Adunarea Generală a Asociaților. Natură juridică. Forme și tipuri. Atribuții

Abstract

General Meeting of Shareholders. Legal nature. Forms and types. Duties

In this article, the author presents certain considerations on the General meeting of Shareholders which represents a collectivity organized according to law, and which makes, subject to legality, resolutions needed for the existence and operation of the company.

The structure and content of the study reveal the comments on the legal nature of the General Meeting of Shareholders, on the forms and types of general meetings, on the terminological distinction between ordinary and extraordinary meeting as regards the joint-stock company, on the lack of terminological distinction between meetings as regards the limited liability company, on the formal unity of the general meeting of shareholders of a company, describing as well,  the duties of the general meeting, taking into consideration, on the basis of the above, the doctrine developed by certain famous names in the matter of law (Stelian Ionescu, M. A. Dumitrescu, Paul. I. Demetrescu, Marius Șcheaua, Sorin David, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, Octavian Căpățînă, Constantin C. Bălescu, Flaminia Stârc-Meclejan, D. D. Gerota, D. Gălășescu-Pyk, Lucian Bojin, I. L. Georgescu, Ap. Turin, Cornelia Lefter).

Finally, the author formulates brief considerations regarding the fact that the lawmaker established all the important duties at the charge of one, respectively of the other form of general meeting, which means that it deliberately let the remaining issues slide, and allowed the shareholders to establish such a power in a statutory manner, when necessary.

Keywords: General Meeting of Shareholders; duties; shareholders; companies.

1. Aspecte generale

Adunarea generală a asociaților (general meeting of shareholders) reprezintă o colectivitate anume organizată de lege care ia, sub rezerva legalității, hotărâri necesare existenței și funcționării societății[1]. Această colectivitate, care are calitatea de organ societar, este formată din totalitatea persoanelor – fizice sau juridice – care sunt asociați într-o societate comercială, întrunite pentru a delibera cel puțin asupra problemelor importante ale societății. În cazul societății pe acțiuni, aceasta se numește adunare generală a acționarilor. În cazul societății unipersonale, asociatul unic îndeplinește rolul adunării generale a asociaților. Prima lege care a reglementat adunările generale a fost cea engleză (1862). Au urmat Franța, Germania, Italia, Belgia etc[2].

Adunarea generală este forul deliberativ al unei societăți comerciale și reprezinta voința sa supremă, iar peste hotărârile legale ale acesteia nu poate să treacă niciunul dintre celelalte organe ale societății, toate subordonându-i-se direct sau indirect ori raportându-i. Competențele adunării generale nu pot fi limitate decât prin lege sau de actul constitutiv, dar cum acesta din urmă reprezintă tot emanația asociaților, fiind „legea internă” a societății[3], în final, numai prevederile legii (imperative sau dispozitive de la care nu s-a derogat) țărmuiesc hotărârile adunării. De exemplu, nici chiar actul constitutiv nu poate conține clauze nelegale care vor fi considerate nescrise: suprimarea drepturilor societare[4], plata de dobânzi în schimbul aporturilor, stabilirea unor cote de fondator peste cele maxime legale, posibilitatea unor vărsăminte parțiale la societățile mixte sau de persoane ori a unor limite mai mici la cele de capitaluri, termene de plată mai lungi decât cele legale, un capital social sau o valoare nominală mai mici decât minimele legale prevăzute pentru fiecare formă societară, eliminarea priorității la dividende a acțiunilor preferențiale, existența unor clauze leonine[5] ș.a. Temeiul legal al nulității acestor clauze nu îl regăsim întotdeauna în legislația specială (precum la art. 1909 alin. (5) C. civ.), ci în dreptul comun: art. 11 C. Civ[6]. Dacă drepturile, altele decât cele societare intangibile, au fost stabilite pe cale statutară, inclusiv prin derogări de la prevederile dispozitive ale legii, acestea pot fi modificate ulterior prin hotărârea adunării generale competente (extraordinară, la societatea pe acțiuni), deoarece reprezintă o simplă amendare a actului constitutiv. Excepție fac acele drepturi individuale ale unui asociat, care se consideră a fi rodul unui contract între respectivul asociat, pe de-o parte, și societate, pe de cealaltă parte, adică drepturi extra-statutare, deși cuprinse în actul constitutiv, ca instrumentum probationis (drepturi de preempțiune, drepturi de tag-along, drepturi de drag-along sau opțiuni de cumpărare, de conversie etc.), drepturi la care numai beneficiarul poate renunța.

2. Natura juridică

Voința juridică a unei persoane juridice nu reprezintă suma voințelor individuale, precum la societățile simple ci, în virtutea personalității juridice, se formează prin coagularea unei majorități de voințe individuale a persoanelor care o compun[7], sub forma unei voințe colective unice. Derogarea permite, deci, ca voința colectivă să se formeze și atunci când nu toți asociații participă la decizie, ba chiar și când o minoritate se opune[8] și are rolul de a evita blocajele pe care unanimitatea le generează chiar și în societățile cu asociați puțini[9]. Natura juridică a hotărârii adunării generale a făcut obiectul unor controverse doctrinare, în prezent doar cu valoare istorică.

Într-un prim sistem, adunarea generală a fost considerată având caracter contractual, adică o convenție între asociații grupați în adunare, convenție care era guvernată de dispozițiile privind contractele[10] care se formează după principiul majorității. În sprijinul acestui sistem s-a spus că asociatul care a concurat la luarea deciziei a înțeles ca manifestarea sa de voință să își găsească o perfectă corespondență în manifestarea celorlalți asociați care au acceptat propunerea cuprinsă în manifestare, astfel încât formează un tot omogen, având ca efect faptul că manifestările de voință reciproc cunoscute și aprobate au devenit obligatorii, dând naștere contractului ce le absoarbe[11]. Critica acestui sistem este aceea că asociații nu intervin în adunările generale ca părți, fiecare având interese particulare de apărat, ci în calitate de membri ai unei colectivități[12]. De asemenea, natura contractuală ar însemna colectarea consimțământului de la fiecare asociat, ceea ce nu se întâmplă; de asemenea, vicierea consimțământului unui asociat nu afectează valabilitatea hotărârii decât dacă votul lui a fost decisiv în alcătuirea majorității[13]. Nu în ultimul rând, societatea poate reveni asupra hotărârii printr-o hotărâre ulterioară cu votul altor persoane care au alcătuit majoritatea, nu cu aceleași părți, precum la contracte[14]. Pentru toate aceste motive, teoria contractuală a fost definitiv abandonată încă de la începutul secolului trecut[15].

Un al doilea sistem propus este cel al actului colectiv[16], colegial[17], de natură extra-contractuală[18], operă a unor organe deliberative[19]. În acest sistem, asociații nu intervin în calitate de părți, având fiecare interese particulare de apărat, ci în calitate de membri ai unei colectivități ce urmăresc un interes comun, întocmai ca un act administrativ la a cărei emitere concură mai multe autorități avizatoare. Și acest sistem a fost criticat deoarece foarte rar deciziile asociaților sunt un acord și, în plus, exagerează unitatea de voință a asociaților, minimizează antiteza dintre interesele lor și faptul că scopul social nu este decât un mijloc pentru atingerea unor scopuri individuale[20]. Așa cum am arătat în cuprisul primului volum[21], asociații au interese contrare chiar de la constituirea societății și cu atât mai mult ulterior, când văd „interesul societar” realizabil în mod profund diferit, astfel că este mai mult decât forțat să considerăm hotărârea adunării generale un act de concordanță a voințelor unde lipsește contrarietatea[22], câtă vreme există o minoritate care afișează o poziție contrară majorității votând împotrivă. Mai mult, așa cum vom arăta într-o secțiune ulterioară[23], interesul (scopul) societar este un concept utopic.

Într-un al treilea sistem a fost calificată, printr-un împrumut din dreptul public, ca act heteronormativ[24], adică un act prin care subiectul emitent creează obligații nu în sarcina sa, ci în sarcina altor subiecte: organul deliberativ al societății creează, astfel, obligații pentru celelalte organe societare (nu însă direct față de asociații ei care suportă aceste efecte doar prin intermediul societății).

În concluzie, fiind o inovație determinată de personalitatea juridică a societății[25], este imposibil de a încadra natura juridică a hotărârii adunării generale (față de asociați, desigur[26]) într-o instituție juridică clasică. Putem spune că este un negotium juris doar pentru că este transpusă într-un înscris constatator, dar nu avem cum să nu observăm nenumăratele excepții de la principiile care guvernează actul juridic. Așadar, nu sunt incidente (i) principiul pacta sunt servanda, (ii) principiul relativității, (iii) ratificarea, expresă sau tacită, (iv) reprezentarea sau (v) nulitatea contractelor, inclusiv în ceea ce privește cauzele ce țin de consimțământul și capacitatea asociaților participanți sau (vi) confirmarea actului. De aceea profesorul Bălescu a calificat actul colectivităților care posedă elementele unei vieți juridice autonome „o enigmă insolubilă”[27], profesorul Georgescu „un act cu particularități speciale”[28], adică unul sui generis, iar Stelian Ionescu a spus despre această pluralitate de declarații unilaterale de voință concurente că a eșuat în a se integra într-un sistem cunoscut, fiind deci „un act colegial complex”[29].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Stelian Ionescu – Noul regim al adunărilor generale în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1940, p. 49

