Orientarea sociologică în criminologie

1.4. Școala socialistă

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Germania s-a confruntat cu un nivel de suferință socială fără precedent, ceea ce a provocat mișcări radicale de protest.

Crima era considerată de către Wilhelm Weitling (1808-1871), un reprezentant al școlii socialiste, ca fiind un instrument de eliberare a societății, dar numai până la momentul la care urma să aibă loc revoluția socială. Tot această revoluție era considerată singura cale de înlăturare a pauperismului. Dacă acea ordine socială urma a fi instaurată, alte crime ar fi fost considerate crime împotriva întregului popor și nu ar mai fi fost tolerate[13].

Karl Marx (1818-1883) și Friedrich Engels (1820-1895) au considerat inițial și ei crima ca fiind ceva pozitiv. Cu toate acestea, Engels, în cartea sa din 1845, „Die lage der arbeitenden klasse in England” (Situația clasei muncitoare din Anglia), a evocat un nou proletariat care era calitativ diferit de „gloată”, adică de săracii obișnuiți. Acest proletariat, în special muncitorii din fabrici și mine, depășise deja prima etapă a opoziției față de circumstanțele sociale, rebeliunea imediată a individului prin intermediul crimei organizându-se solidar și desfășurându-și acțiunile în mod țintit, planificat și disciplinat.

Dorința socialiștilor germani de a elabora o teorie științifică cuprinzătoare a dezvoltării societății i-a determinat pe aceștia să se intereseze foarte mult de teoria evoluției a lui Charles Darwin. Darwinismul părea să ofere oportunitatea de a întemeia viziunea materialistă a istoriei pe știința naturală, depășind astfel obstacolele ideologice precum religia.

În atari condiții, în accepțiunea lui August Bebel, un alt reprezentant al școlii socialiste, domeniile societății și al naturii nu mai erau separate, ci teoriile socialiste și darwiniste erau îmbinate. Societatea era modelată de lupta pentru existență și se afla într-o stare constantă de dezvoltare.

Mai târziu, conceptele științelor naturale au început chiar să modeleze gândirea socialistă. Astfel, în 1875, ziarul socialist „Lepiziger Volkstaat” remarca faptul că nu exista nicio îndoială că toate infracțiunile rezultau fie din sărăcie și neglijență educațională, fie dintr-o constituție fizică și mentală anormală, adică fie din cauze sociale, fie din cauze fiziologice. Cu alte cuvinte, criminalul devenea criminal, fie datorită naturii sale, fie datorită condițiilor sociale. Criminalitatea era considerată astfel o boală a societății sau o boală a individului.

Prin aceasta, nu numai că se contrazicea viziunea jurisprudențială dominantă, potrivit căreia, liberul arbitru era o condiție prealabilă pentru răspunderea juridică, vinovăție și pedeapsă, dar s-a și îndepărtat, după cum am menționat, de la accentul pus de socialiști pe cauzele sociale ale criminalității.

Criminalitatea, de asemenea, nu era pur și simplu rezultatul unei ordini sociale nedrepte, ci un indicator alt stadiului de dezvoltare a societății. Și creșterea criminalității dovedea această dezvoltare a societății.

Lupta pentru existență căpăta forma sa cea mai brutală și violentă și îi împingea pe oameni înapoi în starea lor cea mai primitivă, în care se privesc unii pe alții ca pe niște dușmani de moarte.

Nu în ultimul rând, Bebel a considerat acumularea de capital ca fiind o barieră în calea dezvoltării naturale a omenirii, deoarece priva mulți indivizi de libertatea necesară pentru a-și dezvolta toate capacitățile[14].

Școala penală socialistă aprecia că mediul social, ca incitator la crimă, este redus la factorul economic. Lumea socialistă, din care s-a născut această școală, era considerat cosmosul diferențiat al proletariatului și al țărănimii sărace (pălmașii), în care se înglobează elementele pauperizate din toate clasele și uneori, intelectualii, prin adeziune intimă. Acest cosmos socialist duce o luptă pe două fronturi: împotriva mentalității conservatoare și a liberalismului, cu creațiile lor echivalente ca parlamentarism, democrație etc.

Școala penală socialistă găsea geneza crimei în defectuoasa organizare economică a societății și în despărțirea ei în clase. Împărțirea societății în clase, în accepțiunea acestei școli, dădea naștere cupidității, care, la rândul ei, se afla la baza mai multor infracțiuni contra proprietății. Reaua organizare economică producea mizeria morală și lipsa de inhibițiuni din care se nășteau și alte serii de infracțiuni.

