Introducerea în țară de droguri pentru consum propriu, unitate sau pluralitate infracțională? Discuții pe marginea unei dificile chestiuni de drept

O nouă sesizare privind dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală înregistrată la 8 octombrie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție[1], ne dă prilejul unor interesante observații cu privire la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000[2]. Problemele de drept nu sunt unele noi, fiind observate deja de practica judiciară și de doctrină, însă foarte recenta ocazie dată instanței supreme va duce, în cazul soluționării sale pe fond, la o soluție obligatorie în acest sens.

Instanța de trimitere[3] solicită Înaltei Curți opinia cu privire la chestiunea dacă „acțiunea unică de transport, respectiv deținerea fără drept pentru consum a drogurilor de risc sau de mare risc pe teritoriul altui stat și, ulterior, pe teritoriul României, poate constitui elementul material al infracțiunilor prevăzute de art. 3 și art. 4 din Legea nr. 143/2000 în concurs formal de infracțiuni sau constituie infracțiunea unică prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000”.

De fapt, esența întrebării este dacă introducerea de droguri în țară, în condițiile în care e vorba de substanțe destinate consumului propriu, va atrage sau nu răspunderea penală a autorului ca faptă distinctă.

Studiul nostru va avea ca punct final prezentarea unor argumente cu privire la controversata problemă adusă spre soluționare instanței supreme, considerând însă că este necesar, în prealabil, să observăm contextul în care a apărut chestiunea de drept. Apoi, vom prezenta, pe scurt, alte două spețe asupra cărora s-au pronunțat dictumuri în materia traficului de droguri, relevante în privința concepției referitoare la unitatea de infracțiune, pluralitate și la percepția Curții supreme asupra activității continue ce privește substanțele interzise.

Controverse vechi, întrebări noi

Infracțiunile prevăzute de legea ce combate traficul și deținerea ilicită de droguri nu au făcut, pentru o lungă perioadă de timp de la intrarea în vigoare a legii speciale[4], obiectul unor mecanisme de asigurare a unității pracicii unitare, nici înainte și nici imediat după restructurarea sistemului de unificare a practicii judiciare penale de după 1 februarie 2014.

Nici modificări consistente ale legii nu au avut loc, cu excepția reducerii relativ semnificative a limitelor de pedeapsă, care inițial depășeau cu mult nivelul unei rezonabilități și proporționalități cu gravitatea faptelor. De fapt, credem că și în prezent, limitele prevăzute pentru infracțiunea pedepsită de art. 3 alin. (2) din Lege depășesc ceea ce ar putea fi numit o reacție penale rezonabilă, fiind excesiv de ridicate. Chiar speța ce a generat recentul dosar de pe rolul Înaltei Curți, instanță care va trebui să răspundă la o dificilă întrebare, dovedește că pedepsirea unei persoane pentru introducerea de droguri de mare risc în țară spre consum propriu în același mod cu ceea ce ar privi un traficant ce tranzitează zeci de kilograme peste graniță este un lucru greu de primit.

Este unanim acceptat că lupta împotriva criminalității organizate a avut la bază amploarea pe care a căpătat-o traficul de droguri după deceniul șase al secolului trecut. Primul act de importanță globală ce a încercat să limiteze fenomenul a fost Convenția Unică asupra Stupefiantelor, adoptată la New York în 1961[5]. Organizația Națiunilor Unite a făcut apoi un alt important pas în anul 1988, adoptând Convenția de la Viena contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope[6]. Actul, deși se referă doar la infracțiunile ce privesc stupefiantele, este considerat și punctul de pornire al cooperării internaționale împotriva crimei organizate în general, făcând ample referiri la identificarea și confiscarea bunurilor dobândite prin infracțiuni la regimul substanțelor prohibite și deschizând calea următoarelor acte internaționale în materie[7].

Nu putem, de asemenea, să omitem că, în forma sa în vigoare aproape trei ani, Legea nr. 143/2000 a prevăzut o măsură extremă de politică penală, sancționând, pe de o parte, traficul internațional de droguri de mare risc cu o pedeapsă între 15 și 25 de ani închisoare, iar pe de altă parte pedepsind orice activitate de tip organizat de trafic de droguri, internă sau internațională, cu referire la droguri de risc sau mare risc, cu pedespsa alternativă a detențiunii pe viață[8]. Teza sancționării atât a asocierii de tip mafiot per se, cât și a organizării distincte a operațiunilor privind drogurile este supusă unor discuții ample în doctrina italiană punând probleme de bis in idem[9], însă detalierea rațiunilor acestei politici penale ar excede obiectul prezentei analize.

Revenind la obiectul central al lucrării noastre, Legea nr. 143/2000 a oferit în ultima perioadă ocazia unor interesante soluții ale instanței supreme în dezlegarea unor chestiuni de drept. La unele divergențe s-a răspuns în sensul anticipat de doctrină, la altele însă soluția a fost cea contrară.

După părerea noastră, s-ar putea spune că sporirea numărului întrebărilor pe care și le ridică practica judiciară și doctrina are la origine mai multe cauze și nu s-ar putea afirma că unele sunt mai puțin importante decât altele. Pe de o parte e vorba, așa cum afirmam și mai înainte, de extinderea cadrului legal prin noul Cod de procedură în temeiul căruia chestiunile de drept, cu exigențele prevăzute de art. 475 C. pr. pen., pot fi deduse spre soluționare completului specializat al instanței supreme. Pe de altă parte, diversificarea și o anumită amploare a micului trafic de stupefiante, cu diminuarea corelativă a traficului de nivel crescut, ce a dominat anii 2000 credem că este o altă cauză. Și conținutul constitutiv al normelor de incriminare ale legii speciale este un motiv important, cu toate că este stabil de aproape 20 de ani, deoarece folosirea unor sintagme sau cuvinte cu grad înalt de abstractizare duce la o veritabilă lipsă de claritate și previzibilitate a normelor și la inerente dificultăți practice de încadrare juridică.

Ca ultim motiv, dar nu cel mai lipsit de importanță este și conștientizarea de către specialiști că prin aplicarea strictă a dispozițiilor legale incriminatorii, deci a criteriilor exclusiv de natură obiectivă, se ajunge la condamnări la pedepse disproporționate aplicate unor persoane ce nu prezintă o vinovăție de un grad ridicat care să necesite o reacție penală atât de aspră.

Recentele statuări ale Înaltei Curți în materia traficului de droguri

1. Unitate naturală colectivă sau pluralitate de infracțiuni

O scurtă trecere în revistă a recentelor dezlegări de drept în materia traficului și deținerii de droguri considerăm că se impune, pentru a observa felul în care ceea ce a fost numită „doctrina dreptului viu, adaptat la cerințele sociale” a perceput fenomenul traficului și consumului de droguri în dinamica sa. Este vorba de decizia nr. 3/2017[10] și decizia nr. 15/2017[11].

Prin cea dintâi dintre acestea, ridicându-se de către instanța a quo problema dacă „atunci când o persoană comite, în aceeași împrejurare, una sau mai multe acțiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc și de mare risc), ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni sau a unei unități legale de infracțiuni sub forma infracțiunii continuate ori a infracțiunii complexe prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (2) C. pen.”, completul Înaltei Curți a dat o soluție echitabilă, în spiritul interpretării juste a dispozițiilor legale.

Astfel, s-a statuat în primul rând, ceea ce era majoritar acceptat de practicieni, dar totuși nu ferit de opinii contrare și anume că primul alineat al art. 2 reprezintă forma tip a infracțiunii: „Având în vedere că în art. 2 alin. (1) din Lege sunt reglementate toate elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de droguri, care conturează atât latura sa obiectivă, cât și cea subiectivă, respectiv modalitățile alternative ale realizării elementului material, cerința esențială alăturată acestuia, obiectul infracțiunii și sancțiunea, se constată că aceste dispoziții reprezintă norma de incriminare a formei tip sau de bază a infracțiunii”.

