Orientarea sociologică în criminologie
Nelu Dorinel Popa - iulie 4, 2022Abordarea sociologică a criminalității subliniază importanța factorilor sociali în determinarea comportamentului uman, concentrând atenția asupra modului în care circumstanțele sociale adverse (care ar putea include sărăcia, lipsurile sau șomajul) pot influența acțiunile individului[1].
Ca atare, există opinii care nu neagă predispoziția ereditară și cea a psihicului intern spre crimă, predispoziție care însă este modelată de societate și care, la rândul ei, poate direcționa într-un fel sau altul instinctul deviat spre crimă.
În acest sens, Franz von Liszt menționa că „depinde de condițiile exterioare și de destinul personal de viață al cuiva pentru ca un deranjament inițial al echilibrului sufletesc să conducă fie la sinucidere, fie la nebunie, fie la o boală gravă de nervi, fie la boli trupești, fie la viață aventuroasă sau la crimă”[2].
Aceste predispoziții se regăsesc, în cele din urmă, în biografia socială a infractorului. Condițiile vieții sale sociale îi proiectează drumul spre crimă. Destinul infracțional se confundă astfel cu destinul social.
Pe de altă parte însă, s-a spus despre crimă că este un produs exclusiv al vieții sociale. În orice crimă se poate regăsi „vina colectivă a societății” (Artur von Ottingen) sau, după cum spunea Alexandre Lacassagne, „societățile nu au decât criminalii pe care îi merită”. Mai mult chiar, într-o viziune exclusiv sociologică, s-a afirmat că „Tout le monde est coupable excepte le criminel” („Toți sunt vinovați, cu excepția criminalului”)[3].
În cadrul orientării sociologice au fost formulate cele mai numeroase teorii legate de cauzele criminalității.
Într-o primă fază, sunt relevante teoriile apărute începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care se raportau la dimensiunea socială a fenomenului criminal și care încercau să ofere răspunsuri la întrebările generate de valul reformator inițiat cu un secol în urmă în criminologie de școala clasică promovată de Cesare Beccaria.
Din aceste motive le vom denumi teorii premergătoare întrucât au creat premisele apariției teoriilor sociologice ulterioare, mult mai elaborate și mult mai fundamentate.
Fac parte din teoriile premergătoare:
- Școala cartografică,
- Școala mediului social,
- Școala statistico-matematică,
- Școala socialistă.
Într-o a doua fază, în legătură cu explicarea criminalității, au fost formulate o serie de teorii care au evidențiat anumite cauze, factori și circumstanțe ce au generat și favorizat săvârșirea de infracțiuni și care, de asemenea, s-au aflat în legătură cu modul de viață, personalitatea și antecedentele sociale ale individului delincvent, precum și cu ocaziile care au favorizat săvârșirea de infracțiuni.
Datorită faptului că s-a acordat prioritar importanță factorilor sociali în explicarea etiologiei criminalității, le vom numi teorii sociologice.
Acestea, la rândul lor, au fost clasificate în doctrină după cum urmează[4]:
- Teorii care evidențiază relația dintre criminalitate și unele procese și fenomene macrosociale,
- Teorii care evidențiază legătura dintre cultură și criminalitate,
- Teorii care evidențiază „reacția socială” față de delincvență.
1. Teorii premergătoare
1.1. Școala cartografică
Istoria cartografierii criminalității a fost punctată de trei momente definitorii.
De când primele exemple recunoscute de hărți ale criminalității au fost produse la începutul secolului al XIX-lea de către André-Michel Guerry (1802-1866) și Adolphe Quetelet (1796-1874), ca urmare a publicării în Franța a primelor statistici naționale ale criminalității, cartografia și-a menținut o prezență constantă în criminologie[5].
În multe privințe, cartes thematiques ale lui Guerry și Quetelet au anticipat cartografierea contemporană a criminalității, cu zonele afișate umbrite în funcție de ratele diferitelor categorii de criminalitate, precum și de alte caracteristici socio-demografice, cum ar fi sărăcia și nivelurile de educație.
Important este faptul că hărțile lui Guerry și Quetelet au arătat că infracțiunile nu erau distribuite uniform, ci grupate geografic împreună cu alte variabile sociale observabile, cum ar fi sărăcia și nivelurile de educație și că astfel de modele au fost consistente în timp.
Pe de altă parte, A.M. Guerry a cercetat legătura între anotimpuri și criminalitate prin metoda geografică și a considerat că există anumite corelații între harta criminalității și unele variabile de ordin economic, social și cultural.
A.J. Quetelet a încercat să surprindă pe baza studiului statistic, considerat principala metodă de cercetare a criminalității, anumite legități, considerând astfel că există o anumită constanță în săvârșirea infracțiunilor. Așa s-a născut legea termică a criminalității, conform căreia, infracțiunile contra persoanei predomină în regiunile de sud și se săvârșesc în special în sezonul cald, pe când cele contra proprietății predomină în regiunile din nord și în sezonul rece[6].
Creditat cu întemeierea a ceea ce se numește acum „școala cartografică”, metodele lui Guerry și Quetelet au stat la baza unei înflorire de studii de-a lungul secolului al XIX-lea – dintre care poate cel mai cunoscut este ancheta lui Henry Mayhew (1862) asupra coloniilor londoneze intitulată „London Labour and the London Poor”. Această lucrare apărută în 4 volume a scos în evidență problemele cauzate de criminalitate, față de care se impunea o reacție socială pe măsură.
Toate aceste teorii au oferit o provocare directă pozitivismului biologic al lui Lombroso.
Următorul moment substanțial și oarecum mai influent din istoria cartografierii criminalității, la care fascinația criminologiei moderne pentru a cartografia distribuția spațială a criminalității a putut fi urmărită mai mult sau mai puțin direct a fost munca reprezentanților școlii din Chicago din anii 1920 și 1930.
Nu în ultimul rând, ultima referință semnificativă în cartografierea criminalității a avut loc la sfârșitul anilor 1970 și 1980, când așa-numitul „al doilea val” al criminologiei de mediu a revigorat interesul pentru distribuția spațială a criminalității[7].
1.2. Școala mediului social
Între 1885 și 1914, Lyon a fost capitala criminologiei franceze.
Dr. Alexandre Lacassagne (1843-1924), profesor și titular al catedrei de medicină legală la Universitatea din Lyon, a devenit figura dominantă a vremii, atât prin propriile sale publicații, cât și în calitate de director al arhivelor de antropologie criminală (archives d’anthropologie criminelle) între 1886 și 1914[8].
Lacassagne credea că infracționalitatea nu este expresia unei facultăți înnăscute, ci este rezultatul unei interacțiuni între individ și mediul său social: infractorul este „microbul”, iar mediul social este „bulionul nutritiv”.
Societatea este o colecție de indivizi ale căror sisteme nervoase nu au evoluat toate în același mod. Așa cum fiecare creier are trei niveluri, fiecare societate conține trei „straturi sociale”: frontal, parietal și occipital.
Aceste trei straturi socio-frenologice produc trei categorii principale de infractori:
– „infractori care se bazează pe gândire” (frontal),
– „infractori care se bazează pe acțiune” (parietal),
– „infractori care acționează prin sentiment sau instinct” (occipital).
„Criminalii nebuni” fac frecvent parte din prima categorie.
„Infractorii guvernați de impulsuri sau de evenimente” se regăsesc mai ales în cea de-a doua categorie și aici pedepsele și sancțiunile pot fi eficiente.
Cea de-a treia categorie, dominată de occipital, îi conține pe „adevărații criminali”, pe „nesociabili”.
Lacassagne susținea că filosofia penală ar trebui să decurgă din datele antropologiei penale. Reprimarea criminalității întâmpină dificultăți atunci când este prea blândă și societatea nu mai poate fi apărată împotriva infractorilor incorigibili.
Pentru a fi eficientă, lupta împotriva criminalității trebuie să integreze măsurile de securitate necesare și să adopte un cod penal ale cărui sancțiuni să aibă un efect disuasiv.
În cazurile cele mai extreme, sancțiunile pot fi folosite și pentru a elimina persoanele asociale.
Această teorie a fost inspirată de frenologia lui Gall, dar nu a primit prea multe reacții la vremea respectivă. Cu toate acestea, Lacassagne a fost un martor expert foarte important în multe dintre marile cazuri ale epocii și, mai ales, a coordonat opoziția față de teoria lui Lombroso privind „criminalul înnăscut”.
Publicarea anuală a fișelor de antropologie criminală și responsabilitatea pentru un număr mare de studenți la medicină i-au permis să creeze o școală de „mediu social” care a ajuns să domine domeniul antropologiei criminale în Franța.
Lectura sa despre criminalitate l-a plasat la interfața dintre două interpretări radical diferite ale subiectului.
Prima dintre acestea, care își avea rădăcinile în medicina legală, psihiatria și antropologia de la începutul secolului al XIX-lea, a stat la baza a ceea ce cunoaștem astăzi sub denumirea de abordare „biopsihologică”. În esență, aceasta încearcă să stabilească diferențele dintre populația onestă și cei care încalcă legea.
Cea de-a doua, creată de Durkheim în anii 1890, face o separare clară între criminologie și orice influență biologică.
Teoria socio-frenologică a lui Lacassagne se află la jumătatea distanței dintre medicină și sociologie și a fost una dintre ultimele expresii ale mișcării naturaliste a științelor umane.
Ca atare, ea merită un loc în istoria ambelor discipline, iar Lacassagne poate fi confirmat ca fiind cofondatorul, alături de Lombroso, al antropologiei criminale.
1.3. Școala statistico-matematică
A fost reprezentată de Franz von Liszt (1851-1919) în Germania, A. Prins (1845-1919) în Belgia și Van Hammel (1842-1917) în Olanda, care și-au dirijat cercetările către analiza statistico-matematică a criminalității, încercând să surprindă legăturile între variațiile acesteia și alte fenomene sociale, precum stratificarea socială, concurența, structura populației, repartizarea veniturilor.
Sociologia criminală a lui Franz von Liszt reflectează filosofia juridică a evoluționismului social atât de tipică timpului său. Descoperirile lui Darwin în antropologie și în științele naturale, progresismul în materie socială, credința în ameliorarea și perfectibilitatea societății au transformat la vremea respectivă și științele juridice. Dreptul penal se dizolvă în politică criminală iar cercetarea crimei în reformism criminologic. Pentru Liszt, factorul social este determinant în geneza crimei. Infracțiunea fiind o apariție socială, mijlocul cel mai eficace pentru combaterea ei se află în reforma societății. În locul represiunii se recomanda prevenirea infracțiunii[9].
Adolphe Prins este considerat în Belgia ca fiind părintele apărării sociale și este cunoscut în special pentru scrierile sale penale, în cea mai mare parte inspirate din discursul pozitivist al școlii italiene.
Crezul său a fost clar: având în vedere bulversarea societății industriale, este necesar să se schimbe echilibrul dintre capital și muncă și să se îmbunătățească soarta clasei muncitoare, pentru motive de justiție socială, precum și pentru a menține ordinea socială.
Animat de o gândire pozitivistă și aderând la o concepție a dreptului ca inginerie socială, Prins pledează pentru aceleași orientări atât în materie socială, cât și în materie penală: obiectivul comun este de a schimba principalele echilibre ale statului liberal pentru a apăra mai bine societatea împotriva riscurilor de „claselor periculoase”.
Întrucât temerile sociale și amenințările penale sunt strâns legate, în opinia sa, nu este surprinzător faptul că abordarea sa penală se înscrie într-un proiect „integrat” mult mai amplu, de natură socială conservare socială care se bazează, pe de o parte, pe integrarea socială a proletariatului și, pe de altă parte, pe de altă parte, pe gestionarea „indivizilor periculoși” a căror amenințare criminală afectează ordinea socială[10].
Van Hamel a studiat dreptul la Universitatea din Groningen.
Inspirat fiind de arena internațională, de apariția pozitivismului penal, precum și de interesul său politic pentru reforma socială progresistă, Van Hamel s-a orientat spre dimensiunea societală a dreptului penal.
Faptul că justiția penală și pedeapsa, în special, nu ar trebui să se bazeze doar pe represalii, ci să aibă la bază o politică penală scop, a fost o adevărată revelație pentru Van Hamel.
De-a lungul vieții sale, Van Hamel a fost foarte fascinat de aceste concepte, deoarece introduceau științele sociale necesare (la vremea respectivă, mai ales antropologia și sociologia penală) ca fundamente științifice pentru această politică.
A fost foarte impresionat de o publicație a lui Adolphe Prins din 1886 despre „Criminalité et répression en science pénale et droit positif. Essaie de Science Pénale” (Crimă și pedeapsă în știința penală și în dreptul pozitiv. Eseu de știință penală) și a fost în mod clar influențat de școala antropologică italiană a lui Lombroso și școala socio-psihologică a lui Lacassagne și Tarde[11].
Meritul acestei școli este de a fi promovat metodele cantitative de analiză și de a fi contribuit la perfecționarea statisticii judiciare. Din punct de vedere al etiologiei criminalității, școala statistico-matematică a încercat o conciliere între pozitivismul italian și orientarea sociologică franceză, fără a impune o anume teorie criminologică notabilă[12].
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] Peter Joyce, op. cit., p. 35.
[2] Franz von Liszt, Kriminalpolitischen Aufgaben, I, p. 310, citat de Petre Pandrea, op. cit., p. 218.
[3] Ernst Seelig, Hanns Bellavic, Lehrbuch der Kriminologie, Stoytscheff, 3. Aufl. Neuebera. U. erg. Von Hanns Bellavic edition, 1963, p. 46.
[4] Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei și criminalității, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1996, p. 115.
[5] Theo Kindynis, Ripping up the Map: Criminology and Cartography Reconsidered în „The British Journal of Criminology”, volumul 54, numărul 2, martie 2014, pp. 222-243.
[6] Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., p. 189.
[7] Theo Kindynis, op. cit., p. 222–243.
[8] Marc Renneville, Alexandre Lacassagne (1843-1924). Clark, David Scott. Encyclopedia of Law and Society. American and Global Perspectives, Sage publications, 2007.
[9] Petre Pandrea, op. cit., 219.
[10] Yves Cartuyvels, Adoplhe Prins and social defence in Belgium- The reform and social defence in Belgium în „European Journal of legal history” nr. 17/2020, Instituto de Estudios sociales, politicos y juridicos, pp. 176-210.
[11] John A.E. Vervaele, Gerhardus Antonius van Hamel (1842-1917) and the new horizons of criminal justice under penal positivism în European Journal of Legal History nr. 17/2020, p. 212.
[12] Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., p. 193.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.