aggression, in the sense that if the worldwide public opinion has expected an upgrading which may enforce it in practice ever since the adoption of the Statute of the International Criminal Court in 1998, it is found, according to its definition during Kampala Conference, in direct disagreement with the manner in which the military conflicts are conducted at present, that it needs also a serious upgrading, in order to prove its efficiency.

Keywords: international community; criminal liability; crime of aggression; public opinion; updating; military conflicts; upgrading.

1. Aspecte introductive

Comunitatea internațională se confruntă în ultimii ani cu o recrudescență a conflictelor armate care, spre deosebire de cele anterioare, depășesc cu mult perimetrul zonei centrale și de est a continentului african, unde astfel de conflicte par a se fi perenizat. La sfârșitul anului 2010, revoltele populare organizate împotriva unor lideri despotici din țările arabe s-au extins prin contagiune din nord-vestul Africii până în Orientul apropiat, mișcare ce avea să fie denumită Primăvară arabă[1]. Scânteia s-a aprins în Tunisia, unde în luna decembrie 2010 manifestări violente și de amploare, denumite Revolta iasomiei, au dus la înlăturarea de la putere a președintelui Zine El Abidine Ben Ali. Elanul mișcărilor de protest a contaminat apoi Egiptul și Libia, unde după sângeroase confruntări cu trupele guvernamentale, grupările opozante au reușit să-i înlăture de la putere pe președinții Hosni Mubarak și Muammar Gaddafi, personaje faimoase pentru maniera dictatorială în care își guvernau propriile țări. După ce mișcări similare, dar de mai mică intensitate au avut loc în Algeria, Iordania, Yemen, Bahrein și alte țări arabe, unele dintre ele determinând schimbarea guvernelor din aceste țări, Primăvara arabă avea să ajungă și în Siria, numai că aici răsturnarea președintelui Bashar Al Assad s-a dovedit a fi o provocare mult mai serioasă. Nu numai faptul că Bashar Al Assad a avut o replică extrem de violentă față de mișcările de protest[2], folosind, potrivit observatorilor internaționali, inclusiv arme chimice, dar și împrejurarea că Siria este o țară situată la confluența unor interese geo-strategice ale marilor puteri precum și faptul că se constituie ca un mozaic de comunități etnice și religioase a determinat o escaladare a mișcărilor de protest într-un veritabil război civil. Opozanții regimului Assad, un conglomerat de grupări eterogene cu interese divergente, sprijinite fiecare de factori externi, la rândul lor într-o permanentă dispută pentru supremație în zonă, au reușit să cucerească teritorii importante și să reducă controlul guvernamental la începutul anului 2015 la aproximativ o treime din teritoriul Siriei. Cel mai grav aspect apărut în desfășurarea acestui război civil a fost însă acela al apariției și dezvoltării unui grup islamist radical, de origine sunnită, autointitulat Statul Islamic, a cărei barbarie și ferocitate au devenit cunoscute rapid în întreaga lume. Sprijinit, inițial de Arabia Saudită, și de celelalte state bogate din Peninsula Arabică interesate de înlăturarea conducerii alawite și pro-iraniene a Siriei și instaurarea unui guvern sunnit, treptat, Statul Islamic s-a îndepărtat de la obiectivele trasate de foștii sponsori[3]. După ce a reușit să înfrunte cu succes trupele guvernamentale din Siria și Irak și să cucerească teritorii semnificative ale acestor state, inclusiv câmpuri și exploatații petrolifere de mare capacitate, gruparea radicală și-a făcut cunoscute intențiile de a constitui în teritoriile controlate un califat[4], o organizare statală tribală, arhaică, guvernată de legea islamică Sharia, cu orientare manifestă împotriva valorilor democratice și occidentale. Statul Islamic a stârnit interesul a mii de tineri din zonele de conflict, din țările limitrofe, din țările islamice caucaziene și, în mod surprinzător, chiar din statele occidentale care s-au înrolat în mod voluntar pentru a lupta sub steagurile grupării. Ororile săvârșite de Statul Islamic în zonele ocupate cum ar fi, distrugerea intenționată a obiectivelor civile, religioase și culturale, aparținând patrimoniului universal, decapitarea în public și în fața camerelor de filmat a prizonierilor sau ostaticilor occidentali capturați, practicarea sclavagismului sexual precum și uciderea în masă a populației civile aparținând altor religii decât cea sunnită au stârnit haos, teroare și au determinat un număr impresionant de persoane, de ordinul milioanelor, să-și părăsească locuințele și țara. Catastrofa umanitară creată în zona de conflict a determinat un aflux de refugiați sirieni și irakieni în țările vecine, Iordania și Turcia, dar și în Europa unde criza refugiaților a ajuns la o amplitudine nemaiîntâlnită de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial[5]. Uniunea Europeană și liderii statelor europene nu numai că s-au arătat a fi incoerenți în atitudinile și măsurile întreprinse în această criză a refugiaților, dar, în cele din urmă, cu toții, chiar și cei care au afișat inițial compasiune, deschidere și toleranță față de prezența lor, au sfârșit prin a realiza că fenomenul este copleșitor și aproape imposibil de gestionat[6]. Așadar, în condițiile date, temerile europenilor, de la șefi de state și guverne până la cetățenii de rând, că fenomenul migrației din Orientul apropiat către continentul european ar putea să destabilizeze securitatea individuală și colectivă, cultura și valorile pe care s-au clădit societățile lor sunt din ce în ce mai mari și mai justificate. Îngrijorarea majoră privind criza refugiaților nu se referă numai la faptul că numărul celor ajunși pe continentul european trece de ordinul câtorva sute de mii, ci mai ales la situația din teatrul de război unde conflictul nu pare a se îndrepta spre o soluționare rapidă, iar orizontul de așteptare privind continuarea exodului de refugiați din acea zonă este unul foarte probabil.

Un alt conflict care a născut îngrijorări majore la nivelul comunității internaționale în ultimii ani și care a îndemnat, încă o dată, la o reflecție asupra capacităților reale ale organismelor internaționale de a gestiona soluționarea acelor conflicte armate în care sunt implicate în mod direct sau mai voalat super-puteri militare este cel din Ucraina. Opțiunea pro-europeană a guvernului ucrainean, manifestată ca urmare a presiunii populare, exercitată printr-un șir lung de proteste și violențe stradale în capitala Kiev la începutul anului 2014 și care au determinat înlăturarea de la putere a președintelui pro-rus Viktor Ianukovici[7] a stârnit nemulțumirea provinciilor din estul Ucrainei locuite, în proporție majoritară, de populație de origine rusă care dorește ca Ucraina să rămână, în continuare, în sfera de influență a Rusiei[8]. În scurt timp, manifestări separatiste față de conducerea de la Kiev au apărut și s-au extins în peninsula Crimeea și regiunea Donbas din estul Ucrainei, iar încercările forțelor guvernamentale ucrainene de a estompa aceste mișcări s-au transformat într-un veritabil război civil cu mii de morți, răniți și distrugeri materiale semnificative. Un rol extrem de important în escaladarea conflictului armat din sudul și estul Ucrainei l-a avut, în mod neîndoielnic, Rusia care sub pretextul sprijinirii drepturilor minorității ruse din Ucraina a acordat un consistent ajutor logistic și militar, inclusiv cu personal, mișcărilor paramilitare separatiste ruse. Mai mult decât atât, după ce acțiunile în forță ale separatiștilor din Crimeea au determinat retragerea autorităților ucrainene din peninsulă, aceștia au organizat un referendum prin care și-au exprimat ,,dreptul la autodeterminare”, respectiv de a fi parte din Federația Rusă[9]. Sfidând opinia publică, normele de drept și cutumele internaționale, parlamentul rus a admis cererea separatiștilor și a votat alipirea peninsulei Crimeea la Federația Rusă, iar în prezent, autoritățile ruse au preluat controlul asupra peninsulei[10]. Considerând demersul Rusiei ca o anexare a unui teritoriu aparținând unui stat suveran, organizațiile internaționale și statele occidentale au condamnat la unison acțiunile acesteia, instituind împotriva sa un regim de sancționare economică și de izolare politică. Deși aceste măsuri au avut un efect considerabil asupra economiei Rusiei, iar statutul de izolare internațională nu este deloc digerat de liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, Rusia nu a încetat să-și utilizeze imensul arsenal militar pentru consolidarea sau extinderea influenței sale în zonele de interes geo-strategic. Nu numai că acordurile de încetare a focului în estul Ucrainei nu sunt respectate de către liderii separatiști ruși care se bucură, în continuare, de sprijinul Rusiei, dar începând din luna septembrie 2015, Rusia a început o campanie militară aeriană în Siria, oficial, pentru a sprijini regimul Bashar Al Assad împotriva terorismului, respectiv a Statului Islamic. În concret, potrivit observatorilor internaționali, forțele aeriene ale Rusiei sprijină regimul Al Assad în lupta acestuia împotriva tuturor opozanților, mijloacele de informare de la fața locului semnalând bombardamente ale aeronavelor rusești asupra unor poziții foarte importante, controlate de opoziția moderată siriană și de milițiile kurde[11].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A se vedea, L. Anderson, Demystifying the Arab Spring: Parsing the Differences between Tunisia, Egypt, and Libya, în Revista ,,Foreign Affairs”, Tampa, U.S.A., Ediția mai-iunie 2011, disponibil pe https://www.foreign affairs.com/articles/libya/2011-04-03/demystifying-arab-spring.

[2] A se vedea, S. Wilson, Syria escalates attacks against demonstrators, în revista ,,The Seattle Times”, Seattle, U.S.A., 25 aprilie 2011, disponibil pe http://www.seattletimes.com/nation-world/syria-escalates-attacks-against-demonstrators/

[3] A se vedea, T. Anderson, Who Supports The Islamic State (ISIS)?, publicat pe website-ul ,,Global Research – Center for Research on Globalization” Montreal, Canada, 20 noiembrie 2015, disponibil pe http://www.globalresearch.ca/who-supports-the-islamic-state-isis-saudi-arabia-turkey-qatar-uk-france-usa/5490271; L. P. Boghardt, Saudi funding of ISIS în revista ,,The Washington Institute for Near East Policy”, Washington D. C., 23 iulie 2014, disponibil pe http://www.washingtoninstitute.org/policy-analysis/view/saudi-funding-of-isis

[4] A se vedea, R. Sherlock, Inside the leadership of Islamic State: how the new ‘caliphate’ is run, în revista ,,The Telegraph”, Macon, U.S.A., publicat în 9 iulie 2014, disponibil pe http://www.telegraph.co.uk/news /worldnews/middleeast/iraq/10956280/Inside-the-leadership-of-Islamic-State-how-the-new-caliphate-isrun.html

[5] A se vedea, R. Nordland, A Mass Migration Crisis, and It May Yet Get Worse, în Revista ,,The New York Times”, New York, publicat în 31 octombrie 2015, disponibil pe http://www.nytimes .com /2015/11/01/world /europe/a-mass-migration-crisis-and-it-may-yet-get-worse.html?Hp&action=click&gtype=Homepage&module= second-column-region&region=top-news&WT.nav=top-news&_r=0

[6] A se vedea, L. Cendrowicz, Refugee crisis: Europe’s leaders meet to tackle crisis for the sixth time this year în revista ,,The Independent”, London, U.K., publicat în 9 noiembrie 2015, disponibil pe http://www.independent.co.uk/news/world/europe/refugee-crisis-europes-leaders-meet-to-tackle-crisis-for-the-sixth-time-this-year-a6727831.html

[7] A se vedea, D. M. Herszenhorn, Thousands Demand Resignation of Ukraine Leader, în revista ,,The New York Times”, New York, publicat în 1 decembrie 2013, disponibil pehttp://www.nytimes.com/2013 /12/02/world/europe/thousands-of-protesters-in-ukraine-demand-leaders-resignation.html.

[8] A se vedea, S. Rosenberg, East Ukraine separatists seek union with Russia, în ed. online ,,BBC News” din 12 mai 2014, disponibil pe http://www.bbc.com/news/world-europe-27369980.

[9] A se vedea, I. Birrell, Crimea’s referendum was a sham display of democracy, publicat în ed. online a revistei ,,The Guardian” din 17 martie 2014, disponibil pe http://www.theguardian.com/commentisfree/2014 /mar/17/crimea-referendum-sham-display-democracy-ukraine

[10] A se vedea, S. Walker, Ukraine and Crimea: what is Putin thinking? publicat în ed. online a revistei ,,The Guardian” din 23 martie 2014, disponibil pe http://www.theguardian.com/world/2014/mar/23/ukraine-crimea-what-putin-thinking-russia

[11] A se vedea, E. Solomon, Amnesty says Russian strikes on Syria may amount to war crimes, publicat în ed. online a revistei ,,Financial Times”, în 23 decembrie 2015 http://www.ft.com/cms/s/3353327c-a8a9-11e5-9700-2b669a5aeb83Authorised=false.html?siteedition=uk&_i_location

Crima de agresiune – un updating sau un upgrading necesar? was last modified: iulie 6th, 2016 by Alexandru-Liviu Lascu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii