Crima de agresiune – un updating sau un upgrading necesar?
Alexandru-Liviu Lascu - februarie 1, 20163.2.1. Războiul de autoapărare
Deși în conținutul art. 2 alin. (4) din Carta Națiunilor Unite, uzul forței și al amenințării cu forța sunt prohibite în soluționarea litigiilor dintre state, în conținutul art. 51 al aceleiași carte există o prevedere care se constituie ca o excepție de la regulă. Este vorba despre consacrarea dreptului statelor la autoapărare, adică la întreprinderea inclusiv a unor acțiuni armate în cazul în care suveranitatea, independența sau integritatea teritorială a acestor state este afectată de acte de agresiune armată ale altor state. Dacă în principiu, acest drept al statelor este recunoscut în dreptul internațional chiar dinainte de apariția Cartei Națiunilor Unite și unanim acceptat de comunitatea internațională, modalitățile în care este acest drept invocat suportă nenumărate discuții. Indiferent dacă ne inspirăm din arhiva mai veche sau mai recentă a istoriei omenirii, observăm că și cele mai sinistre personalități, cum ar fi Adolf Hitler sau Saddam Hussein, și-au justificat agresiunile armate ca fiind întreprinse din rațiuni defensive, invocând pretinse încălcări ale drepturilor, intereselor legitime sau ale prerogativelor de suveranitate ale propriilor state. Așadar, uzul dreptului la autoapărare, în ipoteza în care o justiție penală internațională va funcționa cu adevărat vreodată și în această materie, trebuie să facă obiectul unei investigații și, în cele din urmă, să există o decizie, fie ea politică, fie judiciară care să stabilească dacă uzul dreptului la autoapărare s-a făcut în sau în afara normelor de drept internațional.
Formularea generică a dreptului la autoapărare, așa cum se regăsește ea în conținutul Cartei Națiunilor Unite, oferă prea puține elemente care să cristalizeze un concept bine determinat. Nu există prevederi care să stabilească, spre exemplu, dacă poate fi invocat ca fiind o exercitare a acestuia, atacul armat care trece de granițele statului în cauză sau dacă un astfel de atac poate fi declanșat anticipat, înainte ca statul agresor să fi întreprins efectiv actul de agresiune și cu toate acestea, să apară ca fiind justificat în baza aceluiași drept al statului la autoapărare.
Dreptul statului la autoapărare este cunoscut, deopotrivă, și în dreptul cutumiar internațional[35] și mai mult decât atât, acesta ne oferă instrumente valoroase în determinarea limitelor exercitării lui, în sensul analizei a două dimensiuni majore: necesitatea și proporționalitatea atacului[36].
Tot din dreptul cutumiar internațional reținem câteva aspecte importante legate de sensibilul subiect al atacului anticipat în scop de autoapărare. Astfel, în cadrul procesului pe care Nicaragua l-a intentat Statelor Unite la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, în anul 1986, au fost invocate condițiile de exercitare ale dreptului la autoapărare enumerate în celebrul caz al incidentului Carolina[37] de către secretarul de stat american Daniel Webster. În acest sens s-a apreciat că atacul anticipat în scop de autoapărare al unui stat este justificat doar în cazul în care împotriva acestui stat există iminența declanșării unui atac din partea altui stat. Iminența atacului este determinată de următorii factori: instantaneu, copleșitor, fără alternativă de împiedicare și fără răgaz pentru deliberare.
Din enumerarea condițiilor de exercitare în mod legal a dreptului de autoapărare printr-un atac anticipat, așa cum reies acestea din dreptul cutumiar internațional, se poate concluziona că, dimpotrivă, este un abuz așa-numitul atac preventiv[38] în scop de autoapărare. Chiar dacă distincția dintre cele două tipuri de atac nu este întotdeauna foarte clară, ceea ce reținem cu caracter de principiu este că suntem în prezența unui atac anticipat în situația în care există dovada cel puțin a unui plan conținând operațiuni specifice de agresiune din partea altui stat, pe când în privința atacului preventiv reținem că este cel îndreptat împotriva unui pericol potențial, abstract în privința căruia nu există dovezi privind acte preparative concrete. Constatăm, așadar, că distincția dintre cele două tipuri de atac, din care unul apare ca legal, iar celălalt ilegal, reprezintă un demers de mare sensibilitate și curaj, fapt pentru care, o lipsă de reglementare corespunzătoare în această materie reprezintă încă unul dintre marile insuccese ale conferinței de la Kampala.
3.2.2. Autorizarea intervenției armate de către Consiliul de Securitate al O.N.U.
Una dintre ipotezele în care un atac armat împotriva unui stat este justificat este prevăzută în Carta O.N.U., în formularea art. 42, respectiv ,,(…) dacă acesta este necesar pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale”. Aprecierea justificării rămâne la latitudinea Consiliului de Securitate O.N.U. care, în condițiile prevăzute în conținutul cap. VII din Carta O.N.U., poate să autorizeze un astfel de atac. Așadar, orice intervenție armată care are autorizare din partea Consiliului de Securitate al O.N.U. este considerată ca fiind justificată și nu poate face obiectul unei investigații privind comiterea unei crime de agresiune.
Dacă prevederile din cap. VII ale Cartei O.N.U. privind autorizarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a unor intervenții militare în situații care se circumscriu prevederilor din conținutul art. 42 din această cartă apar ca fiind justificate și constituie modalități de ultim resort pentru soluționarea unor situații extreme, rămân o seamă de întrebări privind modul cum poate fi interpretată ca atare, o anumită rezoluție a Consiliului de Securitate al O.N.U.
În acest sens, poate fi exemplificată sintagma autorizare implicită pe care guvernul Statelor Unite a invocat-o pentru justificarea invadării Irak-ului în anul 2003. Oficialii americani au apreciat că autorizația dată de Consiliul de Securitate al O.N.U. în conținutul Rezoluției nr. 678 din anul 1991, privind atacarea Irak-ului de către o coaliție internațională condusă de S.U.A. ca o consecință a invadării și anexării ilegale de către forțele armate irakiene a statului Kuweit a rămas încă valabilă și în 2003[39]. Argumentul invocat a fost acela că după epuizarea operațiunilor militare din Irak în 1991, odată cu încheierea acordul de încetare a focului, Rezoluția Consiliului de Securitate al O.N.U. nr. 678/1991 a fost doar suspendată, ea nu și-a încetat definitiv efectele din moment ce Irak-ul și-a asumat anumite obligații internaționale privind dezarmarea, ca o condiție pentru încheierea acordului de încetare a focului. Cum, potrivit opiniei oficialilor americani, regimul Saddam Hussein nu a respectat aceste obligații, inducând în eroare inspectorii internaționali care au efectuat verificări cu privire la respectarea angajamentului de abandonare a programului de înarmare nucleară, Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 678/1991 a redevenit incidentă[40]. Ca atare, guvernul american, la care a achiesat și guvernul Marii Britanii, a apreciat că nu are nevoie de o nouă rezoluție de autorizare a invaziei Irak-ului din partea Consiliului de Securitate al O.N.U. și, prevalându-se de aceste argumente privind așa-numita autorizare implicită, în primăvara anului 2003, în fruntea unei noi coaliții internaționale, a invadat Irak-ul și a răsturnat regimul lui Saddam Hussein. Chiar dacă nimeni nu a deplâns în mod real înlăturarea lui Saddam Hussein de la putere de către coaliția internațională, opinia publică, dar mai ales specialiștii au criticat vehement modul în care guvernele S.U.A. și a Marii Britanii au interpretat normele de drept internațional pentru a justifica această invazie militară. În contextul evenimentelor care au precedat invazia Irak-ului din 2003, o atare interpretare a existenței unei autorizații implicite a apărut ca fiind profund ipocrită. Este de notorietate faptul că în acea perioadă, reprezentanții S.U.A. la O.N.U. au depus eforturi remarcabile în primul rând, pentru a convinge statele membre ale Consiliului de Securitate că este nevoie de o nouă autorizare pentru invadarea Irak-ului[41]. Cum aceștia nu au reușit să prezinte probe indubitabile privind continuarea programului de înarmare nucleară de către Irak, autorizarea nu a fost posibilă. Așadar, eșecul obținerii unei noi rezoluții de autorizare din partea Consiliului de Securitate a ocazionat apariția unei interpretări în sensul existenței unei autorizări implicite, în baza Rezoluției nr. 678 din 1991 a Consiliului de Securitate al O.N.U. Ca atare, orice argumente juridice în sprijinul acestei din urmă interpretări sunt lipsite de greutate din moment ce ea a fost invocată ca o variantă de avarie în lipsa unei autorizări exprese din partea Consiliului de Securitate al O.N.U.[42]
Situația mai sus descrisă nu reprezintă cel mai bun exemplu ca suport pentru o dezbatere cu caracter de principiu privind posibilitatea sau imposibilitatea argumentării unei intervenții armate în temeiul unei autorizări implicite din partea Consiliului de Securitate al O.N.U., dar o tăcere în această sensibilă chestiune de drept internațional, pe timpul conferinței de la Kampala, nu face altceva decât să mențină ambiguitatea și să lase posibilitatea interpretării Cartei O.N.U. după bunul-plac sau interesele meschine ale unor state.
3.2.3. Intervenția umanitară
O altă categorie de intervenție armată care ar fi necesitat o clarificare de ordin normativ în cadrul Conferinței de la Kampala este cea întreprinsă în scopul împiedicării producerii sau a dezvoltării unui dezastru umanitar. În doctrina de drept internațional, intervenția în scop umanitar a fost definită ca fiind ,, întrebuințarea forței sau a amenințării cu forța de către un stat, un grup de state sau un organism internațional în scopul primordial al protecției cetățenilor statului țintă împotriva încălcărilor masive ale drepturilor internaționale recunoscute ale acestora“[43].
În dezvoltarea acestei idei, tot în doctrina de specialitate, este apreciat faptul că o intervenție în scop umanitar este strâns legată de responsabilitatea fiecărui stat de a asigura protejarea drepturilor cetățenilor săi, ca o prerogativă a suveranității sale. Ca atare, în cazul în care statul eșuează în demersurile de asigurare a protecției propriilor cetățeni împotriva unor abuzuri sistematice și de amploare care implică încălcări ale dreptului umanitar sau, cu atât mai mult, dacă însuși statul respectiv este inițiator sau participă la comiterea acestui gen de abuzuri, o intervenție din partea altor actori din comunitatea internațională, inclusiv prin uzul de forță, apare ca justificată. Opinia majorității specialiștilor este că astfel de intervenții, în condiții obiectiv determinate, ar trebui să fie permise potrivit normelor de drept internațional[44].
[35] A se vedea, Cauza C.I.J., Nicaragua v. S.U.A., nota de subsol nr. 13, paragr. 176.
[36] A se vedea, S. Alexandrov, Self-Defence Against the Use of Force in International Law, Ed. Kluwer Law International, Haga, Olanda, 1996, p. 19.
[37] Principiul dreptului la autoapărare a fost în mod general acceptat în rândul statelor civilizate, începând din epoca moderna. În anul 1837 când rebelii din Canada înfruntau forțele imperiale ale Marii Britanii nava de război Caroline, utilizată de rebelii canadieni, a fost scufundată de flota militară britanică în timp ce aceasta era ancorată într-un port din Statele Unite. Secretarul de stat american de la acea vreme, Daniel Webster nu a considerat actul flotei de război britanice ca fiind o agresiune, ci ca un act de autoapărare împotriva unui atac iminent al rebelilor canadieni de pe nava Caroline. Au rămas celebre și frecvent invocate ulterior, remarcile sale cu privire la stabilirea caracterului iminent al unui atac: instantaneu, copleșitor, fără alternativă de împiedicare și fără răgaz pentru deliberare. A se vedea în acest sens, K. Petty, Criminalizing Force: Resolving the Threshold Question for the Crime of Aggression in the Context of Modern Conflict, în ,,Seattle University Law Review” nr. 33, Seattle, U.S.A, 2009, pp.133 și 134.
[38] A se vedea, A. Cassese, On Some Problematical Aspects of the Crime of Aggression, în ,,Leiden Journal of International Law” nr. 20, Leiden, Olanda, 2007, p. 844.
[39] A se vedea, Letter from U. N. Ambassador John Negroponte to Ambassador Mamady Traore, President of the Security Council (Mar. 20, 2003), disponibil pe http://www.usembassy.it/file2003_03/alia/A3032109.htm.
[40] A se vedea, C. Greenwood, The Legality of Using Force Against Iraq, în ,,Memorandum to Select Committee on Foreign Affairs” 24 October 2002, disponibil pe <http://www.publications.parliament .uk/pa/cm200203 /cmselect/cmfaff/196/2102406.htm>
[41] A se vedea, M. E. O’Connell, Addendum to Armed Force in Iraq: Issues of Legality, în revista ,,American Society of International Law Insight”, Vol. 8, issue 5, April 2003, disponibil pe https://www. asil.org/insights/volume /8/issue/5/armed-force-iraq
[42] A se vedea, M. Gillet, op. cit., p. 17.
[43] A se vedea, D. Murphy, Humanitarian Intervention: The United Nations in an Evolving World Order, Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1996, pp. 11 și 12.
[44] A se vedea, International Commission on Intervention and State Sovereignty (ICISS), The Responsibility to Protect, Ottawa: International Development Research Centre, 2001, p. 69.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.