Decredibilizarea deliberată a aplicării dreptului în instanțele și parchetele românești
Ion Popa - februarie 19, 20243. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească[21]
Legea de organizare judecătorească adoptată în anul 1992 a urmat în general aceleași principii de gestionare curentă a resursei umane ca și Legea nr. 58/1968 (încadrare, promovare, pregătire profesională, sancționare, pensionare, cuprinzând însă și elemente de organizare judiciară[22]), cu o singură și fundamentală deosebire și anume eliminarea dependenței judecătorului de scaun în evoluția carierei sale profesionale de decizia directă a factorului politic[23]. Tendința de eliminare a influenței politice sau măcar de reducere a acesteia asupra gestiunii resursei umane din justiție a fost marcată și de înființarea Consiliului Superior al Magistraturii, instituție profesională[24] competentă (teoretic, cel puțin) aproape în exclusivitate să dispună asupra carierei judecătorilor și procurorilor[25].
Legea a menținut aceleași condiții cumulative de admitere în magistratură(apt medical, reputație, cetățean român, licențiat în drept, etc.), fără a menționa o limită de vârstă minimă și fără a impune condiția obligatorie a unui examen/concurs, a menținut obligativitatea unei stagiaturi de 2 ani și a examenului de capacitate permițând/restricționând, aproape identic Legii nr. 58/1968, accesul stagiarilor la actul de judecată.
Cu privire la promovare, atât pentru funcțiile de execuție, cât și pentru cele în funcții de conducere, legea a stabilit anumite praguri de vechime în profesie(de exemplu 6 ani pentru promovarea la tribunal și 10 ani la curtea de apel), fără a impune condiții de examinare sau concurs, ci doar „o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de şefii ierarhici şi inspectori” (art. 67)[26].
Menținerea în funcție a magistraților era posibilă până la vârsta de 65 ani, 68 ani și respectiv 70 ani, în raport de gradul de jurisdicție și gradul profesional al magistratului. În cuprinsul legii nu existau alte norme referitoare la pensionarea magistraților, aceasta decurgând implicit din reglementările comune ale Codului muncii aplicabile tuturor categoriilor profesionale.
Prin prevederile sale de principiu privind resursa umană, Legea nr. 92/1992 nu era prin ea însăși generatoare de perturbări ale politicii de resurse umane care să influențeze decisiv calitatea/celeritatea actului de justiție și percepția publică a acestei activități. Ceea ce nu a avut în vedere însă legiuitorul acelui timp sau a evaluat greșit a fost „dauna colaterală” a punerii concrete în funcțiune a noului grad de jurisdicție înființat, respectiv curțile de apel, în număr de 15 și parchetele aferente, ceea ce presupunea nu doar încadrarea unui număr impresionant de judecători (respectiv procurori) la noile instanțe (parchete) înființate, ci și mișcări forțate în masă[27] ale resursei umane în întreg sistemul de justiție[28]. Astfel, începerea funcționării acestor entități de grad superior a presupus/impus transferul în masă al unor judecători de la tribunal la curțile de apel[29], de la judecătorii către tribunalele depopulate, ceea ce a generat inevitabil și logic depopularea judecătoriilor și nevoia angajării în masă la nivelul judecătoriilor, doar pe bază de dosar, a foarte multor persoane din alte domenii juridice, necompetitive profesional și nefamiliarizate nu doar cu specificul profesional al muncii de judecător/procuror, dar nici cu restricțiile de viață impuse acestor profesii. Noii încadrați au fost învestiți instantaneu, fără niciun stagiu prealabil, cu puterea legală de a decide dintr-o postură pentru care tot legiuitorul prevedea în același act normativ necesitatea unui stagiu de pregătire, acumulare și acomodare de 2 ani pentru nivelul „începător” al carierei de magistrat[30].
Deși noua lege a provocat vizibil la acea vreme și mult timp după, consecințe negative în calitatea „livrării” dreptului și a percepției publice, prin mișcările în masă ale unei resurse umane insuficient calificate în bună parte, apreciem că legiuitorul anului 1992 nu a acționat deliberat pentru bulversarea sistemului, ci doar a subevaluat dificultățile inerente schimbării profunde a sistemului judiciar prin înființarea unui nou grad de jurisdicție[31] și a supraevaluat capacitatea sistemului și chiar a fragilei noi societăți democratice de a asigura într-un timp foarte scurt nu numai logistica, ci mai ales resursa umană corespunzător calificată profesional.
3. Legea nr. 56/1993, legea Curții Supreme de Justiție
Pentru că, probabil, prevedea modalități diferite de accedere, pentru că, probabil, judecătorii instanței supreme aveau prin chiar lege statut de demnitari, spre deosebire de judecătorii celorlalte instanțe și se dorea a li se configura un alt tip de percepție publică sau pur și simplu din tradiție istorică anterioară regimului socialist[32], legiuitorul anului 1993 a considerat oportun să adopte o lege separată pentru instanța supremă față de legea de organizare comună celorlalte instanțe de judecată.
În forma sa inițială, aparent, numirea la instanța supremă nu era influențată politic, numirea fiind concretizată prin decret al președintelui României, la propunerea CSM, pe un mandat de 6 ani, cu posibilitatea reînvestirii (art. 13). În realitate, legea nu prevedea dacă președintele politic al țării putea refuza sau nu propunerea CSM, iar dacă nu îi era interzis o putea face oricând, la fel cum legea nu interzicea numirea unui președinte al instanței supreme din afara sistemului[33]. Tot în fapt, CSM nu avea decât teoretic decizia formală de a propune, pentru că toate propunerile de numire, documentate de serviciul de resurse umane al Ministerului Justiției, erau transmise în fapt CSM de către ministrul justiției, astfel încât accederea la instanța supremă era dependentă direct de omul politic ministrul justiției și de partidul din care acesta făcea parte. Singura deosebire față de reglementarea socialistă era aceea că judecătorii nu mai erau aleși de Marea Adunare Națională, iar în „împrejurări excepționale…de către Consiliul de Stat”, ci erau numiți de președintele politic al țării la propunerea în realitate a omului politic ministrul justiției.
Pentru că, pe de o parte, procedura de numire faptică era aproape integral decisă politic, dar și pentru că speranța reînvestirii (un fel de „realegere” antedecembristă a judecătorilor de către consiliile populare) politice în funcție însoțea inevitabil parcursul profesional al judecătorului „suprem” ce nu putea „greși” față de politicul ce-l numise și care urma să decidă sau nu și reînvestirea, apreciem că această reglementare nu putea, conceptual, să constituie un pas înainte spre înființarea/consolidarea la acel nivel a unei resurse umane care să aplice real independent și imparțial norma de drept, cel puțin din perspectiva percepției publice[34].
4. Legea nr. 142/1997
Deși nu a constituit în sine o lege de organizare judecătorească, ci doar un act normativ modificator al Legii nr. 92/1992, Legea nr. 142/1997 a constituit prima încercare deliberată de deturnare (reușită temporar), a scopului pentru care anumite persoane sunt învestite să aplice dreptul în instanțe și parchete, cel al înfăptuirii unui act de justiție independent și imparțial. Afirmația poate fi susținută și analizată acum la mulți ani de la adoptarea legii, dintr-o perspectivă științific-istorică, un inventar la rece al unei prime etape de acaparare a resursei umane decidente la vârf în sistemul de justiție românesc și a căilor de realizare practică a acestui deziderat, în principal prin concentrarea integrală a puterii de decizie a numirilor la nivelul ministrului justiției[35], dar în paralel și prin epurarea celor ce se aflau deja în mandatul de conducere la momentul adoptării legii.
a. Fără excepție, fie că a fost sau nu membru al partidelor politice aflate la putere, ministrul justiției din România, ca de altfel peste tot în lume, a constituit exponentul acestora în modul conceptual de gestionare a sistemului de justiție și implicit a resursei umane. Legea nr. 142/1997 a devenit punct de referință și model de inspirație pentru mai târziu (anul 2005) asupra modalităților normative și aplicative de acaparare a întregii decizii de aplicare a dreptului legiferat la vârful instanțelor și parchetelor și folosirea acesteia în beneficiul interesului de grup(intern, extern, politic, economic etc.):
– deși potrivit art. 134 alin. (1) din Constituție „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor…”, noua modificare a anulat practic textul constituțional și a condiționat propunerile Consiliului de propunerea prealabilă a ministrului justiției[36]. Consiliul a fost redus astfel la o unică variantă de lucru, de a trimite președintelui României nu propriile sale propuneri, așa cum prevedea Constituția, ci pe cele ale ministrului justiției[37], așa cum prevedea noua lege modificată, deși constituțional ar fi trebuit să fie invers[38].
– pentru a înlătura orice echivoc cu privire la numirea procurorului general, legea a prevăzut expres în art. 44 alin.2 că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie este promovat şi eliberat din funcţie de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei”, norma citată înlăturând în felul acesta orice implicare a CSM, chiar și măcar la nivel consultativ. La rândul său, procurorul general a cărui numire depindea exclusiv de ministrul justiției și inevitabil obedient în raport cu acesta exercita „direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor”, înțelegând prin această formulare generică și permisivă nu doar controlul asupra activității profesionale curente, ci și asupra întregului domeniu al gestiunii resursei umane din sistemul parchetelor (delegare, detașare, transfer, promovare funcții de execuție, dar mai ales de conducere etc.)
– toate dispozițiile ministrului politic al justiției, inclusiv cele profesionale, au devenit obligatorii pentru procurori; ministrul avea drept de control la instanțe și parchete și era titularul acțiunii disciplinare inclusiv pentru judecători (art. 37, art. 38, art. 44, art. 124).
b. Epurarea în masă a conducătorilor de instanțe/parchete aflați în funcție la data intrării în vigoare a legii printr-o procedură ad-hoc ex lege de „intervievare”.
În „temeiul” acestei proceduri derulată în perioada octombrie 1997 – februarie 1998 zeci de conducători de instanțe/parchete au fost înlăturați din funcție[39], deși se aflau încă în exercitarea mandatului de conducere[40]. Această manieră brutală și nelegală de înlocuire a unora cu alții „mai conform gustului”[41] ministrului și grupului politic din spatele său a creat premisele apariției unui nou tip de imixtiune politică în justiție, trecând de la etapa romantică a influențării unei decizii individuale a magistratului la cea a influenței de grup, grup constituit de numeroșii noi conducători promovați de noul ministru peste lege, uniți în jurul aceluiași om și interese și datori/dispuși să-și exercite influența în sistem nu neapărat doar în spețe individuale. Personalizarea unei astfel de realități ar fi nerelevantă, pentru că analiza noastră nu vizează persoane anume identificate, ci doar semnalează conceptul inevitabil de îndatorare a acestora către cel ce i-a promovat în masă și preferențial în condițiile de mai sus și la crearea condițiilor de apariție în sistemul de justiție a unor „grupări” de magistrați cu aceeași geneză și cu aceeași prezumtivă îndatorare colectivă către o anumită persoană sau o anumită ideologie[42].
Nu întâmplător am amintit mai sus despre interesele externe în gestiunea resursei umane din sistemul judiciar românesc. Acum, la mulți ani trecuți din perioada 1997-2003, putem afirma pe baza chiar a Rapoartelor Comisiei europene din acea vreme și ulterior până în anul 2022 că nu numai mesajul, ci și conținutul acestora, pozitiv sau negativ, era determinat selectiv și partizan în funcție de formațiunea politică aflată la putere în România și deciziile acesteia nu doar în zona de justiție.
Toate reglementările adoptate prin Legea nr. 142/1997 s-au suprapus primei alternanțe politice la putere în societatea românească post decembristă[43] și au constituit prima demonstrație normativă și aplicativă a unui concept dezvoltat ulterior anului 2005 nu doar de subordonare individuală a unor factori de conducere ai autorității judecătorești în fața unor anumite grupări ale politicului, ci și de folosire a unor entități create în cadrul autorității judecătorești, în special a parchetelor, pentru lichidarea oricăror zone ale societății românești (politice, economice, elite profesionale, categorii profesionale, organizații sindicale, lideri influenți sau cu potențial de influență la nivel local sau național), potrivnice unui anumit curent și impuneri dictate de regulă din zona externă țării.
Pentru a nu rămâne într-un spațiu teoretic de expunere, amintim că Rapoartele din perioada 1997-2000 nu numai că nu prevedeau vreo critică ori atenționare, dar nu aminteau deloc despre confiscarea atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii de către politicul ministru al justiției, limitându-se să evoce în toți acești patru ani într-un singur raport (1997) doar că acest Consiliu există. Mesajul și conținutul Rapoartelor s-au schimbat radical în sens critic începând cu anul 2001, nefiind o coincidență că în același an puterea politică se schimbase din nou la București în urma alegerilor din anul 2000, partidul neagreat (PSD) înlocuindu-i la putere pe „agreații” din perioada 1997-2000. Cu această ocazie, autorii europeni ai Rapoartelor 2001-2004 și-au reamintit brusc nu numai că Ministerul Justiției „are încă o mare influență asupra acestei instituții (CSM – n.a.)”, ci și că această influență pune în pericol[44] grav independența justiției și a magistraților, fără nicio remarcă despre faptul că „influența periculoasă” fusese legiferată și exercitată încă din anul 1997 de către guvernarea „agreată”[45].
DOWNLOAD FULL ARTICLE[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.197 din 13 august 1992.
[22] Este vorba despre înființarea curților de apel și a Consiliului Superior al Magistraturii. În acest context temporal și normativ se impune să amintim că prin Hotărârea Guvernului nr. 48/03.02.1992 s-a dispus „înfiinţarea şi organizarea Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Magistraţilor”, precursor al Institutului Naţional al Magistraturii, înființat ca atare doar în anul 1997, prin Legea nr. 142/1997. Deşi conţinea dispoziţii amănunţite cu privire la admiterea în Institut, desfăşurarea cursurilor, drepturile cursanţilor etc., Hotărârea Guvernului nr. 48/1992 nu a fost preluată, normativ, în cuprinsul Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992.
[23] Reamintim că potrivit reglementării anterioare a Legii nr. 58/1968, atât judecătorii cu funcții de conducere, cât și cei cu funcție de execuție erau aleși/realeși periodic în funcție de consiliile populare județene și al municipiului București.
[24] Consiliul era format din 15 membri judecători și procurori, aleși la 4 ani de Senat și Camera Deputaților. Înființarea CSM a fost inedită doar prin raportare la perioada socialistă, pentru că anterior acestei perioade instituția a existat și funcționat în sistemul judiciar românesc începând cu anul 1909. Pentru detalii privind competențele, organizarea și funcționarea acestei instituții din anul 1909 până în prezent, a se vedea Ion Popa, Consiliul Superior al Magistraturii, de la succes instituțional la eșec funcțional, Editura Universul Juridic, 2011.
[25] Competența instituțională a gestionării carierei profesionale a magistraților a fost recunoscută Consiliului prin Constituția României adoptată în anul 1991. În Legea de organizare judecătorească din anul 1992, atribuțiile în materie au fost detaliate în art. 73: „a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari; b) dispune cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea şi încetarea din funcţia de judecător; c) validează examenele de capacitate ale magistraţilor; d) îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor; e) dă avize, la solicitarea ministrului justiţiei, în probleme privind administrarea justiţiei. Consiliul Superior al Magistraturii exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege”.
[26] Reglementări privind o formă de examen necesară dobândirii unui grad profesional superior, erau cuprinse inițial în Legea nr.52/1991 de salarizare a personalului din justiție. Dispozițiile acesteia au fost preluate în noua lege de salarizare, Legea nr. 50/1996, care a abrogat Legea nr. 52/1991. Examinarea se realiza pe baza unor norme metodologice aprobate prin Ordin al ministrului justiției și care presupunea o probă scrisă, analiza unei probleme de drept la alegerea candidatului și probe orale la diferite materii(de regulă civil, penal, procedură civilă și procedură penală). Pe baza gradului câștigat, judecătorul putea fi, atunci sau ulterior, promovat la instanța superioară. Ulterior, Legea nr. 92/1992 a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/1999, unde, la art. 66 s-a introdus un nou alineat (4/1) conform căruia „promovarea în funcţii superioare de execuţie la tribunale, curţi de apel şi la parchetele de pe lângă aceste instanţe a magistraţilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege se face pe bază de examen”. Prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 996/C/2000, modificat prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 3653/C/2000, a fost adoptat Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea examenului în vederea promovării într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc la instanţe şi parchetele de pe lângă acestea. Ordinul a fost avizat, în baza art. 3 din Legea nr. 50/1996, de Consiliul Superior al Magistraturii, în şedinţa sa din data de 26.04.2000. Regulamentul a fost abrogat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2958/C/2001 prin care s-a adoptat şi un nou Regulament în această materie. În linii mari, modalitatea de examinare a fost menținută.
[27] Doar exemplificativ, cu o medie de 18 judecători la fiecare curte de apel în anul 1994, rezulta un necesar nu doar de 270 de judecători promovați, ci și un număr corespunzător de alți 270 care să îi înlocuiască pe cei promovați.
[28] Prin Hotărârea de Guvern nr. 338/1993 a fost majorat personalul judecătoresc și administrativ de la instanțele și parchetele nou înființate cu 3740 posturi la instanțe și 2457 posturi la parchete, ajungând la 10.147 posturi pentru instanțe și 5147 posturi pentru parchete(inclusiv personal administrativ și de specialitate). Ulterior, prin H.G. nr.39/2014, numărul posturilor de la parchete a crescut la 6366. În prezent, conform adresei nr. 4/15061 din 26.07.2023 a CSM – Biroul de informare publică, în sistemul judiciar românesc își desfășoară activitatea un număr 4011 judecători și 2126 procurori.
[29] Trebuie precizat că promovarea în acea perioadă de la tribunal la curțile de apel nu presupunea niciun fel de examinare sau concurs, ca de altfel nici încadrările din sursă externă la nivel superior, posibilitate permisă de lege cu o singură condiție a unei vechimi suplimentare de 3 ani față de cei promovați din sistem.
[30] Ulterior, învățând din greșelile încadrării masive și fără examinare a resursei umane exterioare și a consecințelor acestei greșeli, legiuitorul a prevăzut în art. 33 alin. (13) din Legea nr. 303/2004 (în forma de la data publicării) obligativitatea pentru cei astfel încadrați(din sursă externă, fără examen) ulterior publicării legii, de a urma un stagiu de pregătire de 6 luni prealabil începerii activității profesionale propriu-zise, la Institutul Național al Magistraturii, stagiu ce urma a fi finalizat printr-un examen. Din păcate, din cauze de insuficiență organizatorică și logistică ale INM, aceste cursuri, deși obligatorii conform legii, nu s-au ținut niciodată. Cei ce trebuiau să urmeze și să finalizeze cursurile prin examen au început totuși contra legem să profeseze plenar, în baza unei derogări a CSM (hotărârea nr. 13/2006, nepublicată) ce contravenea flagrant dispoziției legale: „persoanele numite în funcția de judecător şi procuror în condițiile art. 33 alin. (1), (5), (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004 pot participa la activitatea de judecată sau efectua acte procedurale, înainte de finalizarea cursurilor de formare profesională de 6 luni prevăzute de art. 33 alin. (13) din lege”. Pentru detalii, a se vedea Ion Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, editura Universul Juridic, 2007, pp. 162-166.
[31] Înființarea curților de apel era și este și acum explicabilă nu doar prin tradiția sistemului judiciar românesc, anterior societății socialiste, ci și printr-o tendință de adaptare a sistemului nostru judiciar la modelele europene occidentale. Acum, la mulți ani depărtare de acel moment s-ar putea pune în discuție, în opinia noastră, utilitatea menținerii acestui grad de jurisdicție, în condițiile în care în prezent, potrivit reglementărilor procedurale în vigoare, doar pe cale de excepție mai sunt cauze ce se judecă în trei grade de jurisdicție, covârșitoarea lor majoritate, aproape toate de fapt, fiind soluționate numai în fond și apel. De discutat.
[32] A se vedea legile din 12 ianuarie 1861, promulgată de Alexandru Ioan Cuza, 19 decembrie 1925, promulgată de către regele Ferdinand prin decretul nr. 3750/1925, precum și legea promulgată de regele Carol al II lea prin decretul nr. 2795 din 12 iulie 1939.
[33] Această reglementare nu era inedită, fiind întâlnită și în perioada antebelică și cea interbelică. Ultimul președinte numit din afara sistemului în perioada postdecembristă a fost eminentul profesor de drept, prof.univ. dr. Nicolae Popa. A se vedea pe site-ul ÎCCJ, rubrica istoricul instituției, o enumerare a tuturor celor ce au deținut funcția de președinte al instanței supreme începând din anul 1862 (prima lege de organizare a instanței supreme a fost promulgată de Alexandru Ioan Cuza la 12 ianuarie 1861, fiind în vigoare până în anul 1925).
[34] Percepția publică presupune o aparență de imparțialitate, adică nu acea trăire subiectivă a magistratului despre el însuși ca fiind imparțial, ci percepția celorlalți despre magistrat în sensul imparțialității sale. Principiul a fost prevăzut expres în art. 5 din Statutul Universal al Judecătorilor și Pct. 12 din Opinia 1/2001 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni.
[35] Rezultă din conținutul coroborat al normelor adoptate, că la acel moment se considera, prin prisma atribuțiilor plenare recunoscute ministrului, că ministrul justiției, ca entitate instituțională, nu ca persoană, reprezintă un nivel de decizie suficient pentru direcționarea resursei umane din justiție către decizia profesională/atitudinală așteptată. Ulterior, ca efect și al revizuirii constituționale din anul 2003, acest nivel a crescut spectaculos la președintele țării, indiferent de persoana acestuia. Noile atribuții constituționale recunoscute președintelui cu privire la numirile șefilor serviciilor secrete, ai parchetelor centrale, instanței supreme, primului ministru, dublate de prevederi legale în același sens, de abuzuri factuale nesancționate ale președinților(refuzul nelegal de a numi ori revoca din funcție) și de sprijinul fățiș contrar cutumelor diplomatice manifestat și practicat de unele ambasade occidentale și cancelarii europene, l-au transformat pe președintele țării în decidentul unic al strategiei de resurse umane la vârful justiției române. Dacă această strategie chiar aparținea gândirii prezidențiale sau îi era impusă acestuia de factori externi vom afla probabil mult mai târziu.
[36] Potrivit art. 73 din legea modificată „Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii: propune Președintelui României, la recomandarea ministrului justiției, numirea în funcţie a președintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de secţii ai Curţii Supreme de Justiţie; propune Preşedintelui României, la recomandarea ministrului justiţiei, numirea în funcţie a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie; propune Preşedintelui României, la recomandarea ministrului justiției, numirea în funcției a celorlalți judecători şi procurori, cu excepţia celor stagiari; dispune, la propunerea ministrului justiției, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din funcţie a judecătorilor, precum şi la încetarea funcţiei acestora”.
[37] Ministrul justiției în acea perioadă a fost domnul prof.univ.dr. Valeriu Stoica, un foarte valoros om de drept nu doar în calitatea sa de cadru didactic la Facultatea de drept din București, ci și de avocat.
[38] A se vedea, în sensul aceleiași opinii, și A. Pavelescu, Magistratura împotriva statului de drept, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 67: „…legea a folosit un truc lingvistic. Prin intermediul acestui truc, aparent inofensiv, a fost dată o nouă lovitură statului de drept… S-a realizat astfel o substituire a ministrului justiţiei în competenţele constituţionale ale Consiliului Superior al Magistraturii…Un simplu gest lingvistic a desfiinţat statul de drept… Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii au fost confiscate de ministru, singurul care poate face „recomandările”…Altfel spus, ministrul justiţiei a fost transformat de lege în „naşul” tuturor judecătorilor şi procurorilor din România”
[39] A se vedea în acest sens documentul redactat de Asociaţia Baroului American în luna mai 2002, intitulat „Indicatorii reformei în justiţie pentru România”, p. 28: „posibilitatea de înlocuire a celor care ocupă funcţii de conducere în instanţe pe criterii politice este mare. De exemplu, după alegerile din 1996 au fost schimbați 80 de preşedinţi de instanţe”.
[40] Ulterior, în anul 2005 s-a încercat o „reluare” a acestei „reţete”, de data aceasta prin chiar textul legal, respectiv proiectul Legii nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților, promovat fără dezbatere parlamentară de ministra justiţiei M. Macovei, propunându-se scoaterea la concurs a tuturor posturilor de conducere de la instanțe şi parchete, inclusiv a celor ocupate. Dispoziția a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 375/2005 a Curţii Constituţionale.
[41] „…nimeni nu poate fi sigur…că în cazul schimbării de guvern, noua legislatură nu va interveni din nou în sensul revocării preşedinţilor de tribunale nou numiţi şi să numească pe alţii, mai conform gustului său ” – prof. Jules Deschenes, fost președinte la Înalta Curte de Casație din Quebec, Canada, citat de M. Voicu în Dreptul nr.1/1996, pp. 40-55.
[42] Aceste tendințe au devenit realitate publică ulterior anului 2005, când activitatea de partizanat și influență colectivă au devenit vizibile și asumate, nu doar la nivelul ONG-urilor covârșite de grija justiției, ci chiar la nivelul unor asociații profesionale de magistrați. A se vedea pentru detalii, Ion Popa, Noaptea dreptății…., 2021.
[43] Începând cu anul 1997 până în anul 2000 puterea politică a fost exercitată de Convenția Democratică din România, Partidul Democrat și Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Convenția era compusă în principal din Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat și Partidul Național Liberal. Puterea politică înlocuită în anul 1997 era formată în principal de Partidul Social Democrat din România.
[44] Poziția exprimată în Rapoartele Comisiei Europene privind influența ministrului era reală normativ, dar incorectă nu doar în raport de lipsa acestei atenționări și în rapoartele precedente ale fostei guvernări, ci și prin ignorarea unei realități faptice pozitive ulterioare anului 2001 impusă prin decizia administrativă a ministrului justiției din perioada 2001-2003, prof.univ.dr. Rodica Mihaela Stănoiu, de a renunța la dreptul său legal de a înainta propuneri către CSM, în favoarea curților de apel. În baza acestei proceduri de facto, Consiliului îi erau transmise exclusiv propunerile instanțelor pentru funcțiile de conducere, fără nicio intervenție a ministrului justiției, deși repetăm, ministrul avea acest drept legiferat încă din anul 1997. La momentul inițierii și aplicării acestei proceduri de facto s-a apreciat că o modificare legislativă secvențială doar cu privire la competența formulării propunerilor de promovare a judecătorilor nu este oportună pentru că erau deja în stadiu de elaborare legile justiției prin care toate competențele privind gestionarea carierei magistraților urmau să fie transferate către CSM. Aceste proiecte legislative, devenite ulterior Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, Legea nr. 304 privind organizarea judiciară și Legea nr. 317/2004 privind CSM, au fost începute și elaborate în mandatul ministrului Rodica Mihaela Stănoiu, finalizate și adoptate în mandatul ministrului Cristian Diaconescu în anul 2004, ambii miniștri aparținând formațiunii „neagreate” PSD. Cele trei legi, cunoscute ca legile justiției, au constituit temei pentru închiderea capitolului 24 de aderare a României la spațiul U.E, fiind abrogate în anul 2022, în mandatul ministrului liberal al justiției, Cătălin Predoiu.
[45] Acest mod de abordare selectivă cu dublă măsură a instituțiilor europene față de principalele facțiuni politice din România a continuat liniar(mereu negative față de unele, mereu aceleași, mereu pozitive față de altele, mereu aceleași, indiferent de fondul deciziilor adoptate) până în anul 2022, când cele două formațiuni importante ale scenei politice românești au devenit în fapt una și aceeași, bun comun unic al influenței și deciziei externe în guvernarea țării. Răsplata „numitorului comun” politic a fost ridicarea de către Comisia Europeană a acelui umilitor și incorect Mecanism de Verificare și Cooperare impus României de Uniunea Europeană încă din anul 2005, aspect asupra căruia vom reveni.
Arhive
- aprilie 2024
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.