Școala socialistă penală aplica metoda materialismului istoric în cercetarea penală, rezultând două grupe:

a) grupa materialismului istoric mecanicist, care accentua economicitatea în devenirea ei istorică; astfel, societatea se structura după orânduirea economică a ei.

b) grupa materialismului istoric dialectic, care explica evoluția civilizațiilor și apariția revoluțiilor în istorie prin prisma factorilor economici și prin factorii ideologici, care se înrâuresc și figurează într-o unitate dialectică[15].

 

2. Teorii sociologice

2.1. Teorii care evidențiază relația dintre criminalitate și unele procese și fenomene macrosociale

Acest prim grup de teorii („a dezorganizării sociale”, „a anomiei” și „a oportunității diferențiate”) au scos în evidență faptul că delincvența și criminalitatea reprezintă produsul negativ al unor fenomene și procese cu caracter macrosocial, ca de exemplu dezvoltarea economică, industrializarea, urbanizarea.

 

2.1.1. Teoria dezorganizării sociale  

Preocuparea principală a acestei abordări a fost aceea de a explica de ce criminalitatea și delincvența păreau a fi o caracteristică constantă în anumite cartiere dezorganizate, în care conceptul nou de la acea vreme- „ecologie urbană” își punea amprenta asupra criminalității[16].

Această orientare mai este cunoscută în doctrină ca „Teoria școlii de la Chicago”[17], avându-se în vedere că era dependentă de monografiile și studiile întreprinse de cercetătorii sociologi aparținând acestei renumite universități într-o perioadă în care orașul se confrunta cu schimbări sociale rapide datorate creșterii rapide a populației urbane ca urmare a fenomenului de migrațiune apărut la începutul secolului al XX-lea.

Dintre promotorii acestei teorii, amintim pe Clifford Shaw și Henry McKay, care au efectuat studiile sociologice în anii 1940 și care au susținut că există o zonă geografică specifică în orașe, caracterizată prin delincvență. Teoria Shaw și McKay este unică, deoarece privește aspectele sociale care provoacă criminalitatea; explică de ce există cantități crescute de delincvență în anumite zone și în cadrul anumitor grupuri.

O astfel de zonă geografică a fost etichetată ca zonă de tranziție în care imigranții nou-sosiți se vor stabili inițial și care se vor muta atunci când se vor stabiliza financiar, pentru a fi înlocuiți cu alți nou-veniți.

Acest lucru a creat o zonă de schimbare rapidă a populației, în care exista o serie de probleme sociale, care includeau crima, delincvența, imoralitatea și absența unui sens de solidaritate socială care rezultă dintr-o multitudine de valori ce au caracterizat astfel de zone.

Astfel de trăsături au făcut imposibil ca mecanisme precum familia sau biserica să susțină în mod eficient valorile convenționale ale societății. Ineficiența mecanismelor informale de modelare a comportamentului colectiv a dat naștere unui cartier caracterizat prin dezorganizare socială.

Această abordare a mai dat naștere la ceea ce numim acum teorii ecologice ale criminalității, promovate de Robert Park și Ernest Burgess și a legitimat obiectivul abilitării comunității ca mijloc de a remedia această problemă.

Folosind un amestec de metode etnografice combinate cu ecologia, Park și Ernest Burgress au efectuat un studiu ecologic asupra orașului Chicago. Împreună au construit o reprezentare schematică a orașului numită modelul zonei concentrice. Modelul zonei concentrice a fost primul model care a demonstrat modul în care a fost utilizat terenul urban. Acest model a arătat localizarea anumitor grupuri sociale în orașul Chicago.

Această teorie a relevat că a existat o corelație în ceea ce privește distanța față de zona centrală de afaceri în funcție de clasă, a arătat că oamenii mai bogați locuiau mai departe de districtul central de afaceri și oamenii mai săraci locuiau în apropierea acestuia, în zona de tranziție. Teoria lor sugerează că zonele cele mai apropiate de nucleu sunt afectate mai mult de schimbările sociale, cum ar fi sărăcia, imigrația.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, unii gânditori ai școlii din Chicago au fost influențați de opera lui Ernest Simmel (1882-1947), ideile sale sunt esențiale pentru înțelegerea noțiunilor originale de unde a apărut interacționismul simbolic. Simmel a analizat problemele micro-sociologice. Simmel a sugerat că indivizii nu sunt observabili direct din cauza naturii lor subiective; el credea că indivizii sunt interesați de ei înșiși și încearcă să-și câștige nevoile folosind mijloacele disponibile. Simmel a privit acțiunile individului deoarece credea că prin aceste acțiuni se construiește lumea socială, el sugerează „(…) societatea este alcătuită din interacțiunile dintre și între indivizi, iar sociologul ar trebui să studieze tiparele și formele acestor asocieri, mai degrabă decât să caute legile sociale”.

În esență, teoriile școlare din Chicago ne-au schimbat gândirea, plecându-se de la ideea conform căreia criminalitatea a fost cauzată de factori biologici/genetici individuali și ajungându-se la concluzia că această criminalitate este un rezultat al factorilor sociali. Aceste teorii structurale sociale ale școlii din Chicago sugerează deci că această criminalitate este un rezultat al factorilor sociali și culturali externi.

Teoria dezorganizării sociale pe care au promovat-o demonstrează legătura dintre factorii externi (dezorganizarea socială) și criminalitate. Teoria lor demonstrează ce se întâmplă dacă are loc o ruptură a controlului social în societate. Ei sugerează că această abatere duce la dezorganizare.

Școala din Chicago a contribuit și la folosirea metodei etnografiei în criminologie, acest lucru permițând cercetătorilor să obțină relatări detaliate în profunzime despre fenomenele sociale pe care le observau. Metodele etnografice sunt încă folosite astăzi, deoarece sunt considerate o modalitate vitală de a obține informații primare detaliate.

În concluzie, fiecare teorie a școlii din Chicago a contribuit la modul în care studiem criminologia deoarece arată corelația dintre ecologia socială, clasă și crimă; acest model demonstrează impactul pe care schimbările sociale îl au asupra criminalității. Aceasta a fost o schimbare față de explicațiile de până atunci date criminalității[18].

 

2.1.2. Teoria anomiei sociale

O contribuție importantă la discuțiile privind impactul condițiilor sociale asupra comportamentului uman a fost făcută de Emile Durkheim (1858-1917) la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Acesta considera că nu există o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv, crima apărând deci ca un fenomen normal, cu condiția de a nu depăși anumite limite care fac imposibilă funcționarea societății și conviețuirea indivizilor. Fiind legată de condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale, delincvența include acele abateri și încălcări ale normelor de conduită care ofensează unele sentimente colective, necesitând adaptarea unor măsuri de apărare socială și de reprimare a conduitelor periculoase.

Actul delincvent, ca atare, reprezintă expresia unui șir de acțiuni și conduite care contrastează puternic cu normele de conviețuire existente în cadrul grupurilor, instituțiilor și al societății. Gradul până la care un comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea socială depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale[19].

Durkheim a sugerat că prea multă criminalitate și devianță amenință stabilitatea societății, dar prea puțină indică apatie și limitează schimbarea și inovația. Durkheim a mai sugerat că devianța are o funcție pozitivă, deoarece expunerea la comportamentul criminal întărește credința societății în norme și valori comune, atunci când are loc un proces penal; crește gradul de conștientizare a codului moral al societății. Durkheim credea că societatea poate fi privită în mod similar cu un organism organic, deoarece ambele sunt formate din părți interdependente care lucrează împreună pentru ca întregul să funcționeze; el a sugerat că instituțiile precum familia, educația și religia contribuie toate la funcționarea generală a societății.

Autorul a propus conceptul de anomie pentru a descrie o stare de indisciplină socială în care regulile de comportament stabilite, care se regăseau implicit și în legea penală, erau inadecvate pentru a împiedica indivizii să se angajeze într-un comportament conceput pentru beneficiul lor, indiferent de impactul acțiunilor lor asupra celorlalți.

Astfel de situații au avut loc în special în perioadele de revoltă socială majoră (cum ar fi boom-ul și prăbușirea economiilor capitaliste) care au contestat fundamentele ordinii sociale existente și au condus la adoptarea unei atitudini „fiecare om pentru sine însuși” față de realizarea sau obiectivele personale ale individului.

Conceptul de anomie a fost dezvoltat ulterior de Robert Merton (1910-2003) în anii 1930. Acesta credea că societatea (nu individul) a stabilit obiective de succes pe care indivizii au încercat să le atingă. Merton le-a descris ca pe o goană după bogăție („visul american”).

Cu toate acestea, nu toți membrii societății au fost în măsură să le realizeze prin mijloace legitime, deoarece factorii sociali care ar putea include o educație precară sau oportunități inadecvate de angajare au împiedicat realizarea acestora.

În această situație, unii indivizi ar putea decide să-și atingă obiectivele de succes ale societății prin mijloace ilegale. Astfel, potrivit lui Merton, criminalitatea ar putea apărea ca o consecință a unei nepotriviri între aspirațiile induse social de a obține succes și oportunitățile stabilite structural prin care să le realizeze. Această nepotrivire este denumită presiune socială.

Din aceste considerente, Robert Merton a propus și teoria presiunii sociale pentru a explica criminalitatea, considerând anomia ca un rezultat născut din contradicția apărută între structura socială și cea culturală. Anomia a apărut deci ca o consecință a „unei defalcări a structurii culturale, care are loc în special atunci când există o disjuncție acută între normele și scopurile culturale și capacitățile structurate social ale membrilor grupului de a acționa în acord cu acestea.

Conflictul dintre obiectivele culturale și disponibilitatea utilizării mijloacelor instituționale este cel care produce o presiune spre anomie[20].

Prin urmare, anomia nu a apărut în perioade de dezintegrare socială (după cum a sugerat Durkheim), ci a fost o condiție constantă în societate, care a afectat în special pe cei din capătul inferior al scării sociale pentru care oportunitățile și perspectivele limitate i-au împiedicat să atingă obiectivele de succes ale societății.

Comportamentul persoanelor care suferă de circumstanțe sociale nefavorabile a fost dezvoltat în continuare de teoreticienii subculturali, dintre care unul a fost Albert Cohen (1895-1981), care a scris în perioada anilor 1950.

În timp ce Merton s-a concentrat pe răspunsul indivizilor ale căror dezavantaje sociale au făcut dificilă atingerea obiectivelor de succes ale societății, Cohen a examinat comportamentul grupurilor în acest cadru. El a sugerat celor cărora circumstanțe sociale i-au împiedicat să atingă obiectivele de succes ale societății, aceștia ar putea să le înlocuiască cu valori alternative care au ajuns să constituie subcultura, identificată de societatea majoritară ca fiind delincventă.

Aceasta a susținut acțiunile care au fost concepute pentru a asigura statutul și prestigiul celor cu care delincvenții s-au asociat, mai degrabă decât pentru a obține beneficii materiale, cum ar fi recompensele financiare. Astfel, o persoană poate fura o mașină pentru a-și demonstra curajul în fața prietenilor săi cum că se plimbă cu o mașină furată, mai degrabă decât pentru a o vinde și a câștiga bani din tranzacția ilegală[21].

 

2.2. Teorii care evidențiază legătura dintre cultură și criminalitate              

Acest grup de teorii sociologice pun în evidență legătura dintre cultură/subcultură și criminalitate, prin descifrarea modelelor, codurilor și mecanismelor care definesc „cultul violenței”.

 

2.2.1. Teoria „asociațiilor diferențiale”

Considerată de esență culturalistă, teoria asociațiilor diferențiale aparține celui considerat a fi fondatorul criminologiei americane, Edwin Sutherland (1883-1950), care a dezvoltat-o în anii 1930-1940.

Această teorie reprezintă o particularizare a teoriei „învățării sociale”, care sugera ideea conform căreia criminalitatea este un răspuns învățat care poate fi derivat dintr-o serie de influențe exterioare individului, în special din cele prezente în copilărie.

Potrivit lui Sutherland, comportamentul delincvent este un comportament învățat ca oricare altul, printr-un sistem de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri. Aceleași mecanisme de bază ‒ învățarea și socializarea, care integrează personalitatea într-o cultură dată ‒ conduc, prin urmare, și la formarea personalității criminale.

Teoria asociațiilor diferențiale a sugerat că un comportament infracțional ar putea apărea atunci când o persoană este plasată într-un mediu în care încălcarea legii este mai larg susținută decât respectarea ei; persoana copiază și asociază astfel influența dominantă la care este supusă[22].

Tocmai această asociație diferențială a individului cu diferiți subiecți ar explica actul infracțional.

Examinând diferite modalități de „asociații diferențiale” ale individului, Sutherland arată că acestea pot varia sub aspectul frecvenței, duratei, priorității și intensității. Frecvența asociațiilor cu modele criminale și, respectiv, izolarea față de aceste modele joacă un rol foarte important; de asemenea, și durata acestor legături prezintă o importanță deosebită.

Autorul evidențiază în mod deosebit elementul de prioritate, subliniind ideea conform căreia cu cât asocierea cu modele criminale este mai timpurie, cu atât învățarea se produce mai repede. Această intensitate este influențată de prestigiul modelului criminal și de puterea de atracție pe care acesta o exercită asupra subiectului.

În esență, comportamentul criminal se învață în cadrul „asociațiilor diferențiale” care apar pe fondul unor conflicte socio-culturale și care reprezintă cauza generală a dezorganizării sociale[23].

Concepția lui Sutherland cu privire la criminalitate o regăsim și în modalitatea de definire a crimei. Esențial în definirea acesteia este existența unor valori sociale ignorate sau negate de infractor și apreciate de majoritatea societății pe de o parte, iar pe de altă parte, existența unor grupuri izolate care se depărtează de normele culturii globale cu care intră în conflict.

Edwin Sutherland continuă linia de gândire a lui Emile Durkheim, integrând studiul comportamentului individual în studiul sociologic general al oricărui tip de comportament. Prin asocierea dintre cultura criminală și cultura societății globale, Sutherland reușește să identifice unele forme de criminalitate care scapă de sub incidența legii penale.

Cercetările sale privind criminalitatea în mediile sociale înstărite, denumită și „criminalitatea gulerelor albe” („white collar crime”) au subliniat faptul că ceea ce denumim criminalitatea legală nu este decât o parte a criminalității, aceea a păturilor sărace, victime ale raporturilor de inegalitate existente în societate.

Chiar în lucrarea sa intitulată astfel, Sutherland a demonstrat existența a numeroase ilegalități în anumite afaceri comerciale și bancare ale societății americane. Spre exemplu, costul economic al delapidărilor, al fraudelor comise împotriva consumatorilor, al contrafacerii de numeroase produse și al afacerilor politice necinstite comise de înalți funcționari depășește cu mult costul economic al delictelor obișnuite.

Deși asemenea delicte nu produc suferințe și privațiuni asupra victimelor, ele sunt delicte reale, indiferent dacă sunt instrumentate sau nu de organele judiciare.

Tot în sfera delictelor greu depistabile, dar care produc efecte indirecte și difuze, se încadrează și afacerile din tripouri, jocuri de ruletă, pariuri false, transmiterea sau vânzarea de „ponturi” în vederea încheierii de contracte comerciale, divulgarea secretului unor afaceri, vânzări-cumpărări fictive de acțiuni la bursă, „furtul pe calculator”, „spălarea banilor” etc.

Ca atare, fenomenul delincvent include dimensiuni și aspecte diferite în funcție de săvârșirea, descoperirea, înregistrarea și judecarea delictelor și crimelor, ceea ce face ca delincvența să apară într-o triplă ipostază, după cum am menționat la începutul cursului: criminalitate reală-descoperită-judecată[24].

Concepția lui Sutherland, interesantă în special prin aceea că surprinde rolul pe care raporturile personale ale individului cu membrii grupului social îl au asupra comportamentului acestuia, a descifrării mecanismelor psihosociale care intervin în formarea conduitei delincvente și a unei viziuni mai largi cu privire la dimensiunile reale ale criminalității, a stârnit critici pentru faptul de a fi ignorat diferențele dintre indivizi, modul în care trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ influențează procesele de „învățare diferențiată” și adaptarea acestuia la viața socială[25].


[13] Andreas Fleiter, Punishment on the path to socialism: socialist perspectives on crime and criminal justice before world war I în „Crime and criminal justice in modern Germany”, editat de Richard F. Wetzell, Berghahn Books-Germany, 2018, pp. 56-85.

[14] Ibidem.

[15] Petre Pandrea, op. cit., p. 225.

[16] Peter Joyce, op. cit., p. 37.

[17] Dintre reprezentanții școlii de la Chicago amintim: Robert E. Pack, Human Communities: The City and Human Ecology, 1920; Frederic M. Trasher, The Gang, 1928; Louis Wirth, The Ghetto, 1928, Clifford H. Shaw, Delinquency Areas, 1929; Ruth S. Cavan, Suicide, 1928; Walter C. Reckless, Vice in Chicago, 1933; Waren H. Dunham, Mental Disordes in Urban Areas, 1939 etc.

[18] Document disponibil pe Internet la adresa https://www.ukessays.com/essays/sociology/chicago-school.php, accesat ultima dată în 13.05.2022, ora 23:00.

[19] Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice (traducere din limba franceză), Ed. Științifică, București, 1974, p. 116.

[20] Robert Merton, Social Theory and Social Structure, New York: Free Press, 1968, pp. 216-220.

[21] Peter Joyce, op. cit., p. 36.

[22] Ibidem, p. 38.

[23] Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2006, p. 200 și urm.

[24] Edwin Sutherland, White Collar Criminality, American Sociological Review, Indiana University, nr. 1, 1940, pp. 1-12.

[25] Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., p. 202.

Orientarea sociologică în criminologie was last modified: September 14th, 2022 by Nelu Dorinel Popa

Only registered users can comment.

Arhiva Revista