Art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale – trecut și prezent
Oana Bugnar-Coldea - iulie 4, 2021(d) Făptuitorul să nu mai fi beneficiat în ultimii 5 ani de dispozițiile alin. (1) în cazul în care s-ar dori aplicarea acestora
Această condiție rezultă din dispozițiile art. 10 alin. (2) din lege, potrivit cărora „dispozițiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1)”.
În raport de aceste dispoziții, se poate observa, de la bun început, că, din moment ce se face trimitere doar la alin. (1), această condiție nu există în ceea ce privește aplicabilitatea art. 10 alin. (11) din lege.
În opinia noastră, este de neînțeles de ce dispozițiile alin. (2) nu au fost adaptate pentru a fi aplicabile și în cazul alin. (11) sau abrogate, astfel încât această condiție să nu mai existe nici în raport de alin. (1). Credem că suntem în prezența unei inconsecvențe pentru care nu există nicio explicație logică, aceasta fiind, poate, mai degrabă generată de o neatenție a legiuitorului.
În mod evident, art. 10 alin. (2) se dorește a fi o formă de „sancționare” a celui care, deși a beneficiat o dată de clemența autorităților, persistă în comiterea unor infracțiuni de evaziune fiscală. Or, în aceste condiții, care ar fi logica excluderii obligativității aplicării unei pedepse cu amenda în cazul în care prejudiciul cauzat nu depășește 50.000 euro, existând însă în continuare posibilitatea nepedepsirii inculpatului? Un răspuns la această întrebare este cu atât mai mult dificil de găsit, cu cât, în mod evident, încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. h) C. pr. pen., este o soluție mult mai favorabilă decât cea de condamnare la pedeapsa amenzii.
Tot în acest context, dorim să atragem atenția asupra faptului că, în realitate, dispozițiile art. 10 alin. (2) sunt relevante și produc efecte doar în ipoteza în care prejudiciul cauzat și reparat nu depășește 50.000 euro, caz în care aplicarea pedepsei amenzii este obligatorie, potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din lege. Din moment ce, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, a fost modificată și sancțiunea aplicabilă formei de bază a infracțiunii, în sensul că pedeapsa amenzii a fost prevăzută alternativ cu cea a închisorii, dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I sunt inutile. În cazul în care prejudiciul este mai mare de 50.000 euro, dar nu depășește 100.000 euro, instanța are posibilitatea aplicării pedepsei amenzii, indiferent dacă inculpatul repară prejudiciul [caz în care ar fi incidente dispozițiile art. 10 alin (1) teza I] sau dacă nu adoptă o astfel de conduită [pedeapsa prevăzută de art. 9 alin. (1) fiind cea a închisorii de la 2 la 8 ani sau amenda], iar, în acest din urmă caz, indiferent dacă în ultimii 5 ani inculpatul a mai fost condamnat la pedeapsa amenzii pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală. În aceste condiții, și dispozițiile art. 10 alin. (2) rămân relevante doar în ipoteza în care prejudiciul nu depășește 50.000, întrucât, în acest caz, potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a, aplicarea pedepsei amenzii este obligatorie. Astfel, dacă inculpatul a mai beneficiat de aceste dispoziții, comite din nou o infracțiune de evaziune fiscală și repară prejudiciul care nu depășește 50.000 euro, dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din lege nu mai pot fi aplicate, cu consecința că aplicarea pedepsei amenzii nu mai este obligatorie – este însă în continuare posibilă, dată fiind sancțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) din lege. Altfel spus, unicul efect al dispozițiilor art. 10 alin. (2) constă în înlăturarea obligativității aplicării pedepsei amenzii, în cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) teza a II-a, dar nu și a posibilității aplicării acesteia.
Tot în raport de aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 alin. (2), în doctrină[60], s-a arătat că „infracțiunea de evaziune fiscală nu trebuie să fie săvârșită într-un interval de cel mult 5 ani de la săvârșirea unei alte fapte pentru care făptuitorul a beneficiat de prevederile art. 10 alin. (1)”[61], iar, „după trecerea termenului de 5 ani, cauzele prevăzute de art. 10 dobândesc din nou aplicabilitate”[62].
Nu rezultă însă cu claritate din normă dacă, pentru a fi exclusă posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 10 alin. (1) din lege, trebuie ca, la momentul comiterii faptei, pentru prima infracțiune să existe deja o condamnare definitivă prin care s-a făcut aplicabilitatea acestora.
În privința acestui aspect, au fost exprimate două opinii. Pe de o parte, s-a arătat că „dispozițiile art. 10 alin. (2) sunt incidente dacă există deja o hotărâre de condamnare prin care s-a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 alin. (1), după care autorul mai comite o infracțiune”[63], iar, pe de altă parte, s-a arătat că „legiuitorul nu prevede condiția unei anumite forme de pluralități de infracțiuni”[64].
Situația este cât se poate de problematică, în opinia noastră. Aparent, nu ar exista niciun impediment în a recunoaște aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege în cazul în care faptele sunt concurente, dispozițiile art. 10 alin. (1) din lege putând fi aplicabile în raport de prima infracțiune comisă. Astfel, în măsura în care faptele ar fi judecate împreună, instanța ar urma să aplice dispozițiile art. 10 alin. (1) în raport de prima infracțiune comisă, iar, raportat la cea de-a doua, comisă într-un interval de 5 ani de la data comiterii primei infracțiuni, să constate că devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (2). Aceasta credem că pare a fi soluția care se impune, dacă ne raportăm la modalitatea de formulare a textului.
Ne întrebăm însă care va fi soluția în cazul în care a doua faptă comisă este judecată, de fapt, prima, fără ca instanța de judecată să cunoască faptul că autorul a comis anterior o altă infracțiune de evaziune fiscală. Neștiind că autorul a comis anterior o altă infracțiune de evaziune fiscală, instanța de judecată va aplica dispozițiile art. 10 alin. (1) din lege. Ulterior, la momentul judecării primei infracțiuni (în ordinea comiterii), instanța va constata că autorul a beneficiat deja de dispozițiile art. 10 alin. (1), însă va întâmpina dificultăți în a constata că devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) din lege, întrucât, în cazul analizat, fapta judecată nu a fost comisă într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile art. 10 alin. (1), ci a fost comisă anterior faptei pentru care autorul a fost deja condamnat. Aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege în această situație, în raport de prima infracțiune comisă (a doua faptă judecată), credem că ar constitui o analogie în defavoarea inculpatului, motiv pentru care suntem de părere că unica soluție ar fi aceea de a constata că și în raport de prima infracțiune comisă pot fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din lege.
Dacă ne raportăm la spiritul legii, și nu la litera acesteia, credem că interdicția acordării beneficiului prevăzut de art. 10 alin. (1) din lege s-ar justifica atunci când autorul a fost deja condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, iar ulterior condamnării persistă în activitatea infracțională. Altfel spus, așa cum am mai arătat, la nivel conceptual, o astfel de interdicție ar fi o modalitate specială de „sancționare” a recidivei, cu consecința că, în cazul concursului de infracțiuni, autorul va putea să beneficieze de dispozițiile art. 10 alin. (1), în raport de ambele infracțiuni comise.
Dată fiind însă actuala reglementare, o astfel de interpretare a normei ar părea că se îndepărtează de litera legii, motiv pentru care credem că ar fi fost benefică o intervenție legislativă și în această materie. În opinia noastră, interdicția aplicabilității dispozițiilor art. 10 alin. (1) din lege ar putea să se raporteze la momentul pronunțării definitive a unei hotărâri prin care instanța de judecată a aplicat dispozițiile art. 10 alin. (1)[65], modificare ce ar elimina problemele semnalate anterior, care pot apărea în actuala reglementare, și ar face mai evidentă rațiunea acestei interdicții.
3. Ipoteze speciale
Pe lângă cele arătate, alte ipoteze care credem că ar fi oportun să fie analizate în acest context vizează situația în care, la comiterea faptei, participă mai multe persoane, dintre care doar una achită prejudiciul sau dacă dispozițiile art. 10 alin. (1) și (11) devin incidente atunci când o terță persoană acoperă prejudiciul, respectiv prejudiciul majorat cu 20% la care se adaugă accesoriile. Nu în ultimul rând, credem că se impune a fi analizată modalitatea în care alin. (1) și (11) ale art. 10 vor fi aplicate atunci când infracțiunea de evaziune fiscală se comite în mai multe dintre modalitățile prevăzute la art. 9 alin. (1) din lege.
a) Efectul acoperirii de către un inculpat a prejudiciului sau a prejudiciului majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, cu privire la ceilalți participanți la comiterea faptei
Legea nr. 55/2021, prin care a fost modificat art. 10 din Legea nr. 241/2005, a adus o importantă modificare și în ceea ce privește această problemă, în cuprinsul art. 10 fiind introdus un nou alineat – alin. (12) – prin care se prevede expres faptul că „dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11)”.
În primul rând, în acest context, dorim să reamintim faptul că, raportat la vechea reglementare, prin Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală[66], s-a stabilit că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.
În esență, s-a arătat că „acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci privește conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conturând atitudinea psihică, de căință activă manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozității sale”.
Dacă în privința calificării acestei circumstanțe ca fiind una personală, subiectivă am fost de acord cu soluția instanței supreme, în vechea reglementare subzista problema efectelor achitării prejudiciului în cazul participanților. În ceea ce privește această problemă, în doctrină, s-a arătat că art. 10 alin. (1) din lege poate fi aplicat doar celui care achită prejudiciul, iar în eventualitatea în care, ulterior, și alți participanți îi achită celui care a reparat prejudiciul partea imputabilă lor, le poate fi aplicat art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.[67].
Nu puteam fi însă de acord cu această opinie în contextul în care art. 10 din lege reglementează o circumstanță specială în raport de cea prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. Or, în baza principiului specialia generalibus derogant, art. 10 din lege trebuia să prevaleze.
În opinia noastră, aplicabilitatea art. 10 alin. (1) din lege nu le putea fi refuzată de plano participanților în cazul în care unul dintre aceștia achita pretențiile părții civile, dacă și ceilalți contribuiau ulterior la repararea prejudiciului. Cum ar fi trebuit însă să procedeze aceștia pentru a beneficia de dispozițiile art. 10 alin. (1)?
Inculpații sunt ținuți solidar la repararea prejudiciului, astfel încât dispozițiile art. 10 alin. (1) din lege ar fi putut fi reținute și în cazul celor care nu au achitat „primii” prejudiciul, în măsura în care până la primul termen de judecată s-ar fi dovedit că aceștia au consemnat la dispoziția celuilalt inculpat suma imputabilă lor[68].
Se punea însă în continuare problema cuantumului pe care ar fi trebuit să îl consemneze participantul, în condițiile în care, potrivit art. 1.383 C. civ., „între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului”. Altfel spus, potrivit acestor dispoziții, principiul aplicabil este cel al reparării prejudiciului de către fiecare, corespunzător culpei sale, și doar în cazul în care nu se poate stabili gradul de vinovăție, suma imputabilă va fi împărțită în mod egal. Pe de altă parte, practica organelor de urmărire penală este aceea de a preciza în cuprinsul rechizitoriilor prejudiciul total cauzat, fără a preciza și gradul de participare al fiecăruia dintre inculpați la producerea rezultatului, deși, din perspectiva aplicabilității art. 10 alin. (1) din lege, poate nu ar fi fost lipsit de interes ca organele de urmărire penală să stabilească prin actul de sesizare a instanței (în cazul în care prejudiciul nu era achitat în faza de urmărire penală) gradul de participare al fiecărui inculpat la producerea rezultatului.
Toate aceste probleme au fost însă eliminate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, prin introducerea alin. (12), care se îndepărtează de viziunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, „transformând” această circumstanță din una personală în una reală. Aceste dispoziții au fost contestate sub aspectul constituționalității, prin Decizia nr. 101/2021, Curtea Constituțională arătând însă că „faptul că o anumită normă juridică consacră o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal nu înseamnă că Parlamentul nu poate modifica regimul său juridic şi să o reglementeze ca o circumstanţă reală şi nu una personală. Chiar dacă respectiva cauză are toate elementele caracterizante ale unei circumstanţe personale, având în vedere specificitatea domeniului analizat, nimic nu îl împiedică pe legiuitor să adopte o normă specială, prin care să o califice ca fiind o circumstanţă reală” (par. 118 din Decizie).
[60] Opiniile la care facem trimitere au fost exprimate prin raportare la formele anterioare ale art. 10 din lege, însă aceste observații își păstrează valabilitatea, având în vedere că alin. (2) al art. 10 nu a fost modificat de la intrarea în vigoare a legii și până în prezent.
[61] B. Vîrjan, op. cit., p. 336.
[62] M. Șt. Minea, C.F. Costaș, D.M. Ionescu, op. cit., pp. 157-158.
[63] M. Pătrăuș, op. cit., p. 115.
[64] M. Șt. Minea, C.F. Costaș, D.M. Ionescu, op. cit., p. 158.
[65] Dispozițiile art. 10 alin. (2) din lege ar putea fi, astfel, modificate, în sensul că: dispozițiile alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la data rămânerii definitive a unei hotărâri prin care instanța a dat eficiență dispozițiilor alin. (1).
[66] Publicată în M. Of. nr. 346 din 11 mai 2017.
[67] M. Pătrăuș, op. cit., p. 110. Potrivit art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., constituie circumstanță atenuantă „acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei”.
[68] În același sens, a se vedea F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 407.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.