Identificarea persoanei fizice – aspecte de drept internaţional privat
Călina Jugastru - august 1, 20166.2. Recunoaşterea situaţiilor juridice în contextul vieţii private
Jurisprudenţa europeană vădeşte faptul că numele persoanei este unul dintre elementele constitutive ale identității sale și ale vieții sale private. Dreptul la viaţă privată are mai multe faţete, iar atributele de identificare (numele[34] şi domiciliul) sunt una dintre formele de expresie ale vieţii private.
Cauza Sayn-Wittgenstein (22 decembrie 2010) a pus în discuţie numele de familie în raport cu libertatea de circulaţie transfrontalieră şi cu dreptul la ocrotirea vieţii private şi de familie. Curtea de la Luxembourg a statuat că autorităţile unui stat membru pot să refuze recunoaşterea numelui unui resortisant – nume care conţine un titlu nobiliar, dobândit într-un alt stat membru – pentru raţiuni care ţin de ordinea publică.
Reclamanta a atacat în justiţie decizia șefului guvernului Landului Viena, de a rectifica înscrierea în registrul de stare civilă a numelui de familie Fürstin von Sayn‑Wittgenstein (Prinţesa de Sayn‑Wittgenstein), dobândit în urma adopției, pentru a‑l înlocui cu numele Sayn‑Wittgenstein. Cetăţean austriac născut la Viena, reclamanta a fost adoptată de către Lothar Fürst von Sayn‑Wittgenstein (cetățean german), fiind înregistrată în registrul de stare civilă austriac cu numele de familie dobândit în urma adopţiei, adică Fürstin von Sayn‑Wittgenstein. Reclamanta şi-a desfăşurat activitatea profesională în domeniul imobiliar de înaltă clasă, sub numele Ilonka Fürstin von Sayn‑Wittgenstein, pe acest nume fiind eliberate o serie de documente: permis de conducere german, paşaport austriac şi certificate de cetăţenie – ultimele două eliberate de către autorităţile consulare austriece din Germania.
Numele de familie al reclamantei (dobândit în urma adopţiei) a suferit modificări, ca urmare a soluţionării unei cauze în care circumstanţele erau similare. Curtea Constituțională a Austriei a decis că Legea privind abolirea clasei nobiliare (care are rang de normă constituțională și care aplică, în acest domeniu, principiul egalității), împiedica un cetățean austriac să dobândească un nume de familie ce conține un fost titlu de noblețe pe calea adopției de către un cetățean german care poartă în mod legal acest titlu de noblețe ca element constitutiv al numelui său. Prin urmare, în conformitate cu Legea privind abolirea clasei nobiliare, s-a hotărât că cetățenii austrieci nu pot să poarte titluri de noblețe, chiar dacă este vorba despre titluri de origine străină.
Luând în calcul decizia menţionată, Landeshauptmann von Wien a procedat la modificarea actului de naștere al reclamantei, în sensul că aceasta a devenit „Sayn‑Wittgenstein”. În conformitate cu o jurisprudență constantă a Curţii, un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor nu poate fi justificat decât dacă se întemeiază pe considerații obiective și este proporțional cu obiectivul legitim urmărit de dreptul național. Aşadar, numai o considerație obiectivă ar putea fi invocată ca motiv justificativ în acțiunea principală în raport cu Legea privind abolirea clasei nobiliare și în raport cu jurisprudența constituţională din anul 2003. În această privință, trebuie să se admită că, în contextul istoriei constituționale a Austriei, Legea privind abolirea clasei nobiliare, ca element al identității naționale, poate fi luată în considerare la evaluarea comparativă a intereselor legitime cu dreptul de liberă circulație a persoanelor recunoscut de dreptul Uniunii.
Curtea de la Luxembourg şi-a însuşit motivarea emisă de către guvernul austriac, care a invocat situația constituțională din Austria ca fiind o situaţie de ordine publică şi a statuat[35] că refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște, cu toate elementele sale, un nume de familie al unui cetățean al acestui stat, astfel cum a fost stabilit într‑un al doilea stat membru, în care locuiește cetățeanul respectiv, cu ocazia adopției sale la vârsta adultă de către un cetățean al acestui al doilea stat membru, în cazul în care acest nume de familie conține un titlu de noblețe care nu este permis în primul stat membru în temeiul dreptului său constituțional, nu poate fi considerat o măsură care aduce atingere nejustificată liberei circulații sau șederi a cetățenilor Uniunii.
Articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca autoritățile unui stat membru să poată refuza să recunoască, cu toate elementele sale, un nume de familie al unui cetățean al acestui stat, astfel cum a fost stabilit într‑un al doilea stat membru, în care locuiește cetățeanul respectiv, cu ocazia adopției sale la vârsta adultă de către un cetățean al acestui al doilea stat membru, în cazul în care acest nume de familie conține un titlu de noblețe care nu este permis în primul stat membru în temeiul dreptului său constituțional, din moment ce măsurile luate de aceste autorități în contextul menționat sunt justificate prin motive legate de ordinea publică, mai precis sunt necesare pentru protecția intereselor pe care urmăresc să le garanteze și sunt proporționale cu obiectivul legitim urmărit[36].
6.3. Recunoaşterea situaţiilor juridice în contextul filiaţiei
Care este semnificaţia soluţiilor date recunoaşterii situaţiilor juridice cu element de extraneitate? Direct sau indirect, situaţiile juridice care implică numele sunt în relaţie cu principiile care caracterizează spaţiul statelor membre, ca teritoriu de liberă circulaţie a persoanelor fizice, precum şi imperativul nediscriminării. Nu în ultimul rând, recunoaşterea situaţiilor juridice este tangentă unităţii numelui şi apanajului acestuia de a una dintre componentele statutului identitar şi ale vieţii private[37].
Situaţiile juridice supuse recunoaşterii pe teritoriul unui alt stat membru pun în discuţie o nouă dimensiune a identităţii şi vieţii private a persoanelor fizice – dimensiunea internaţională – în spaţiul european şi în relaţiile cu statele terţe. Actualitatea jurisprudenţială a celor două curţi europene (care pronunţă hotărâri obligatorii pentru instanţele naţionale) scoate la rampă un concept care funcţionează în fapt, deşi nu este perceput ca atare. Ne-am obişnuit cu terminologia „statutul persoanei fizice în dreptul internaţional privat” sau „statutul persoanei fizice în raporturile juridice cu element de extraneitate”. De fapt, este vorba despre mai mult decât tehnica redactării şi aplicării normelor conflictuale în materia statutului personal. Principiile-cheie ale creării zonei europene nominalizează un statut personal internaţional, adică un complex ce implică o identitate civilă internaţională, o viaţă privată internaţională şi aspecte de filiaţie transfrontalieră (filiaţia naturală şi artificială, rezultată din adopţie sau din reproducerea medical asistată).
Acest statut individual internaţional este caracterizat de unitate – la nivelul respectării principiilor, dar şi în privinţa soluţiilor oferite de state la momentul solicitărilor de recunoaştere a soluţiilor juridice. Curţile europene au subliniat constant că statutul persoanei fizice este traversat de necesitatea asigurării liberei circulaţii, nediscriminării (tratamentului egal al atributelor de identificare în statele membre). O strânsă relaţie este observabilă între recunoaşterea unitară a situaţiilor juridice şi drepturile omului. Din spectrul drepturilor omului, atenţia este îndreptată şi spre drepturile personalităţii, a căror protecţie a primit expresie legislativă naţională într-un număr mare de state.
Dreptul la identitate este o regulă directoare care îşi subsumează normele de conflict naţionale în materia statutului personal. În esenţă, se consideră că o persoană fizică trebuie să poată beneficia, în orice stat membru, de efectele unei situaţii juridice create pe teritoriul altui stat membru[38]. Din perspectiva unicităţii statutului personal, efectele unei anume situaţii juridice este dezirabil a fi egal tratate (în contextul recunoaşterii) pe teritoriul fiecărui stat membru.
7. Domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice. Reşedinţa obişnuită
7.1. Domiciliul
Dreptul persoanei la domiciliu este drept personal nepatrimonial, atribut de identificare şi, în acelaşi timp, stare de fapt, „în înţelesul că este locul pe care persoana l-a ales pentru a-şi exercita drepturile şi libertăţile civile, în care se prezumă că ea vieţuieşte în mod obişnuit şi poate fi găsită atunci când este căutată”[39].
Literatura străină[40] corelează domiciliul cu alte noţiuni, aşezându-le pe fundamentul comun al unicităţii. Fiecare individ are o (singură) personalitate juridică, un (singur) patrimoniu şi un (singur) domiciliu. Apărut în istorie ca remediu la instabilitatea caracteristică nomazilor şi la vagabondaj, domiciliul a răspuns, în acelaşi timp, necesităţii de a oferi certitudine că orice individ poate fi găsit la o adresă fixă, calificată ca domiciliu. Bineînţeles, operează o prezumţie de prezenţă a persoanei la adresa de domiciliu, acesta fiind locul de revenire, indiferent de absenţele temporare, dictate de necesităţi diverse[41].
Domiciliul este unic (domiciliul de drept comun) şi este calificat ca locuinţă principală, chiar dacă persoana deţine mai multe locuinţe. Unicitatea este o trăsătură necesară, dacă avem în vedere, spre exemplu, că locul situării domiciliului determină competenţa teritorială a instanţei de judecată (sau competenţa ofiţerului de stare civilă, în vederea încheierii căsătoriei).
În prezent, domiciliul păstrează un rol major în dreptul internaţional privat de common law. El este mai „puternic” decât cetăţenia, în virtutea stabilităţii mai accentuate şi a legăturii mai strânse pe care o creează între individ şi stat.
La fel ca numele (atribut de identificare), domiciliul se caracterizează prin diversitate. Domiciliul a pierdut „mica suveranitate” de a fi, din punct de vedere spaţial, adresa la care persoana locuieşte. Realitatea naţională şi internaţională obligă la adaptări. Avem domiciliu profesional (cauza Funke, Crémieux, Mialhé), domiciliu-caravană (cauza Chapman) domiciliu fiscal, domiciliu electoral.
Nu numai domiciliul a cunoscut noi categorii juridice, dar şi punctele de legătură menite identificării spaţiale a persoanelor fizice şi juridice s-au multiplicat. Au devenit uzuale reşedinţa obişnuită (alături de reşedinţă), reşedinţa fiscală, centrul intereselor debitorului.
Noul Cod civil (normele dreptului material) reglementează, sub genericul atributelor de identificare ale persoanei, domiciliul şi reşedinţa (art. 86-97)[42]. Se prevede că cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume menţionate de lege. O persoană fizică nu poate să aibă, în principiu, decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă. Relaţia locuinţă-domiciliu-reşedinţă poate fi descrisă astfel: orice locuinţă poate fi domiciliu sau reşedinţă, aşa cum alege titularul; locuinţa desemnată ca reşedinţă nu poate fi, în acelaşi timp, domiciliu şi invers; o persoană poate avea mai multe locuinţe, însă are, la un moment dat, un singur domiciliu şi o singură reşedinţă[43].
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor sale civile, este acolo unde declară că îşi are locuinţa principală (art. 87). Prevederea Codului civil este în concordanţă cu O.U.G. nr. 97/2005[44], potrivit căreia domiciliul persoanei fizice se găseşte la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală.
Domiciliul, ca noţiune de drept, este subordonat unei duble cerinţe: caracterul de locuinţă principală a persoanei fizice şi manifestarea de voinţă în sensul de a se stabili într-o anumită localitate. Sunt necesare, aşadar, două elemente cumulative[45], pentru a fi în prezenţa domiciliului: un element material şi unul intenţional; izolat, niciunul dintre cele două elemente nu este suficient.
Noile prevederi în domeniul conflictelor de legi (Codul civil român) nu mai utilizează domiciliul ca punct de legătură. Materia statutului personal, mai ales (care, în vechea legislaţie de drept internaţional privat, avea referiri la cetăţenie şi la domiciliu), recurge, în prezent, la cetăţenie şi respectiv, la reşedinţa obişnuită.
Aşa cum am arătat, cu prilejul studiului conflictelor de jurisdicţii, noua reglementare civilă în materia conflictelor de legi a renunţat la domiciliul părţilor (cerut anterior în mod constant, ca reper principal sau subsidiar în diferite materii) şi a apelat direct la reşedinţa obişnuită. Este o viziune modernă, receptivă la schimbare şi, credem, adaptată dinamismului ce caracterizează relaţiile internaţionale. Practica a dovedit că un punct de legătură concretizat într-o noţiune de drept este relativ dificil de administrat, aşa încât, în spiritul unei binevenite flexibilităţi şi adaptări normative, actualul Cod civil român a consacrat noţiunea de reşedinţă obişnuită. Este un gest legislativ pozitiv, menit să ofere fluiditate relaţiilor juridice private transfrontaliere[46].
Totuşi, domiciliul este prezent în cadrul condiţiei juridice a străinului în România[47]. Dezvoltarea problematicii îşi găseşte locul în secţiunea dedicată condiţiei străinului şi cu raportare la actele normative în vigoare. Vom spune la acest moment doar că, în materia străinilor, sunt utile şi delimitările noţionale ale domiciliului (domiciliu de drept comun, domiciliu legal, domiciliu convenţional). O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România prevede condiţiile în care străinul îşi poate stabili sau modifica domiciliul pe teritoriul României.
Materia procesului civil internaţional face trimitere la criteriul domiciliului. Competenţa internaţională de drept comun a instanţelor române (competenţa generală, art. 1066 C. proc. civ.) se sprijină pe domiciliu[48]; rolul normelor de competenţă internaţională este de a delimita, din punct de vedere teritorial, sarcinile care revin jurisdicţiilor aparţinând unor state diferite[49]. Regula generală cunoaşte şi situaţii de excepţie, de exemplu, dacă părţile litigiului procedează la alegerea unei alte instanţe care să judece litigiul în materie patrimonială. În temeiul convenţiei, competenţa de soluţionare a procesului cu element de extraneitate poate reveni unei instanţe străine, în condiţiile art. 1068 C. proc. civ.[50]
[34] Hotărârea Burghartz contra Elveției din 22 februarie 1994; Hotărârea Stjerna contra Finlandei din 25 noiembrie 1994.
[35] Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 21 TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune posibilității autorităților unui stat membru de a refuza, în circumstanțe precum cele din acțiunea principală, să recunoască, cu toate elementele sale, un nume de familie al unui cetățean al acestui stat, astfel cum a fost stabilit într‑un al doilea stat membru, în care locuiește cetățeanul respectiv, cu ocazia adopției sale la vârsta adultă de către un cetățean al acestui al doilea stat membru, în cazul în care acest nume de familie conține un titlu de noblețe care nu este permis în primul stat membru în temeiul dreptului constitutional (considerentul 36 din decizia Curţii).
[36] Comunicat de presă http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010-12/cp100125fr.pdf.
[37] A. Bucher, De la reconnaissance mutuelle au droit à l’identité, Gedip, Réunion de Padoue, 18-20 septembrie 2009, material diaponibil la adresa http://www.andreasbucher-law.ch/images/stories/pdf/gedip_-_reconnaissance_mutuelle_-_2009.pdf, op. cit.
[38] Ibidem.
[39] I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 283.
[40] Ph. Malaurie, Droit des personnes. La protection des mineurs et des majeurs, op. cit., p. 91.
[41] Cu privire la importanţa şi felurile domiciliului, a se vedea, G.-Al. Ilie, Identificarea persoanei fizice, în M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.-Al. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, op. cit., p. 104-111.
[42] Pentru comentariile acestor texte de lege, L. Irinescu, Persoana fizică, în C.T. Ungureanu ş.a., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol. I. Art. 1-952, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 132-141.
[43] I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 170.
[44] O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români a fost publicată în M.Of. nr. 641/20.07.2005.
[45] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 226-227. Autorii precizează că, din punctul de vedere al definirii domiciliului, este indiferent titlul juridic în baza căruia este ocupată locuinţa (proprietate, locaţiune etc.).
[46] A se vedea, I. Leş (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, Tratat de drept procesual civil. Volumul II. Căile de atac. Procedurile speciale. Executarea silită. Procesul civil internaţional. Conform Codului de procedură civilă republicat, op. cit., p. 759.
[47] Cu privire la domiciliul străinului în România, I. Chelaru, A.-L. Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, op. cit., p. 232-233.
[48] Reglementarea competenţei în litigiile cu element de extraneitate are acelaşi reper ca şi competenţa teritorială din dreptul intern (art. 107 C. proc. civ.), dând expresie principiului actor sequitur forum rei.
[49] M.N. Costin, I. Leş, M.-Şt. Minea, C.M. Costin, S. Spinei, Dicţionar de procedură civilă, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 268. Art. 1066 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, „Sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii”.
[50] În caz de litisconsorţiu procesual, este suficient ca unul dintre pârâţi să aibă domiciliul/ reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal/ sediul secundar/ fondul de comerţ pe teritoriul României, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, pentru ca instanţele române să fie competente în raport cu toţi pârâţii [art. 1066 alin. (2) C. proc. civ.].
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.