Norma ce urmează este așadar una de tip subsidiar, ce nu reia conținutul constitutiv anterior în integralitate, aspect esențial ce a dus la concluzia că nu este vorba de o faptă distinctă. Curtea spune că: „Prin modul de reglementare al alin. (2) din același text de lege, care face trimitere la prevederile alineatului precedent, făcând excepție doar limitele pedepsei cu închisoarea și obiectul traficului de stupefiante, rezultă că, în cuprinsul acestuia, nu se definește o infracțiune-tip de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă”. Pedeapsa și natura substanțelor nu sunt deci elemente care să facă diferența între incriminări distincte.

Putem afirma că, în contextul celor observate de Curte, alin. (2) al art. 2 este o normă de agravare, incompletă și de referire[12]. Normele incomplete (numite și divizate) își completează structura logică cu elemente cuprinse în același act normativ sau în alte acte normative. Acestea au mai fost definite[13] ca acele norme din structura cărora lipsește fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. Este evident că textul împrumută dispoziția de la cel care-l precedă.

Drept urmare, mai observă instanța, „fiind în prezența unei norme de trimitere, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se completează cu cele ale alin. (1), de la care împrumută toate elementele constitutive, respectiv modalitățile alternative ale elementului material (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor), precum și condiția atașată acestuia, și anume ca verbum regens să fie realizat fără drept. Spre deosebire de infracțiunea-tip, incriminarea din alin. (2) vizează drogurile de mare risc înscrise în tabelele nr. I și II, anexă la lege, și dat fiind gradul de pericol social abstract sporit, legiuitorul l-a reflectat în limite de pedeapsă a închisorii majorate, cuprinse între 5 și 12 ani, în loc de 2-7 ani”.

Criteriul de bază în analiza unității sau pluralității infracționale, chestiunea de drept esențială ce a dat naștere discuției este independența normei. Concluzia este că alin. (2) „nu poate funcționa independent, ca infracțiune de sine stătătoare, ci doar în strânsă legătură cu textul de incriminare la care se raportează, rezultă că suntem în prezența unei variante agravate a infracțiunii-tip care are elementele constitutive ale acesteia, la care însă legiuitorul a înțeles să adauge trăsături agravante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracțiunii de bază”.

În consecință, se arată că săvârșirea uneia dintre acțiunile enumerate exemplificativ ca modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care însă are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, „nu conturează o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului ideal, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, norma juridică conținută în alin. (2) al textului de lege menționat nu reglementează o infracțiune distinctă, de sine stătătoare, ci o variantă agravată a celei de bază. Or, în cazul concursului formal de infracțiuni este necesar ca acțiunea săvârșită să realizeze conținutul mai multor infracțiuni, având în vedere împrejurările în care a avut loc sau urmările pe care le-a produs, așa cum stabilește art. 38 alin. (2) C. pen.”.

Situația este oarecum asemănătoare și considerentele se suprapun într-o oarecare măsură cu cele avute în vedere în decizia nr. 20/2016[14] a Curții, în care a pronunțat hotărârea prelabilă cu privire la infracțiunea de proxenetism. S-a stabilit atunci că indiferent de incriminarea distinctă, de limitele diferite de pedeapsă și de vârsta diferită a subiectului pasiv, înlesnirea practicării prostituției de către persoane majore și minore poate reprezenta o infracțiune unică (în forma unității naturale colective), o infracțiune în forma unității legale a formei continuate sau o pluralitate de infracțiuni, elementul esențial fiind împrejurarea comiterii și elementul subiectiv al autorului, deci unitatea de rezoluție infracțională.

La fel, revenind la cazul drogurilor, s-a spus că, fiind vorba de o acțiune unică, chiar dacă aceasta ar viza mai multe categorii de substanțe oprite de lege, nu sunt îndeplinite nici condițiile concursului real de infracțiuni, întrucât această formă de pluralitate presupune existența a cel puțin două infracțiuni săvârșite de aceeași persoană prin acțiuni distincte potrivit art. 38 alin. (1) C. pen.

Folosind raționamentul prin excludere, Curtea elimină de asemenea posibilitatea reținerii unei forme continuate, deoarece, în cazul dat, se pune problema traficării cu aceeași ocazie, iar nu în împrejurări diferite a unor substanțe ce reprezintă droguri de risc și de mare risc.

La fel, fapta nu poate intra nici în sfera unității legale a complexității, deoarece constatându-se deja că norma juridică cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nu reglementează o infracțiune de sine stătătoare în raport cu incriminarea din alin. (1) al aceluiași articol, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de existență a infracțiunii complexe, ce ar presupune absorbirea în conținutul său a unei fapte care prezintă elementele de tipicitate ale unei infracțiuni de natură diferită, ceea ce nu este cazul, având în vedere că prevederile cuprinse în cele două alineate sunt variante normative ale aceleiași infracțiuni, respectiv a traficului de stupefiante.

Așadar, se concluzionează că săvârșirea, în aceeași împrejurare, a unei singure acțiuni dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, reprezintă o infracțiune simplă, ca formă a unității naturale de infracțiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din același act normativ, întrucât natura diferită a substanțelor stupefiante nu modifică unitatea infracțiunii de trafic de droguri.


[1] Cu termen de soluționare la 5 decembrie 2018.

[2] Legea nr. 143/2000 a fost republicată în M. Of. cu nr. 163 din data de 6 martie 2014.

[3] Este vorba de Curtea de Apel Alba Iulia.

[4] Forma inițială a Legii a fost publicată în M. Of. cu nr. 362 din data de 3 august 2000.

[5] Ratificată și publicată în B. Of. nr. 213 din 31 decembrie 1973.

[6] Ratificat de România prin Legea nr. 118/1992, publicată în M. Of. nr. 341 din 30 decembrie 1992.

[7] Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului (ONU), New York, 1999, ratificată de statul român prin Legea nr. 623/2002, publicată în M. Of. nr. 852/26.11.2002; Convenția ONU împotriva criminalității organizate transnaționale (adoptată la Palermo în anul 2000), ratificată de România prin Legea nr. 565/2002, publicată în M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002; Convenția ONU împotriva corupției (New York, 2003), semnată de România la Merida, la 9.12.2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în M. Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004; Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului (adoptată la Varșovia, la 16 mai 2005), ratificată de România prin Legea nr. 420/2006, publicată în M. Of. nr. 968 din 4 decembrie 2006.

[8] Art. 12 din Lege, abrogat prin Legea nr. 39/2003 prevedea că „se pedepsesc cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi faptele prevăzute la art. 2, 3 și 5, dacă persoana care le-a săvârșit face parte dintr-o organizație sau asociație ori dintr-un grup de cel puțin 3 persoane, cu structuri determinate și care sunt constituite în scopul comiterii acelor fapte și al obținerii de beneficii materiale sau de alte foloase ilicite”. Chiar ordinea pedepselor făcea din această faptă cea mai sever pedepsită din întregul sistem penal român, pentru că pedeapsa cuantificabilă apare doar ca una subsidiară celei perpetue.

[9] E. Birritteri, Il concorso tra associazione a delinquere di stampo mafioso e associazione finalizzata al traffico di stupefacenti: alla ricerca di una razionale repressione del fenomeno, în Rivista Trimestriale Diritto Penale Contemporaneo, nr. 1/2018, pp. 168-177.

[10] Publicată în M. Of. cu nr. 259 din data de 13 aprilie 2017.

[11] Publicată în M. Of. cu nr. 369 din data de 18 mai 2017.

[12] V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ediția a IV-a, Ed. Universul Juridic, 2015, pp. 47 și 48.

[13] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, pp. 91 și 92.

[14] Publicat în M. Of. cu nr. 927 din data de 17 noiembrie 2016.

Introducerea în țară de droguri pentru consum propriu, unitate sau pluralitate infracțională? Discuții pe marginea unei dificile chestiuni de drept was last modified: noiembrie 8th, 2018 by Adrian Stan

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii