Decredibilizarea deliberată a aplicării dreptului în instanțele și parchetele românești
Ion Popa - februarie 19, 2024Introducere
Succint, știința dreptului, dreptul, au ca obiect specific de preocupare realitatea juridică a unei organizări sociale umane la un moment dat, realitate juridică abordată analitic în corelație cu toate celelalte segmente ale sistemului social, pe baza unei metodologii specifice[1]. Dreptul, înțeles ca un cumul de norme, principii, reguli, concepte ale unei organizări sociale, nu constituie o știință abstractă, exponat sau trofeu de vitrină, ci o modalitate de reglementare și punere în practică a acestor norme, principii, etc., una dintre căile prin care societatea umană de-a lungul existenței sale a reușit să-și consolideze bazele organizării și evoluției. Dreptul, ca știință aplicativă, a fost livrat cetății sub două forme: 1. prin adoptarea de norme de organizare și funcționare a instituțiilor statale/suprastatale, inclusiv a celor chemate să aplice/impună o anumită realitate juridică și 2. prin prestația individuală a celor învestiți să aplice efectiv dreptul în limita normelor adoptate.
Ne vom referi în continuare la ambele aspecte, abordate corelativ, insistând asupra cauzelor ce au determinat o realitate notorie a prezentului și anume vizibila reticență, la limita respingerii, a cetățeanului față de ceea ce semnifică drept, dar mai ales față de aplicatorii acestuia în viața cotidiană, limitându-ne în analiză la decidenții normei de drept și la aplicatorii acesteia în instanțele și parchetele românești.
Rândurile de față au fost generate în principal de reuniunea științifică a Academiei de Științe Juridice din România[2] și de tema acesteia – Criza dreptului în lumea contemporană[3], dar și conjunctural de demersul cutumiar deja de destabilizare/decredibilizare a aplicatorilor dreptului din justiția română, prin reluarea ciclică în spațiul public de circa 25 ani, inexplicabil de agresiv de data aceasta, a unor campanii de demonizare a pensiilor de serviciu (botezate „speciale”) ale magistraților în principal (dar și ale altor categorii profesionale – polițiști, militari, servicii secrete, diplomați), campanii înțesate deliberat de egalitarism deformat[4], promovate de entități cu potențial public manipulator(media, rețele de socializare), având ca lider ipocrizia postdecembristă, politicianul român. Am inclus și acest considerent conjunctural în justificarea genezei lucrării de față, pentru că astfel de campanii reluate periodic aduc, alături de „câștigul” politic scontat de procente electorale[5] și de ostilizarea deliberată a diverselor categorii sociale și/sau profesionale, inevitabile consecințe negative, voite sau ignorate, prin forțarea/incitarea unei depopulări masive pe termen scurt, chiar anticipate[6], a unor instituții publice fundamentale, de către o resursă umană înalt calificată aflată la vârful capacității profesionale[7].
Așa cum arătam, vom insista în analiza resursei umane în domeniul justiției, componentă de bază alături de lumea avocaturii, a notariatelor și a consilierilor juridici în general, a succesului/eșecului științei dreptului în zona sa aplicativă. Vom încerca să evidențiem, pe de o parte, acele cauze și decizii ce au influențat în timp starea actuală a resursei umane din justiția românească și responsabilitatea normativă a decidenților politici și profesionali în materie[8], iar pe de altă parte, consecințele acțiunilor acestora în activitatea curentă de aplicare efectivă a dreptului, în condițiile în care gestionarea resursei umane nu trebuie privită doar prin ea însăși ca fenomen administrativ de încadrare, pensionare, transfer, promovare etc., ci ca o adevărată strategie de livrare aplicativă de calitate a științei dreptului către cetatea românească.
În termeni analitici, cei ce aplică dreptul în instanțe și parchete peste tot în lume (decizii, interpretări), constituie resursa umană a autorității judecătorești înțeleasă în sensul său mai permisiv și care include și procurorii, nu doar judecătorii. Nu este necesar să mai argumentăm că modul de selectare, promovare, evaluare, sancționare a resursei umane din domeniul justiției are consecințe directe asupra calității, celerității, independenței și imparțialității actului de justiție pe care un Stat este obligat să îl asigure cetățenilor săi.
Din păcate, indiferent de perspectiva din care ne-am propune să analizăm acest domeniu în România post decembristă, vom constata o realitate care se impune cu titlu de notorietate și anume că în prezent, la 34 ani de la momentul de debut al noii noastre societăți, resursa umană, adică aplicatorii dreptului din justiția română, se află într-o consistentă criză de efectiv numeric[9], în derivă conceptuală și nu în ultimul rând într-o constantă și acută criză de credibilitate societală[10].
Câteva precizări prealabile sunt necesare.
Indiferent de forma de organizare a societății, modificările normative ce au fost impuse de factorul politic în legătură cu resursa umană din justiția română au fost precedate/însoțite de tot felul de justificări/fundamentări publice, unele obiective/profesionale și de bună credință generate de nevoile sistemului judiciar și/sau ale justițiabilului român în legătură cu eficiența resursei umane în raport de complexitatea cauzelor, cu celeritatea actului de justiție ori restricții bugetare, altele bazate pe elemente extranee sistemului de drept și științei dreptului, respectiv ideologii și interese politice/geopolitice de grup intern, dar mai ales extern, amintind aici doar acel delir cu consecințe catastrofale al „reformei de întinerire” forțată sub flamura „decomunizării” din anul 2005, asupra căruia vom reveni.
În general fiecare modificare asupra resursei umane a avut în vedere, cel puțin declarativ, câteva criterii de bază: 1. obligația Statului de a asigura serviciul public de justiție independentă la costuri bugetare rezonabile, menite să asigure însă și cointeresarea resursei umane 2. dreptul cetățeanului de liber acces la o justiție profesionistă, independentă și imparțială, 3. pregătirea profesională și eficientizarea activității resursei umane pe fiecare grad de jurisdicție prin prisma statutului societal al magistratului și a mijloacelor puse la dispoziție. Specificul acestui domeniu este acela că o decizie nu își produce efecte imediate, ci în timp mai mult sau mai puțin îndelungat și tocmai de aceea astfel de decizii, pe de o parte, nu pot fi apreciate ca efect, pozitiv sau negativ, decât la o oarecare distanță temporală de momentul adoptării, când de multe ori este deja prea târziu[11], iar pe de altă parte, tocmai de aceea atari decizii nu ar fi trebuit/nu ar trebui lăsate la îndemâna unor decidenți nepricepuți sau de rea credință, cu interese conjuncturale diferite sau opuse unui rezultat de calitate. Principalele căi de optimizare a parametrilor cost-calitate-celeritate au fost mai mereu aceleași: vârsta de încadrare în raport direct cu vârsta de pensionare, echilibrul generațiilor active în sistem[12], vechimea în profesie necesară promovării la unitatea superioară, modalitatea de promovare și de obținere a gradului profesional superior, numărul de judecători ce compun un complet de judecată(fond și căi de atac), numărul căilor de atac[13] etc.
Ne vom ocupa aici de acele aspecte ce implică persoana și cariera celui ce aplică dreptul, fără a le dezvolta și pe cele ce vizează strict doar elemente de organizare judiciară(de exemplu numărul căilor de atac).
1. Legea nr. 58/1968[14] pentru organizarea judecătorească
Potrivit art. 23 din lege, „pricinile, precum şi cererile de competenta judecătoriilor, se judecă în complet format din 2 judecători”, iar potrivit art. 26 „recursurile şi recursurile extraordinare se judecă în complet format din 3 judecători”.
De asemenea, conform art. 53, „după 6 luni de funcţionare efectivă judecătorii stagiari sunt examinati sub aspectul cunoştinţelor dobândite în vederea acordării dreptului de a exercita unele atribuţii de judecată. Judecătorii stagiari de la judecătorii participă la activitatea de judecată numai în completele în care celălalt judecător este ales”.
Stagiul de pregătire pentru un judecător stagiar era de 2 ani, la sfârșitul cărora stagiarul era obligat să se prezinte pentru a susține examenul de capacitate pentru a deveni judecător definitiv. Nesusținerea sau nepromovarea examenului echivala cu îndepărtarea din funcție.
Reiese din dispozițiile citate preocuparea legiuitorului socialist sub două aspecte.
Sub un prim aspect, a consacrat exclusiv completul colegial de 2 și respectiv 3 judecători[15], garanție a unei consultări/deliberări și a unui rezultat previzibil superior calitativ din munca a doi oameni, nu a unuia singur, asupra aceleiași chestiuni de soluționat. Adoptarea exclusivă a modelului colegial avea în mod cert avantajul unei mai mari siguranțe calitative, dar costa, iar în unele situații de redusă complexitate a cauzei dedusă judecății, acest cost al angrenării a doi judecători pentru o sarcină ce putea fi îndeplinită în aceleași condiții de calitate de unul singur, apărea ca fiind o cheltuială bugetară nejustificată.
Sub un al doilea aspect, în considerația aceluiași concept al asigurării profesionalismului judecătorului și implicit a calității muncii acestuia, legea nu a permis judecătorului stagiar, insuficient pregătit, să judece decât după o perioadă de acomodare și acumulare de 6 luni și în urma unei examinări profesionale, iar participarea la judecată a stagiarului a fost permisă doar pe „locul doi” în completul de judecată alături de un judecător definitiv („ales”[16]), înlăturând astfel orice ipoteză în care completul de doi judecători ar fi putut fi format din doi stagiari, respectiv doi judecători insuficient încă pregătiți profesional.
Legea a fost modificată prin Decretul nr. 84/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România[17], legalizând nu doar instituția judecătorului unic și aria de cuprindere a cauzelor ce pot fi soluționate de acesta, dar recunoscând chiar și dreptul judecătorului stagiar cu un an vechime de a soluționa astfel de cauze[18]. Trecând peste enunțul de propagandă politică al oricărui act normativ din acea vreme, scopul acestor modificări a fost clar exprimat în Expunerea de motive a Decretului și trebuie să recunoaștem și astăzi, peste ani, pertinența sa managerială: „îndeplinirea sarcinii trasate de Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român din 19-21 iulie 1972, privind ridicarea în continuare a calităţii şi sporirea operativităţii în activitatea de judecată, face necesară rezolvarea de către un singur judecător şi a altor pricini de importanță mai redusă, de competenţa judecătoriilor, în afară de cele care se rezolvă în prezent în acest mod (litigii de muncă – n.n.)”.
2. Legea nr. 60/1968[19] pentru organizarea şi funcționarea Procuraturii Republicii Socialiste România
Din perspectiva temei de față, legea procuraturii RSR enumera atribuțiile procurorilor fără a distinge între stagiar și definitiv, ceea ce a permis ca procurorii stagiari să poată îndeplini, legal și teoretic, atribuții ale unui procuror definitiv indiferent de gradul de jurisdicție. Conceptul a fost preluat, cu consecințe grave, vom detalia, în Legea nr. 247/2005, conform căreia procurori de la gradul de bază al ierarhiei parchetului puteau activa la parchetul general, nu numai în funcții de execuție, ci și de conducere.
Comun ambelor legi referitoare la instanțele și parchetele socialiste era faptul că numirea în funcție era politică integral, atât pentru judecători, aleși periodic de consiliile populare, cât și pentru procurori, numiți de procurorul general, numit la rândul său de Marea Adunare Națională, atât în funcții de execuție, cât și de conducere. Acest tip de selecție avea însă și o latură „pozitivă”, anume că determinarea(dependența) politică nu era mascată, ci asumată deschis de autoritățile vremii, spre deosebire de perioada post decembristă, în care condiționarea politică pentru funcțiile de conducere a fost menținută pentru parchetele centrale, dar a dispărut asumarea politică a numirilor, aspect pe care îl vom analiza distinct[20].
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] A se vedea, în expuneri aprofundate pe această temă, prof. univ. dr. Nicolae Popa, Consideraţii privid sistemul ştiinţelor juridice şi rolul teoriei generale a dreptului, prof. univ. dr. Simona Cristea, Doctrine Juridice, Ediţia a VII-a revizuită şi adăugită Universul Juridic Bucureşti, 2017, cercetător științific ICJ Ion Flămânzeanu, Doctrina ca izvor de drept, ș.a.
[2] București, Palatul Cotroceni, 19-20 octombrie 2023.
[3] Discutând despre drept, în criză sau nu, este de presupus abordarea sa astăzi ca apanaj al umanității. Se pare că mâine va trebui, potrivit unor indicii europene neechivoce, să reconsiderăm aceste coordonate prin includerea ca subiecte active a necuvântătoarelor și a inteligenței artificiale.
[4] Chiar și în epoca anterioară anului 1989, a egalitarismului socialist, salarizarea diferențiată avea ca principiu de bază rolul și importanța socială a muncii depuse. În prezent, decidenții democrației românești au în vedere doar „principiul” nivelator conform căruia salariul din domeniul public nu poate depăși pe cel al președintelui țării, teză prin ea însăși de o ipocrizie majoră pentru că președintele țării, spre deosebire de ceilalți bugetari „comparați”, nu trăiește din salariu. Toate cheltuielile impuse de activitățile președintelui, începând de la cele cotidiene (mâncare, casă, transport, îmbrăcăminte) și terminând cu cele de serviciu propriu-zis (activități oficiale) și cele de relaxare (mare, munte, plajă, golf, excursii) sunt suportate din bani publici, nu din veniturile salariale ale președintelui. Trebuie subliniat, ca o realitate de necontestat și acceptată, că „indignarea” și „mobilizarea” politicienilor români post-aderare nu s-a manifestat niciodată (cu excepția anilor 2017-2018) spre mărirea veniturilor mici, ci întotdeauna spre tăierea celor „prea” mari.
[5] Conform unui sondaj intern (2019) al partidului aflat mai mereu în fruntea preferințelor electoratului, campaniile de demonizare a pensiilor speciale, inclusiv sau mai ales cele ale magistraților, aduc un plus de peste 6 procente electorale.
[6] Într-un acces salutar de raționalitate pe această temă, în ceasul al 12 lea, președintele unuia dintre partidele aflate la guvernare în primăvara 2023, M.C., a recunoscut că o abordare otova și populistă a temei pensiilor speciale nu generează echitate, ci haos perturbator în instituțiile afectate (minister de interne, armată, servicii secrete, instanțe, parchete) și că acest haos nu poate fi acceptat deliberat de partea română ca preț al unei tranșe bănești dintr-un program european. Din păcate, similar mai tuturor liderilor politici români, când peste două luni a ajuns prim ministru în iunie 2023, s-a răzgândit și a uitat de pericolul haosului impus de programul de finanțare european (PNRR), promovând normativ exact ceea ce negase anterior, provocând previzibil ceea ce deja semnalase și anume haosul (proteste generalizate în iunie 2023 prin încetarea activității în instanțe și parchete, susținute de CSM, declararea ca neconstituțional a proiectului de act normativ propus și adoptat de aleși).
[7] Relevant în acest sens al depopulării instanțelor și parchetelor prin politici negândite sau gândite distructiv este faptul că dacă în anul 2020 s-au pensionat 174 de judecători şi 129 de procurori, iar în anul 2021 s-au pensionat 248 de judecători şi 143 de procurori, s-a ajuns ca în anul 2022 să se pensioneze 464 de judecători şi 256 de procurori, pentru anul 2023 fiind eligibili un număr de 540 judecători și 331 procurori. În total, numărul celor forțați să plece prin pensionare pentru a nu-și pierde drepturile cuvenite la intrarea în profesie este de peste 1527 magistrați până la sfârșitul anului 2025 (hotărârea CSM nr. 90/2023).
[8] Ne referim aici la parlamentarii țării, la membrii guvernelor, mai ales la miniștrii justiției, la președinte, precum și la tot complexul politic extern, de la comisia europeană la ambasadorii occidentali acreditați în România. Având în vedere publicarea anterioară a unei lucrări în care am tratat o temă apropiată celei de față, Noaptea dreptății românești, publicată la Universul Juridic în anul 2021, am încercat evitarea unor abordări repetitive.
[9] Conform adresei nr. 4/15061 din 26.07.2023 a CSM – Biroul de informare publică, la 1 iulie 2023 existau în sistemul instanțelor din România un număr de 1055 posturi vacante de judecători, dintr-un total de 5066 posturi(circa 20%), și 860 posturi vacante de procurori, dintr-un total de 2981 posturi, schemele de personal activ la nivelul parchetelor fiind ocupate în medie la nivel de 55%-60%, în condițiile în care existau/există unități de parchet la nivelul judecătoriilor cu un singur procuror încadrat dintr-o schemă de încadrare de 10.
[10] Conform unui sondaj prezentat pe postul tv Digi 24, jurnal știri, ora 15, 21.07.2023, încrederea în justiție coborâse la un catastrofal, practic inexistent, prag de încredere de 8%.
[11] Exemplificativ, în perioada anilor 1999-2000, când s-au produs disponibilizări masive ale minerilor, Tribunalul Gorj a fost asaltat de zeci de mii de litigii de muncă. S-a apreciat atunci la nivel de minister al justiției, că este necesară suplimentarea masivă a numărului de posturi de judecător și ocuparea definitivă a acestora. Momentul de criză a trecut, iar Tribunalul Gorj a rămas cu o schemă ocupată de circa 35 judecători care, datorită inamovibilității nu puteau fi „mutați” la un alt tribunal, ajungându-se ca un judecător să intre în ședința de judecată o dată pe lună, cu circa 5 dosare pe rol, în condițiile în care celelalte tribunale aveau o încărcătură de circa 30-40 dosare/judecător săptămânal.
[12] Acești doi parametri au fost reținuți, printre alții, și în studiul Analiza vulnerabilităţilor sistemului judiciar român. Soluţii şi propuneri de modernizare, efectuat în anul 2010 de Centrul pentru analiză și dezvoltare instituțională(CADI), p. 31: „Obiective pe termen mediu – … rezolvarea dezechilibrelor din punct de vedere al gradului de încărcare, al intrărilor şi ieşirilor din sistem şi al reprezentării disporporţionate a unor generaţii în interiorul corpului magistraţilor”. În același studiu a mai fost reținută drept cauză a lipsei unei coerențe decizionale în timp, prezența în aparatul propriu al CSM a unui număr însemnat de magistraţi detaşaţi, fără o pregătire de specialitate minimă în domeniul resurselor umane. Din păcate, această lipsă de pregătire, dar și de continuitate în funcțiile ce decid asupra resursei umane din justiția română este prezentă și la nivelul membrilor CSM, schimbați la 6 ani, dar și al secretarului general al CSM, cu un mandat limitat la 4 ani. Deficiența remarcată în studiul amintit este prezentă în toate compartimentele administrative ale CSM, acestea fiind conduse de magistrați detașați care însă, după ce au dobândit experiență în acel post administrativ, revin la instanțe/parchete ca efect al expirării duratei de detașare, fiind înlocuiți tot cu magistrați detașați, nepregătiți pentru specificul și detaliile noului loc de muncă, iar ciclul se repetă de 18 ani.
[13] Un alt exemplu de bună intenție, dar cu consecințe dezastruoase a fost O.U.G. nr. 58/2003. La sugestia unui expert francez de preaderare, domnul Pierre Truche, fost președinte al instanței supreme în Franța, în ideea unei practici unitare în soluționarea recursurilor, s-a dispus prin actul normativ amintit ca toate recursurile să fie soluționate de o singură instanță, respectiv instanța supremă. Consecința a fost că toate curțile de apel au trimis dosarele de recurs la ÎCCJ, iar instanța supremă s-a blocat nu doar în soluționarea juridică a recursurilor primite, cărora li s-au acordat termene de peste trei ani, dar s-a blocat și fizic prin lipsa spațiului de depozitare a dosarelor primite. Dispoziția a fost ulterior abrogată prin O.U.G. nr. 65/2004. În același registru al bunelor intenții ratate se include și Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998 care, în ideea reducerii uriașului volum de muncă de la instanțe, coroborat cu insuficiența resursei umane, a consfințit obligația motivării în fapt și în drept a hotărârii doar în acele cauze în care s-a declarat calea de atac, scutind astfel pe judecător de o parte consistentă a muncii sale. M-am numărat printre judecătorii care la acea vreme s-au bucurat naiv şi egoist de noua reglementare. S-a vădit ulterior că actul normativ a fost neoportun și prejudiciant, lipsa considerentelor din hotărârile judecătoreşti neatacate făcând imposibilă aprecierea în cazul unor litigii ulterioare a incidenţei prescripţiei dreptului la acţiune ori a executării silite, a autorității de lucru judecat ori a formulării în termen a unor demersuri administrative, etc. Ordonanța a fost abrogată la puțin peste un an de la publicare, prin O.U.G. nr. 290/2000.
[14] Publicată în Buletinul Oficial nr. 169 din 27 decembrie 1968. Am ales ca punct de plecare Legea nr. 58/1968 pentru că a fost abrogată doar în anul 1992, supraviețuind momentului decembrie 1989 și și-a produs efecte și în noul tip de societate. Este de remarcat cu privire la concizia acestei legi că în limita a doar 88 articole a reușit să cuprindă atât reglementări ale statutului judecătorului, cât și ale organizării judiciare, în condițiile în care reglementările normative în vigoare în prezent au avut nevoie pentru aceleași domenii de peste 550 articole. Sigur că epocile diferă, dar totuși..
[15] Cu excepția litigiilor de muncă ce se judecau de un judecător și doi asesori populari.
[16] Potrivit art. 42 din Legea nr. 58/1968 „preşedinţii tribunalelor judeţene şi cel al Tribunalului municipiului Bucureşti, judecătorii acestor tribunale, precum şi judecătorii de la judecătorii, sunt aleşi şi revocaţi de consiliile populare judeţene sau, după caz, de Consiliul Popular al municipiului Bucureşti, la propunerea Ministerului Justiţiei”. Faptul că judecătorii depindeau direct de consiliile populare, la „alegerea” ori „realegerea” lor în funcție, ne scutește de orice comentariu cu privire la independența de facto a judecătorilor astfel aleși față de unicul decident politic de atunci. Trebuie să precizăm însă că ulterior decembrie 1989, până la adoptarea Legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească, nu s-a mai pus problema alegerii vreunui judecător de către consiliile populare.
[17] Publicat în Buletinul Oficial nr. 20 din 27 februarie 1973. Este util de semnalat că deși Legea nr. 58/1968 fusese adoptată de Marea Adunare Națională, ca organ legiuitor suprem, modificarea acesteia s-a produs printr-un act emis de Consiliul de Stat. „Tradiția” s-a păstrat și în vremea noastră, multe legi organice adoptate de Parlament, inclusiv privind justiția, au fost modificate prin ordonanțe de urgență ale guvernului.
[18] Conform art. 53 alin. (2) din Legea nr. 58/1968 „judecătorii stagiari de la judecătorii participă la activitatea de judecată în completele în care celălalt judecător este ales. După 1 an de funcționare efectivă, judecătorii stagiari pot judeca cererile şi pricinile prevăzute în art. 23 alin. (4)”.
[19] Publicată în Buletinul Oficial nr. 169 din 27 decembrie 1968.
[20] Acest tip de corectitudine a asumării numirii procurorilor în funcții de conducere în special, dar nu numai, funcționează astăzi în mai toate statele U.E., semnificând de fapt responsabilizarea factorului politic ce îl numește pe procuror în funcția de conducere centrală sau locală, pentru eventuale derapaje în activitate ale celui numit. În România acest tip de responsabilizare a fost „fentat”, sub argumentul nobil, dar fals și ipocrit, al respectării independenței procurorului. Pentru a depăși stadiul teoretizării, amintim că relativ recent, în anul 2015, ministrul german al justiției l-a demis în 24 ore pe data de 5 august 2015, pe procurorul general, pe motiv că acesta ar fi procedat greșit profesional într-o speță dată. În România, factorul politic de numire a procurorului general, respectiv președintele țării și ministrul justiției, ar fi dat din umeri (și chiar așa au și reacționat față de toate derapajele procurorilor generali, dar mai ales ale șefei DNA din perioada 2013-2019, cu excepția ministrului justiției Tudorel Toader) cu argumentul că greșeala profesională oricât de gravă, nu este treaba lor, procurorul general numit fiind independent!
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.