Obligațiile solidare în noul Cod civil

Abstract

Joint obligation in New Civil Code

 

This article approaches only contract obligations and, consequently, in terms of liability, only contract liability. Tort liability requires a distinct approach, so that we will not discuss herein the debtor’s solidarity in remedying the damage as a result of a tort leading to damage.

In our private law, like in all obligations where several parties are involved, there are two types of joint obligations: joint obligations among creditors and joint obligations among debtors. Being consistent with the law, we will approach the two categories as distinct types, but we will start with the passive joint obligations, as they are of the most practical importance.

 Keywords: Joint obligation, several obligation, active solidarity, passive solidarity, recourse action, co-debtors.

  1. 1. Considerații introductive

1.1. Reglementare legală. Obligațiile solidare sunt abordate într-un capitol distinct în actualul Cod civil, spre deosebire de obligațiile divizibile și indivizibile, care sunt reglementate împreună, în același capitol. Capitolul în discuție este împărțit în două secțiuni, prima reglementând obligațiile solidare între creditori, iar cea de-a doua, obligațiile solidare între debitori. Solidaritatea între creditori (numită în doctrină și în jurisprudență și sub denumirea de solidaritate activă) prezintă o importanță mult mai redusă decât solidaritatea între debitori (solidaritatea pasivă), motiv pentru care legea noastră civilă nu insistă, la rândul său, asupra acestei reglementări. Astfel, este de observat, că solidaritatea activă face obiectul a nouă articole din Codul civil (art. 1.434-1.442 NCC), în timp ce problematicii, mult mai ample, legate de solidaritatea pasivă, îi sunt rezervate nu mai puțin de optsprezece articole (art. 1.443-1.460 NCC).

Și Codul civil 1864 (care și-a încetat aplicabilitatea în anul 2011) reglementa de o manieră similară obligațiile solidare, de asemenea, pe două secțiuni, obligațiile solidare între creditori și obligațiile solidare între debitori (art. 1.034-1.056 C. civ.), reglementarea fiind puternic influențată de legea franceză, după cum bine se știe (art. 1.197-1.216 Cod civil francez reglementau expres cele două situații de solidaritate).

1.2. Noțiune. Spre deosebire de alți autori, nu vom emite și nici nu vom cita o definiție generalistă a ambelor tipuri de obligații solidare, întrucât, pe de-o parte, fiecare dintre cele două tipuri de obligații solidare (activă și, respectiv, pasivă) produce efecte cu totul diferite și, pe de altă parte, codul civil actual ne oferă el însuși, prin modul de reglementare a problematicii, definiții distincte și aproape complete ale celor două noțiuni: solidaritate între creditori și solidaritate între debitori. Prin urmare, în ceea ce ne privește, găsim oportună definirea separată a celor două tipuri de obligații solidare, la momentul la care le vom aborda.

Subliniem aici doar faptul că, în mod esențial, obligațiile solidare se deosebesc față de obligațiile divizibile, fiind practic opusul acestora.

În schimb, obligațiile solidare se aseamănă foarte mult, uneori până la identitate, cu obligațiile indivizibile, efectele produse de ambele tipuri de obligații fiind similare. Cu toate acestea, cele două noțiuni sunt distincte, însăși legea atrăgând atenția, în mod expres, asupra faptului că solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăși, indivizibilitatea obligațiilor. Mai mult, se precizează că, în lipsă de stipulație contrară, creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt legați solidar. Pentru a înțelege mai bine deosebirea dintre cele două noțiuni, vom exemplifica însă cu două situații practice. Astfel, să presupunem că o persoană (vânzător) vinde un bun către două persoane (cumpărători), aceștia din urmă devenind astfel codebitorii unei obligații de plată a prețului vânzării. Dacă obligația este contractată solidar, atunci fiecare dintre debitori va putea fi urmărit pentru întreaga sumă, însă acest lucru nu înseamnă că obligația este și indivizibilă, adică, în mod obligatoriu și esențial, trebuie executată în mod integral; dimpotrivă, prin natura răspunderii solidare și având în vedere faptul că, în speță, este vorba despre plata unei sume de bani, este instituită și posibilitatea creditorului de a executa de la fiecare dintre debitori orice sumă pe care o poate valorifica. Prin urmare, obligația de plată (în lipsa unei stipulații exprese în contract) este solidară, dar nu este și indivizibilă. Tot astfel, dacă o obligație este contractată în mod expres ca fiind indivizibilă (stipulația este absolut necesară, având în vedere prezumția legală de divizibilitate reglementată de lege), această stipulație nu face ca obligația să devină, automat, și solidară. Când vorbim despre indivizibilitate avem în vedere și natura (obiectul) obligației, care este indivizibil, în timp ce, în cazul solidarității, avem în vedere consecințele care derivă din pluralitatea părților contractante. Trebuie însă să admitem faptul că între cele două tipuri de obligații există asemănări majore.

  1. 2. Obligațiile solidare și răspunderea solidară

2.1. Precizări prelabile privind domeniul de aplicare. Înainte de prezentarea, pe larg, a obligațiilor solidare, trebuie să delimităm exact domeniul de aplicare al acestora. În vasta materie a teoriei generale a obligațiilor, în care intră atât obligațiile contractuale cât și obligațiile ce derivă din fapte juridice (licite și ilicite), se vorbește, în mod curent, despre două tipuri de răspunderi: răspunderea civilă contractuală (care are ca obiect obligațiile născute exclusiv în temeiul unei convenții) și răspunderea civilă delictuală (care studiază elementele și consecințele răspunderii civile atunci când aceasta derivă dintr-o cauză extracontractuală numită faptă juridică ilicită). În ambele situații avem de-a face cu ipoteze în care răspunderea este solidară. Între cele două categorii de răspundere solidară nu trebuie făcute însă confuzii, acestea fiind diferite; deosebirea primordială (din care decurg și altele) constă în acea că, în cazul răspunderii contractuale, obligația solidară, ca principiu, nu se prezumă (așa cum vom vedea), în timp ce în cazul răspunderii delictuale, când fapta prejudiciabilă a fost săvârșită de mai multe persoane, solidaritatea este instituită în temeiul unei prezumții absolute (de la care nu se poate deroga).

2.2. Obligațiile solidare între debitori.

2.2.1. Noțiune. Obligația solidară între debitori se mai numește și solidaritate pasivă, întrucât pluralitatea părților în raportul obligațional este privită din perspectiva laturii pasive a acestuia, a debitorilor. Obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate fi ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor; subliniem aici chestiunea de nuanță dar foarte importantă legată de executarea obligației, executare care îi liberează pe toți debitorii față de creditor, dar nu și față de debitorul care a executat obligația, așa cum vom vedea mai jos.

De exemplu, în cazul în care o persoană, proprietar al unui bun, își vinde bunul către două persoane (care vor deveni astfel coproprietari asupra bunului respectiv) se va putea stipula faptul că fiecare dintre cei doi cumpărători va fi ținut solidar pentru plata prețului vânzării. În acest caz, vânzătorul, în cazul neplății prețului, va putea cere plata întregii valorii a bunului vândut de la oricare dintre cumpărători; dacă plata va fi făcută de către acest cumpărător, obligația față de creditorul comun se stinge prin plata prețului, însă se va naște o nouă obligație de plată, și anume, în sarcina codebitorului față de debitorul plătitor.

În literatura juridică autohtonă, puternic influențată de doctrina și mai ales de jurisprudența franceză, s-a mai reținut, distinct, și o altă formă de răspundere solidară, mai exact, o varietate a obligației solidare. Este vorba despre așa-numita obligație in solidum, întâlnită mai cu seamă în materia răspunderii civile delictuale și care creează o situație de solidaritate imperfectă, fiind fondată pe o indivizibilitate a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu[1]. Ca urmare a unei astfel de răspunderi, fiecare dintre debitori este ținut pentru repararea întregului prejudiciu, însă, fiind vorba despre fapte ilicite personale, fiecare este legat de o datorie distinctă, spre deosebire de obligațiile solidare, în care debitorii sunt legați de aceeași obligație. De pildă, luând ca ipoteză răspunderea civilă delictuală, o obligație in solidum presupune obligația tuturor coautorilor de a repara prejudiciul. Teoriile doctrinale și opiniile nuanțate de diverși autori pe această chestiune au fost nenumărate, însă preferăm să nu le mai expunem aici, fiind, în opinia noastră, inutile, față de actuala reglementare legală, care stabilește inechivoc efectele unei obligații solidare pasive. Prin urmare, în ce ne privește, nu agreăm existența unei categorii distincte intitulată obligații in solidum, diferită față de obligația solidară între debitori, însă am amintit-o aici doar pentru că este foarte probabil să mai găsim în lucrările de specialitate această noțiune.

Așa cum vom vedea, atunci când legea sau convenția părților stabilește solidaritatea, aceasta va deveni aplicabilă, cu toate regulile prevăzute de lege. Solidaritatea se va aplica inclusiv în cazul obligațiilor afectate de modalități, în sensul că solidaritatea va subzista chiar dacă debitorii sunt obligați sub modalități diferite.

În fine, mai reținem cu titlu introductiv, că, spre deosebire de divizibilitate, unde situația creditorului nu este tocmai favorabilă, în cazul solidarității, avantajele de care beneficiază creditorul în acțiunile de îndestulare a creanței sale sunt, în mod evident, consistente, așa cum vom constata în cele ce urmează.

2.2.2. Prezumțiile legale în materie de solidaritate. În ceea ce privește cazurile de solidaritate a codebitorilor obligați față de același creditor, legea instituie două prezumții, clare, concise și care elimină astfel orice controverse, și anume: o prezumție de nesolidaritate și, respectiv, o prezumție de solidaritate.

Prezumția de nesolidaritate (reglementată expres de art. 1.445 NCC) este o prezumție relativă, aplicabilă în toate raporturile obligaționale civile și stabilește, cu titlu de principiu, că obligațiile codebitorilor nu sunt solidare. Nefiind solidară, urmează ca o astfel de obligație, asumată de mai mulți debitori față de același creditor, să fie o obligație divizibilă, fiind incidentă, așadar, în mod implicit, și prezumția de divizibilitate reglementată de art. 1.424 NCC, despre care vom vorbi mai jos. Pe cale de consecință, această primă prezumție poate fi considerată și ca o prezumție de divizibilitate. Prin excepție de la această regulă, solidaritatea codebitorilor este incidentă în două situații:

– Atunci când este stipulată expres de părți; părțile sunt libere să prevadă în contract solidaritatea obligației, o astfel de clauză fiind perfect valabilă, nefiind nici contrară legii, nici imorală și nefiind, de asemenea, considerată de lege, o clauză nescrisă[2] și nici chiar o clauză neuzuală;
– Atunci când este prevăzută de lege; în acest caz, legea este cea care stabilește că o obligație, deși nu este asumată de un profesionist (aspect care ar prezuma solidaritatea, așa cum vom vedea), este asumată solidar, cum ar fi, de pildă, în cazul persoanelor ce locuiesc cu chiriașul, când legea instituie o răspundere solidară a acestora[3].

Prezumție de solidaritate (reglementată de art. 1.446 NCC), este, de asemenea, o prezumție relativă, care stabilește, cu titlu de principiu, că solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel. În primul rând, observăm aici că prezumția de solidaritate se aplică, potrivit noului Cod civil, în materia întreprinderii (de altfel, în această materie, prezumția este atât de largă, încât, în materia societăților, legea prezumă că și membrii organelor de conducere răspund întotdeauna solidar[4]). Actuala reglementare definește activitatea de exploatare a unei întreprinderi ca fiind orice activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ (art. 3 NCC). Toate persoanele care exploatează o întreprindere se numesc profesioniști, un concept mai larg, în mod evident, decât cel de comerciant, folosit în reglementarea anterioară.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] P. Canin, Droit civil. Les obligations, Ed. Hachette Superieur, Paris 2005, p. 137., Code Civil Dalloz 2012, p. 1497, par. 10.

[2] În mod excepțional, stipularea solidarității este considerată o clauză nescrisă în cazul prevăzut la art. 1.826 lit. b) NCC, în materia închirierii locuințelor; potrivit textului de lege citat, este considerată nescrisă orice clauză în temeiul căreia se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriașilor din apartamente diferite situate în același imobil, în cazul degradării elementelor de construcții și a instalațiilor, obiectelor și dotărilor aferente părților comune ale imobilului.

[3] Potrivit art. 1.832 alin. (1) NCC, „în lipsa unei interdicții stipulate în acest sens, și alte persoane pot locui împreună cu chiriașul, caz în care vor fi ținute solidar cu acesta, pe durata folosinței exercitate, pentru oricare dintre obligațiile izvorâte din contract”.

[4] În acest sens, art. 73 din Legea nr. 31/1990 și jurisprudența instanței supreme (Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1187 din 26 martie 2014, pe www.scj.ro).

Obligațiile solidare în noul Cod civil was last modified: octombrie 17th, 2016 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii