Regulamentul Organic. Un pas dureros spre modernizarea țării
Ion Ifrim - ianuarie 6, 2023Anul 2023 constituie împlinirea unui secol de la elaborarea Constituției Statului Român, realizată după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Dar și aniversarea Constituției din anul 1923 are în spate o altă aniversare, pe cea din 1831, când a fost elaborată legiuirea „constituțională” numită Regulamentul Organic. La rândul său, și această legiuire, din 1831, avea în spate alte reglementări judiciare, cum ar fi: Pravilniceasca Condică din 1780[1], Legiuirea Caragea din 1818, iar la doi ani după elaborarea Regulamentului Organic, a apărut și Codul Calimachi, care fusese gândită mai înainte de 1831[2].
Din aceste legiuiri s-a oprit la alcătuirea celei din 1944, care cuprindea Regulamentul Organic din 1831 și 1832, cu scopul, printre altele, „să se cunoască trecutul administrativ și, de aceea, în atmosfera științifică a Institutului de Științe o colecțiune științifică pentru publicarea vechilor legiuiri administrative, punându-se astfel la îndemâna cercetătorilor un material documentar verificat științificește”[3]. Această lucrare anunța în 1944 că trece în revistă toate edițiile ale lucrării apărute cu acest titlu, dar în mod surprinzător lipsește ediția cea din 1904[4] și cea din 1934[5].
Toate aceste reglementări juridice exprimau noile transformări social-economice și politice care avuseseră loc până la apariția lor în Principatele Române[6]. Dacă primele lucrări juridice s-au referit cu precădere la aspectele vieții interne din Țările Române în sfera rustică, oglindită în literatura pastorală, folclorică și etnografică a locuitorilor săteni, celelalte lucrări din domeniul jurisprudenței au stârnit interesul autorilor români în contextul relațiilor internaționale, în care au fost reflectate Principatele Române și Marile Puteri. De aceea, pentru a înțelege împlinirea unui secol de la apariția Regulamentului Organic în Țara Românească și în Moldova, evocăm contextul istoric al apariției acestei legiuiri ca un pas pe calea modernizării României.
Într-adevăr, în anul 1826, Grecia, ca și alte State din Balcani care fuseseră în mișcări revoluționare de-a lungul secolului al XVIII-lea, se afla în lupta sa de eliberare națională împotriva Porții Otomane. Țarul, însă, nu putea să-i sprijine pe insurgenții greci, pentru că Rusia făcea parte din acea Convenție contra revoluționară, numită Sfânta Alianță, cu scopul înăbușirii oricărei forme de mișcări revoluționare. Așa procedase Rusia când dezavuase și Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu în Țara Românească, la 1821[7]. Pe de altă parte, Rusia urmărea ca să profite de acel conflict turco-grec, pentru a smulge un teritoriu de sub stăpânirea otomană. De aceea, în acel moment Rusia se afla într-o situație contradictorie față de acest conflict greco-turc. Totuși, abordarea acestui eveniment de către Marile Puteri va duce la schimbări contextuale în special în Principatelor Române.
Astfel, pentru început, Rusia s-a îndreptat spre Anglia, să-i solicite să contribuie la încetarea conflictului revoluționar din Grecia spre Serbia și spre Principatele Române. Or, lupta de eliberare a Greciei era o mișcare națională revoluționară care se putea întinde ca un incendiu și spre alte state aflate încă sub stăpânirea otomană. Ca atare, pentru a se evita acel incendiu al luptei naționale în Balcani în acel timp, Anglia a avut inițiativa să rezolve conflictul turco – grec fără să se extindă revoluția și, mai ales, să evite dereglarea echilibrului european în Peninsula Balcanică. În acest sens, l-a trimis pe mesagerul său Ducele Wellington la Petersburg cu misiunea de a obține asentimentul Rusiei să silească Turcia ca să înceteze masacrarea grecilor.
Bineînțeles, Țarul Nicolae I a acceptat propunerea engleză și a dat un ultimatum Turciei pentru a pune în vigoare unele instituții cu mult mai vechi, din 1821, cunoscute și în Principatele Române, și în Serbia. Rezultatul a fost semnarea unui Acord între Anglia și Rusia în problema greacă. Acordul prevedea ca Grecia să devină un Stat separat, dar sub suzeranitatea Sultanului, să aibă un Guvern propriu, cu legile sale, să plătească un tribut anual. Toate acestea au fost trecute într-un Protocol, semnat la 4 aprilie 1826. A urmat un Ultimatum adresat Turciei la Constantinopol. Poarta a acceptat Ultimatumul numai în legătură cu Țara Românească și cu Serbia. Astfel, a fost semnată Convenția de la Akkerman, care a confirmat și hotărârile cuprinse în Tratatele anterioare[8].
Prin semnarea Protocolului, Rusia și Anglia au încercat să camufleze adevăratele scopuri ale amestecului lor în conflictul greco-turc în favoarea Greciei. În mod inexplicabil, Rusia și Anglia declarau că nu urmăreau nici extinderea teritoriului lor pe seama Turciei, nici influența, nici avantaje comerciale[9]. Realitatea ascunsă, însă, era consecința pe care o urmărea Rusia, că Protocolul semnat la 4 aprilie 1826 era expresia politicii Țarului Nicolae I ca prin simpla vasalizare cu independență, chiar parțială a Greciei, să se producă un efect de destrămare a Imperiului Otoman. Prin urmare, Rusia a început să pretindă Turciei să grăbească evacuarea Principatelor Române. Această operațiune a fost precedată de ultimatumul de la Constantinopol, în care „Rusia a cerut retragerea trupelor otomane din Principate, restabilirea regimului întemei pe tratatele anterioare încălcate de turci în 1821, aplicarea drepturilor acordate sârbilor în 1812 și reluarea negocierilor ruso-turcești din anii 1816-1821”[10].
Urmare a acestor convenții și a Ultimatumului dat de Rusia, turcii au început să se retragă din Principatele Române în zilele de 5 mai 1826, ultimul fiind retras din București Ibrahim-Aga, însoțit de 400 de turci[11].
Evacuarea Principatelor Române, care fusese negociată, ca urmare al celuilalt pretext, conflictul turco-grec, nu a mulțumit Rusia și alte pretexte s-au născut până în octombrie 1826, când a fost semnată Convenția ruso-turcă de la Akkerman, la 25 septembrie/7 octombrie 1826. Despre această finalizare la Akkerman a Convenției ruso-turce au comentat incomplet actul doi istoricii. Primul comentariu este de găsit întru-n volum în care Marx omitea cu intenție problemele românești, care de fapt făceau miezul care amenința declanșarea conflictului chiar după încheierea păcii turco-ruse. În comentariu se preciza că „Potrivit acestui Acord, guvernul turc se angaja să respecte cu strictețe tratatele anterioare încheiate cu Rusia și să acorde libertate de navigație pentru vasele comerciale ruse în apele turcești. De asemenea, renunța la pretențiile avute față de Rusia, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, asupra punctelor de pe țărmul caucazian al Mării Negre. Convenția confirma recunoașterea din partea Sultanului a autonomiei Serbiei și prevedea ca domnitorii Moldovei și Munteniei să fie aleși din rândurile boierimii locale. Dar Convenția de la Ackerman nu se referea și la problema greacă”[12].
Aceste amănunte importante lipseau din varianta inițială. Dar și această variantă este insuficientă pentru a înțelege cum s-a ajuns la războiul declanșat în chiar ajunul încheierii păcii ruso-turce la Akkerman. Noi suntem de părere că pretenția Rusiei de a se răfui de una singură cu Poarta Otomană tot în scurt timp după anul păcii din 1826 a fost cauza noului război și care ne apropie cu încă un pas decisiv de tema noastră privind Regulamentul Organic din Principatele Române. Astfel, pretextând apărarea credincioșilor ortodocși din Imperiul Otoman, Rusia continua să se amestece în treburile interne ale Imperiului turc.
În acel moment, Villèle, ministrul francez al Afacerilor Externe, a propus ca „înainte de toate, aliații să încheie un Tratat prin care să fie garantat Imperiului Otoman actualul lui Statu quo”[13]. În felul acesta, Franța propunea crearea unei alianțe prin care să liniștească spiritele, să înlăture suspiciunile dintre Marile Puteri. Separat de aceasta, Franța concepea Imperiul Otoman ca pe o masă plină cu bucate, în jurul căreia stăteau pofticioșii europeni, gata să se sfâșie între ei, dacă unul din ei ar fi îndrăznit să apuce vreo „bucată”. Rusia, mai înfometată decât celelalte Puteri, nici nu concepea să împartă cu ele imensele beneficii care le-ar fi căpătat prin hegemonia ei politică față de Imperiul pe care îl vedeau deja muribund. De aceea, Pozzo-di-Borgo, ambasadorul Rusiei la Paris, s-a opus categoric propunerii formulate de Villèle, declarând că: „Rusia, dând dovadă de generozitate în relațiile ei cu Poarta și nutrind cel mai profund respect față de dorințele alianțele ei, este nevoită, totuși, să-și rezerve în mod exclusiv dreptul de a rezolva propriile ei divergențe cu Divanul; o garantare generală în ceea ce privește Imperiul Otoman, fără a mai vorbi de caracterul neobișnuit și surprinzător al unui asemenea act, ar leza atât sentimentele Suveranului său, cât și drepturile dobândite de Rusia și principiile care stau la baza lor”[14].
Mai întâi, despre ce „generozitate” vorbește diplomaticul rus? Despre faptul că n-a mers cu războiul care s-a încheiat prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi până la cucerirea Constantinopolului? Că nu i-a smuls mai multe teritorii? „Respectul cel mai profund” nutrit față de dorințele aliaților izvorăște din concepția Rusiei că acele dorințe de acaparare a coloniilor și sferelor de influență sunt firești, dar în alte zone decât Turcia europeană, adică în Strâmtori, în Țările Române și în Balcani. Această imensă zonă geografică era fieful ei și nu concepea să împartă cu nimeni din halca aceasta de Europă. De aceea, ambasadorul Pozzo-di-Borgo „rezerva” Rusiei „în mod exclusiv” drepturile de a rezolva divergențele ei cu Poarta, adică să fie lăsată să se războiască singură cu Turcia, pentru a o îngenunchia politic și a-i smulge noi teritorii. Ambasadorul rus se arăta surprins și chiar considera că dorința Marilor Puteri de a participa la reglementarea conflictelor ruso-turce este neobișnuită. De aceea, Rusia respingea orice colaborare europeană de „garantare generală a ceea ce privește Imperiul Otoman”. Și ce s-ar întâmpla dacă, totuși, Marile Puteri europene ar contribui cu forța la „garantarea generală” a Imperiului Otoman? Atunci Rusia s-ar simți deosebit de jignită, adică, mai pe de-a dreptul ar fi lezată în interesele ei economice și strategice. Rusia considera că avea deja niște drepturi „dobândite” asupra Imperiului Otoman. De aceea, conflictul cu acesta căpăta oarecum un caracter „intern” sau cel mult bilateral, care nu trebuie să-i privească pe aliați. Această mentalitate este a cuceritorului, cel care pune mai presus dreptul forței și nu forța dreptului în relațiile internaționale[15].
Istoria, însă, va dovedi că interesele Marilor Puteri le vor implica în politica externă a Rusiei. Și acum, în 1827, conflictul turco-grec continua să fie pretextul politicii Marilor Puteri țesută pe canavaua destrămării Imperiului Otoman. De aceea, la 24 iunie 1827, reprezentanții Franței și al Angliei s-au întâlnit la Londra. Apoi la 6 iulie 1827 au hotărât să se alăture Rusiei pentru pretinsa aplanare a conflictului greco-turc, așa cum avusese loc la 4 aprilie 1826. când au încheiat Protocolul la Petersburg. Și de data aceasta, la 6 iulie 1827, au repetat negarea oricărei pretenții teritoriale, dar au sprijinit alegerea Președintelui Republicii Elene. Împotriva acestei „liniștiri” a intervenit Austria, care a sfătuit Poarta să respingă orice propunere de pace turco-greacă venită din partea Rusiei, Franței și Angliei. „De altfel, Poarta nădăjduia să înăbușe rezistența grecilor înainte de începerea intervenției adversarilor. Dar,aliații, cu Flota lor unită, ruso-anglo-franceză, sub comanda Amiralului englez E. Codrington a distrus flota turco-egipteană la 20 octombrie, la Navarin”[16]. Urmarea a fost că Turcia a declarat război Rusiei în decembrie 1827, și pacea mult ocrotită până atunci, a explodat în război. Astfel, Rusia a răspuns prin intrarea trupelor sale în Țara Românească la 3 aprilie 1828[17].
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] Ediția a fost întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei Române, condus de academician Andrei Rădulescu și format din Alexandru Costin Aurel Sava, Nicolae Dațcovici, Vintilă Gaftoescu, Vasile Grecu, Constantin Tegănescu, Vintilă Dongoroz, Ion Rosetti -Bălănescu, Gheorghe Vlădescu – Răcoasa, Eugen Herovanu, Marcu Clarian, Pravilniceasca Condică, 1780, ediție critică, Ed. Academiei Române, 1957. Precizăm că, din anul 2006, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române poartă numele Academicianului Andrei Rădulescu, personalitate complexă şi reprezentativă a culturii juridice româneşti, distins magistrat, parcurgând întregul „cursus honorum” al justiţiei româneşti, până la a deveni prim-președinte al Curţii de Casaţie (1938-1940), profesor universitar de drept, membru al Academiei Române (din 1920) şi Preşedinte al său (1946-1948), promotor al organizării şi dezvoltării cercetării ştiinţifice fundamentale sub egida primului for academic al ţării. Pentru detalii, a se vedea și http://www.icj.ro/Acad_Andrei_Radulescu.pdf.
[2] Ion Ifrim, Din istoria legislației penale în România, în George Antoniu, Tudorel Toader, (coordonatori), George Antoniu, Costică Bulai, Bogdan Nicolae Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Ion Ifrim, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Pașca Ovidiu Predescu, Explicațiile noului cod penal, vol. I, art. 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.20; Gheorghe Diaconu, Pedeapsa în dreptul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p.33.
[3] Profesorii Paul Negulescu și Gheorghe Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei, vol. I, consultant Aurel Sava, București, 1944.
[4] C. Ion Filitti, Les Principautés Rounaines sous l′occupatin russe (1828-1834), le réglement organique, étude de droit public et d′histoire diplomatique, Bucarest, Imprimerie de l„Indépendence”, 1904, XJJ, p. 294.
[5] Idem, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupația rusească și Regulamentul Organic, București, 1934.
[6] George Antoniu, Tratat de drept penal, vol. I, Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale. Ed. Universul Juridic, 2015, p. 140.
[7] G.D. Iscru, Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura Geto Dacii, București, 2017, p. 39.
[8] V.P. Potemkin, Istoria diplomației, vol. I, Ed. Științifică, București, 1962, pp. 470-471.
[9] K. Marx – Fr. Engels, Opere, vol. 9, Ed. Politică, București, 1959, p. 638 (Adnotarea nr. 327).
[10] Gh. Bezviconi, Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse, Ed. Tritonic, București, 2004, pp. 230-231.
[11] Ibidem, op.cit., p. 231.
[12] K. Marx-Fr. Engels, op.cit., p. 635 (Adnotarea nr. 307).
[13] K. Marx, Politica Rusiei față de Turcia, în „New York Daily Tribune”, nr. 3819 din 14 iulie 1853, cf. Marx-Engels, op.cit., p. 172.
[14]Depeșa lui Pozzo-di-Borgo, din 22 decembrie 1826, conf. D. Urquharth, The Portfolio or a Collection of State Papers” (Portofoliul sau Colecția de documente de Stat), Londra, 1835-1837; o altă serie a apărut în anii 1843-1845, sub denumirea „The Portfolio Diplomatic Roview” („Portofoliul. Cronică diplomatică”). Scrisorile lui Pozzo-di-Borgo, citate de Marx, au apărut în „The Portfolio”, vol. II, nr. 2, Londra, 1843.
[15] K. Marx, op.cit., p. 173.
[16] Marx-Engels, op. cit, vol. XIV, Ed. Politică, București, 1963, p. 842.
[17] G. Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești. Biblioteca Academiei Române, nr.1361, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 305.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.