Orientarea sociologică în criminologie
Nelu Dorinel Popa - iulie 4, 20222.2.2. Teoria „conflictelor codurilor culturale”
Thorsten Sellin (1896-1994) este unul din reprezentanții importanți ai orientării sociologice. Aceasta sugerează faptul că disciplina criminologiei ar trebui să își extindă domeniul de aplicare și să include toate încălcările normelor de conduită. Sellin a observat că „izolarea doar la studiul crimei și criminalilor și acceptarea categoriilor de forme specifice ale crimei și criminalului, așa cum sunt legiferate, duce la invalidarea cercetării criminologice din punct de vedere al științei al științei”.
El a sugerat că, în schimb, criminologii ar trebui să caute să înțeleagă orice variație de la comportamentul normativ. Deși această abordare a evitat natura politică a dreptului, a introdus o și mai relativă variabilă dependentă pentru domeniu și nu a eliminat conexiunea dintre studiile legăturii de cauzalitate și prevenția și controlul crimei. Această abordare însă nu a fost urmată la scară largă în criminologie[26].
Referindu-ne la problematica delincvenței, T. Selin a identificat „conflictul cultural” ca și cauză ce o generează. În acest sens, crima este privită ca o consecință a „transmisiilor” și a „conflictelor culturale” dintre diferite categorii din societate[27].
Spre deosebire de alți autori[28], Sellin dă o extensie mai largă conceptului de „conflict cultural”, atât din perspectiva conflictelor ce pot apărea între codurile culturale ale diferitelor grupuri, cât și din perspectiva de conflicte ivite între normele de comportament și conduită ale diferitelor grupuri aparținând unei societăți[29].
Conflictele culturale sunt produse naturale ale diferențierii sociale, care, la rândul ei, determină apariția unor grupuri sociale infinite și variate, caracterizate prin moduri de viață specifice, prin anumite particularități ale relațiilor lor sociale și printr-o necunoaștere sau cunoaștere greșită a normelor sociale și a codurilor culturale aparținând altor grupuri sociale.
Transformarea unei culturi de tip social, din una omogenă și bine integrată în una eterogenă și dezintegrată este însoțită de creșterea situațiilor de conflict. În majoritatea cazurilor, conflictele dintre codurile culturale apar în următoarele situații:
– când aceste coduri ating granițele unor arii culturale „contagioase”;
– când normele sociale și juridice ale unui grup cultural se extind asupra altui grup;
– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.
Fiecare conflict din interiorul unei culturi aflate în schimbare poate fi distins de cele apărute ca urmare a faptului că sistemele culturale diferite vin în contact unele cu altele, indiferent de caracterul sau de stadiul dezvoltării respectivelor sisteme.
În toate aceste cazuri, conduita și comportamentul membrilor unui grup implicat în conflictul de coduri va fi considerat ca anormal sau ilegal de către un alt grup cultural[30].
Pe lângă acestea, în accepțiunea autorului, mai există conflicte și între „normele de conduită”, nu numai ale unor grupuri diferite, ci chiar și între normele aparținând aceluiași grup sau între indivizi diferiți aparținând aceluiași grup sau chiar între individ și grupul respectiv.
Acest tip de conflict este considerat „produs secundar al vieții culturale”, determinând apariția unui ansamblu de condiții sociale, caracterizat prin divergența și eterogeneitatea influențelor pe care le resimt indivizii.
Există conflicte între norme pentru că există reguli de conduită, mai mult sau mai puțin divergente, care guvernează situația particulară în care se află un individ. În atare situație, normele de conduită a grupului din care face parte respectivul individ îi oferă acestuia o soluție la situația sa particulară, în timp ce normele de conduită ale unui alt grup social îi sugerează un răspuns opus.
Conflictul cultural generat într-o atare situație se va reflecta pe plan psihologic prin acceptarea de către individ a unor valori și norme orientative duale, concretizate de cele mai multe ori în atitudini și comportamente agresive ori distructive.
Deși aceste conflicte culturale generează delincvență doar în cazurile în care sunt conștientizate de către indivizi, Thorsten Sellin nu explică mecanismele psihosociologice prin care diferitele contradicții apărute între codurile culturale sau între normele de conduită pot determina apariția unor comportamente infracționale la diverși indivizi sau grupuri sociale, aparținând fie aceleiași culturi, fie unor zone sau culturi diferite[31].
2.2.3. Teoria subculturilor delincvente
O altă versiune criminologică a culturalismului o reprezintă teoria lui Albert Cohen (1895-1981) referitoare la „subculturile delincvente”. În cadrul acestei teorii, autorul pornește de la diferența de statut social, economic și cultural care separă clasele și grupurile sociale care alcătuiau societatea nord-americană[32].
Autorul examinează apoi pe larg poziția familiei în societatea americană, reținând că cel puțin două atitudini opuse separă diversele grupuri sociale:
– subcultura clasei mijlocii impregnată de etica protestantă (pe care Cohen o numește „etica responsabilității individuale”),
– subcultura populară (denumită și „etica reciprocității”)[33].
S-a apreciat că, atât timp cât procesul de socializare se desfășoară în familie, copiii interiorizează modele omogene, dar îndată ce iau contact cu mediul școlar apar contradicțiile. Performanțele copiilor sunt apreciate potrivit standardelor clasei mijlocii. Ori atunci când copiii care aparțin acestei clase primesc confirmarea educației pe care au primit-o în familie, cei din clasele sărace se găsesc în tr-o situație confuză, ambivalentă.
Autorul american identifică astfel anumite categorii și grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite sugestiv „subculturi delincvente”, ale căror norme și valori sunt în contradicție cu cele ale restului societății.
Datorită dezvoltării lor economice mai reduse și a existenței unor bariere și interdicții sociale, aceste grupuri au o situație periferică și marginală în societate, ceea ce determină o stare de spirit specifică acestor grupuri, în care predomină sentimentele de izolare, frustrare și insatisfacție socială și individuală.
De la aceste considerente rezultă și respingerea și contestarea parțială sau totală de către aceste grupuri a normelor și valorilor societății globale și construirea unor modele și norme proprii de comportament și conduită[34].
Subculturile delincvente s-au născut ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din dorința anihilării frustrărilor de status marginal și a anxietăților.
Deoarece indivizii care fac parte din asemenea subculturi au convingerea că le sunt blocate sau obstrucționate căile și mijloacele legale de acces spre bunurile și valorile sociale, aceștia recurg de cele mai multe ori la mijloace indezirabile și ilicite, devenind în acest mod surse potențiale de devianță și criminalitate.
Analizând modul de constituire și evoluția acestor subculturi delincvente, Cohen identifică o serie de trăsături specifice care caracterizează astfel de grupări, după cum urmează:
a) non-utilitarismul, caracterizat prin aceea că, de multe ori, membrii acestor subculturi desfășoară activități delictuoase nu neapărat din dorința de procurare a unor bunuri și valori care le lipsesc, ci mai degrabă ca un mod de exprimare a solidarității.
Spre exemplu, furtul de obiecte sau de bunuri reprezintă un mod de dobândire a îndemânării necesare pentru a săvârși astfel de fapte, înainte ca delincventul potențial să fie acceptat de către grupul la care aspiră să fie primit.
În consecință, pentru viitorul delincvent nu sunt importante bunurile pe care le fură, ci dobândirea îndeletnicirii, a meșteșugului și a tehnicilor de furt. În felul acesta, furtul devine un alt mod de satisfacere a nevoii de status, un fel de socializare anticipativă a viitorului delincvent, după cum arătau autorii R.A. Cloword și L.E. Ohlin, atunci când analizează subcultura criminală[35].
b) malițiozitatea (răutatea), pentru situațiile în care dacă furtul în sine nu este motivat de rațiuni utilitare, atunci ele sunt o formă de răutate aparentă, o sfidare a celorlalți; membrii acestor subculturi delincvente săvârșesc astfel frecvent, acte de vandalism, distrugere de bunuri și obiecte tec., numai din dorința de a fi malițioși cu semenii lor.
c) negativismul este o trăsătură care caracterizează aceste grupuri delincvente și care, în esență, reprezintă nu numai un set de reguli aflate în conflict cu cele ale culturii unei comunități, și o polarizare negativă în raport cu normele și modelele culturale ale societății respective.
În consecință, conduita și comportamentul acestor grupuri va fi conformă cu standardele subculturii din care fac parte.
d) versatilitatea (nestatornicia) se caracterizează prin aceea că membrii subculturilor delincvente practică toate felurile de activități ilicite fără să se specializeze într-un anumit tip de criminalitate; spre exemplu, un astfel de delincvent fură bani, bunuri și obiecte de toate felurile și de la oricine.
e) autonomia grupului delincvent, care se manifestă prin în intoleranța față de presiunile altor subculturi cu care vine în contact; relațiile cu membrii propriului grup se caracterizează prin solidaritate în timp ce relațiile cu alte grupuri sau subculturi sunt ostile sau rebele[36].
2.3. Teorii ale reacției sociale față de delincvență
Pe lângă studierea infracționalității, criminologii sunt interesați și de acțiuni sau comportamente care ignoră ceea ce se consideră modalitate normală de comportament a persoanelor.
Deși „devianța” include acțiuni care sunt definite de lege ca fiind ilegale, termenul are un sens mult mai larg decât „infracțiunea” și cuprinde și alte forme de comportament pe care societatea în general le consideră „ciudate” sau „stranii” și care, prin urmare, provoacă o reacție negativă.
Cu toate acestea, o astfel de abordare ne oferă un alt mod prin care putem defini infracțiunea și care sugerează că nicio faptă nu este în mod inerent penală sau deviantă; ceea ce o face să fie astfel este reacția socială la aceasta.
De asemenea, o astfel de interpretare ajută la explicarea neînțelegerii de ce unele acțiuni care sunt ilegale din punct de vedere tehnic nu sunt privite la fel de „rele” de către societate, astfel încât pedepsirea lor va fi lipsită de aprobare. Această viziune a modului în care este definită infracțiunea și comportamentul deviant se bazează pe interacționism social, despre care vom vorbi în acest capitol. Cu toate acestea, un aspect al acestei abordări este sugerarea faptului că acest control social este responsabil pentru crearea unui comportament deviant (în timp ce majoritatea teoriilor criminologice susțin că este invers) și justifică dezincriminarea care presupune eliminarea sancțiunilor penale legate de anumite fapte[37].
O interpretare a „devianței” subliniază importanța reacției sociale ‒ modul în care o faptă este interpretată și modul în care se reacționează la aceasta. O opinie bazată pe această abordare privește devianța ca un proces în trei etape:
- membrii unui grup, comunitate sau societate interpretează comportamentul ca deviant.
- sunt identificate persoanele cu un comportament deviant.
- se acordă tratamentul adecvat acestor persoane deviante”[38].
Un punct de vedere important este modul în care se prezintă reacția populației la o faptă. Reacția poate fi spontană, reflectând faptul că un număr considerabil de oameni dezaprobă o anumită formă de comportament.
Cu toate acestea, ea poate fi și „construită”. În acest caz, această interpretare referitoare la definirea unui act ca deviant împărtășește multe trăsături comune cu a doua definiție a infracțiunii pe care am luat-o în considerare mai sus, în special că infracțiunea este un fenomen construit social.
Panicile morale, de exemplu, pot fi orchestrate artificial împotriva unui comportament pe care interesele puternice ale societății îl dezaprobă și doresc să-i vadă pe cei care se comportă astfel, fiind condamnați ca excluși sociali.
O consecință a definirii devianței în termeni de reacție socială la o faptă este că această reacție este posibil să se modifice de-a lungul timpului, făcând imposibilă compararea statistică a nivelurilor de devianță în anumite perioade istorice.
Reprezentanții teoriei reacției sociale, dintre care merită amintiți Howard S. Becker, Kai T. Erikson și Frank Tannerbaum, consideră că delincvența nu este o caracteristică intrinsecă a actului pe care îl comite un individ, ci mai degrabă un efect al aplicării unei etichete de către elementele importante sau semnificative ale societății[39].
Adeseori, ceea ce este definit ca devianță, precum și gama de definiții care caracterizează un anumit tip de comportament sunt rezultatul stratificării sociale sau al diferenței de putere în societate. În acest sens, Robert Bell consideră că de multe ori, cei din clasele suspuse definesc ca delincvenți juvenili băieții din clasele de jos, dar nu și pe cei din clasa burgheziei, deși comportarea acestora poate să fie aceeași[40].
Deseori, proporțiile și natura reacțiilor societății față de indivizii devianți sunt determinate și de modul în care individul deviant se prezintă societății, de felul cum alege tipul de comportamente care să nu amenințe deschis și direct normele și valorile considerate ca importante în societate.
În viziunea mai multor adepți ai teoriei „reacției sociale”, este prezentă ideea că dacă marea majoritate a societății definește anumite persoane ca delincvente, atunci acestea sunt într-adevăr delincvente.
În mod diferit însă, dacă acest lucru poate fi adevărat din punctul de vedere al societății, nu este neapărat la fel și din perspectiva celor definiți ca devianți, care fie că pot să nu accepte definițiile care li se aplică, fie că pot să se autodefinească devianți, însă din alte motive[41].
În acest sens, Kai Erikson arată că, în orice moment, cei mai răi oameni din societate sunt considerați criminalii care sunt și cei mai bolnavi pacienți ai ei, indiferent cât de serioase pot apărea aceste condiții față de anumite standarde universale. Acest autor consideră că nu formele de comportament „per se” deosebesc delincvenții de nondelincvenți, ci reacția membrilor convenționaliști și conformiști este cea care transformă indivizii în delincvenți din punct de vedere social.
În consecință, din punct de vedere sociologic, delincvența poate fi definită ca un comportament care necesită intervenția agenților de control social, respectiv o comportare contra căreia trebuie făcut ceva[42].
Referindu-se la modalitățile de constituire și aplicare a reacției sociale, Howard Becker consideră că în societate există anumite categorii și grupuri care stabilesc norme și reguli de conduită și pe care le aplică comportamentului celorlalți, iar în cazul nerespectării sau încălcării acestora, indivizii respectivi sunt scoși în afara legii, devenind „outsideri”[43].
Autorul procedează la o analiză a modului în care indivizii, aparținând, de cele mai multe ori, categoriilor defavorizate, dobândesc statutul de delincvent sau reușesc, dimpotrivă, să-l evite prin așa-numitele „tehnici de neutralizare”. În consecință, definirea unui act ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârșesc cu adevărat indivizii care încalcă normele sociale, fiind, de fapt, o consecință a ceea ce alții gândesc despre acest act.
În opinia lui F. Tannenbaum, modalitatea cea mai sigură de a produce delincvență și delincvenți este „stigmatizarea” sau „dramatizarea răului”, prin sancționarea și repudierea severă a individului care se abate de la standardele sociale și izolarea lui față de ceilalți indivizi. Această reacție a societății va influența considerabil cariera lui de viitor delincvent, întrucât din acest moment el se va comporta în conformitate cu „eticheta” aplicată de comunitate și va căuta compania unor indivizi etichetați la fel ca și el[44].
În cadrul acestor teorii ale interacționismului social, variabila critică în aprecierea delincvenței este mai degrabă „audiența socială”, respectiv „actorii sociali” și nu „actorul individual”, deoarece această audiență socială este cea care determină în ultimă instanță dacă un episod comportamental sau o clasă de comportamente sunt sau nu cazuri vizibile de devianță.
Această afirmație pune în evidență rolul important care revine instituțiilor judiciare și mediului social în care trăiește individul în definirea și etichetarea comportamentului individual, considerându-se că un individ este pur și simplu dirijat către o carieră criminală pe care o sfârșește a o accepta ca singura alternativă posibilă[45].
Cuprinzând două laturi conexe, „etichetarea” și „stigmatizarea”, paradigma interacționistă care atribuie unui proces de definire socială funcția de stabili caracterul normal sau anormal, legal sau ilegal al unor comportamente individuale și colective, a fost aplicată atât la nivelul elaborării și receptării normelor, cât și la nivelul reacției sociale față de eventualele încălcări ale acestor norme. Principala consecință a acestei viziuni a fost conceperea delincvenței ca un proces dinamic de interacțiune cu alte procese complexe de acțiune și reacțiune, de răspunsuri și contrarăspunsuri în care intervin trei nivele de acțiune socială:
– elaborarea legii;
– reacțiile interpersonale;
– procesul instituțional al reacției sociale.
În consecință, din această perspectivă, așa cum sublinia sociologul Edwin M. Schurr, cercetarea comportamentului delincvent va trebui să treacă de la psihologia socială a delincvenței individuale la analiza nivelului societal al situațiilor particulare de delincvență și la procesul de reacție socială[46].
[26] Mitchell Miller, op. cit., p. 18 și urm.
[27] Thorsten Sellin, Culture conflict and crime, New York, Social Science Research Council, 1938.
[28] Clifford R. Shaw și Henry D. Mckay au utilizat conceptul de „conflict cultural” pentru explicarea dezorganizării sociale a grupurilor în timp ce Edwin Sutherland prin acest concept a evidențiat organizarea diferențială din cadrul unei societăți.
[29] Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 135.
[30] Ibidem, p. 136.
[31] Ibidem, p. 137.
[32] A.K. Cohen, Delinquent boys: The culture of the Gang, Glencoe, Free Press, 1955.
[33] R.M. Stănoiu, op. cit., p. 204.
[34] Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 137.
[35] Richard A. Cloword, L.E. Ohlin, Delinquency and opportunity, Routledge, Scoail Sciences, London, 1960.
[36] Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 139.
[37] Peter Joyce, op. cit., p. 8.
[38] Kitsuse J., Problems of theory and method, Social Problems, 9, Winter, 1962, p. 248.
[39] Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 140.
[40] Robert Bell, Social Deviance, Illinois, The Dorsey Press, 1971, pp. 11-12.
[41] Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 141.
[42] Kai T. Erikson, Notes on the sociology of deviance în E. Rubington, M. Weinberg (eds.), „Deviance. The Interactionist Perspective”, New York, The Macmillan Company, 1973, p. 27.
[43] Howard S. Becker, Outsiders- Studies in the Sociology of Deviance (second edition), New York, The Macmillan Company, 1963.
[44] Frank Tannerbaum, Crime and Community, Columbia University Press, 1938.
[45] Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 143.
[46] Edwin M. Schurr, Reactions to Deviance: A critical assesement în „American Journal of Sociology”, 75, November, 1989, p. 168.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.