[2] M. A. Dumitrescu – Codul de comerciu comentat, Edit. Librăriei Leon Alcalay, București, 1910 – 1915, vol. VI, p. 159

[3] De aceea, adunarea generală a fost numită și „organ legislativ” (Max Hacman – Drept comercial comparat, Edit. Curierul Judiciar, București, 1932, vol. II, p. 253)

[4] Paul. I. Demetrescu – Organizarea adunărilor generale în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1942, p. 592.

[5] Pentru alte enumerări privind drepturile societare intangibile vezi, Marius Șcheaua – Legea societăților comerciale nr. 31/1990, comentată și adnotată, ed. a 2-a, Edit. Rosetti, București, 2004, p. 155 și Sorin David, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. a 4-a, Edit. C.H. Beck, București, 2009, p. 386.

[6] „Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.

[7] Octavian Căpățînă – Societățile comerciale, ed. a 2-a, Edit. Lumina Lex, București, 1996, p. 302

[8] Constantin C. Bălescu – Curs de drept comercial, editat de Gh. I. T. Badea, București, 1946, vol. I, p. 426

[9] Flaminia Stârc-Meclejan – Votul asociaților în societățile comerciale, Edit. C.H. Beck, București, 2011, p. 215

[10] Ramella, apud D. Gălășescu-Pyk – Aplicarea teoriei excesului de putere în materie de societăți anonime, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1934, pp. 557, 558.

[11] Donatti, apud Stelian Ionescu – Dacă acționarul care a votat „cognita causa“ într-o adunare generală mai poate ataca în nulitate deciziunea acelei adunări?, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1934 p. 19 și urm.

[12] Salandra și Soprano, apud Paul. I. Demetrescu – Protecțiunea acționariatului în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1936, p. 592.

[13] D. D. Gerota – Curs de societăți comerciale, Edit. Fundației Culturale „Regele Mihai I”, București, 1928, p. 140.

[14] Idem, p. 141.

[15] Ea a reapărut în mod ciudat într-o lucrare autohtonă recentă (Gheorghe Piperea – Societăți comerciale, piață de capital, acquis comunitar, Edit. All Beck, București, 2005, pp. 116, 117), spunându-se că mecanismul hotărârii adunării generale, ca act juridic, „poate fi explicat prin ideea reunirii într-un sumum (sic!), distinct de părțile componente, cu individualitate proprie, a unor acte juridice unilaterale de voință. Este vorba de o pluralitate de acte unilaterale care capătă natura unui contract (convenție)“.

[16] Stelian Ionescu – art. cit., p. 180.

[17] Paul I. Demetrescu – Întreprinderile comerciale, Edit. Cercetări Juridice, București, 1943, p. 267.

[18] D. Gălășescu-Pyk – art. cit., p. 557

[19] Stelian Ionescu – art. cit., p. 62

[20] Marius Șcheaua – op. cit., p. 154

[21] A se vedea, Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, Edit. Rosetti International, vol. I, pp. 17 și urm.

[22] Pentru o astfel de calificare vezi, Lucian Săuleanu – Societățile comerciale. Adunările generale ale acționarilor, Edit. Hamangiu, București, 2008, p. 203

[23] A se vedea, Sebastian Bodu – op. cit., vol. II, pp. 185 și urm.

[24] Lucian Bojin – Acțiunea în anularea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor, Edit. Universul Juridic, București, 2012, p. 55.

[25] Octavian Căpățînă – op. cit., p. 302.

[26] A mai fost calificat ca un act unitar care nu implică o pluralitate acte juridice, ceea ce îl face a fi un act unilateral colectiv (Marieta Avram – Actul unilateral în dreptul privat roman, Edit. Hamangiu, București, 2006, pp. 34, 35). Calitatea de act unilateral se referă, bineînțeles, în raport cu neasociații, cu terții.

[27] Constantin C. Bălescu – Colectivități de drept ad hoc și mase virtuale, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1941, p. 169.

[28] I. L. Georgescu – Drept comercial român, Edit. All Beck, București, 2002, vol. II, p. 353.

[29] Stelian Ionescu – Drepturile acționarilor în contra deciziunilor nelegale ale adunării generale, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1927, p. 62.

Adunarea Generală a Asociaților. Natură juridică. Forme și tipuri. Atribuții was last modified: iulie 6th, 2016 by Sebastian Bodu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii