Incriminarea violenței în familie în legislații internaționale (II)

În acest sens:

– în cazul în care agentul comite actul împotriva unui minor, în prezența unui minor, în domiciliul comun sau în domiciliul victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani;
– în situația în care actele de violență conduc la o vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani;
– dacă actele de violență au ca rezultat moartea victimei, pedeapsa este cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Având în vedere necesitatea prevenirii recidivei, noile reglementări ale Codului penal prevăd măsuri accesorii ale ordinului de restricție prin care agresorului îi pot fi impuse următoarele: interzicerea de a contacta victima (această măsură poate include și delimitarea ariei de la domiciliul victimei sau de la locul de muncă al acesteia); interdicția de a utiliza și transportă arme sau orice fel de obiect asimilat acestora, pentru o perioadă de la 6 luni la 5 ani; în funcție de gravitatea actelor de violența domestică și legătura agresorului cu victima, acestuia i se poate interzice contactul, tutela sau curatela pe o perioadă de la 1 la 10 ani, precum și obligarea de a participa la programe specifice de prevenire a violenței în familie.

Agresorul poate fi supravegheat de la distanță prin mijloace tehnice. Ca urmare a acestei reforme, articolul 200 din Codul de procedură penală prevede că dacă inculpatul este de acord, acesta poate urma un tratament într-o instituție adecvată pentru dependență de care el suferă și care a contribuit la favorizarea comiterea infracțiunii. Această prevedere este deosebit de relevanță, având în vedere că, în cele mai multe cazuri, violența în familie apare ca urmare a unor dependențe patologice.

Un alt aspect important îl constituie faptul că Portugalia a adoptat, în anul 2007, Rezoluția Consiliului de Miniștri nr. 83/din 22 iunie, privind aprobarea Planului național III împotriva violenței domestice, ceea ce indică în mod clar o poziție de consolidare a unei politici de prevenire și combatere a violenței în familie.

Turcia

Nici Turcia nu incriminează violența domestică ca o infracțiune specifica în Codul penal, ci încadrează actele de violența familială, din punct de vedere juridic, ca infracțiuni contra vieții, a integrității corporale sau împotriva vieții private și a intimității persoanei, iar relația dintre agresor și victimă poate constitui doar circumstanță agravantă, ceea ce ar putea duce la o mărire a pedepsei cu un spor cuprins între o treime și până la o jumătate din pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă. Datorită faptului că, potrivit cutumei, prin căsătorie se consideră că femeia și-a dat acordul pentru a întreține relații sexuale, violul marital nu este considerat infracțiune. Codul penal nu face nici o referire nici la violența economică, iar violența verbală și tratamentele inumane sunt pedepsibile doar la plângerea prealabilă a victimei.

O campanie intensă dusă între anii 1996 și 1998 a dus în cele din urmă la intrarea în vigoare a unei noi legi privind violența în familie care să permită victimei violenței în familie să depună o acțiune în instanță pentru obținerea unui ordin de protecție împotriva agresorului. Astfel, ordinul de restricție a fost introdus prin Legea nr. 4320 adoptată în anul 1998. Potrivit acestei legi, victimele violenței familiale se pot adresa instanței pentru obținerea unui astfel de ordin în situația în care au suferit acte de violență. După primirea plângerii depusă de victima sau după sesizarea procuraturii, instanța poate dispune una sau mai multe măsuri de protecție prin ordinul de restricție împotriva agresorului. Aceste măsuri pot fi dispuse pe o perioadă de maximum 6 luni și îi pot impune agresorului următoarele dispoziții: să părăsească locuința comună și să nu se apropie de lăcașul ocupat de soț, copii ori de locurile lor de muncă; să nu vină în locuința comună sub influența băuturilor alcoolice ori a altor substanțe halucinogene și nici să folosească asemenea substanțe în interiorul locuinței comune; să nu hărțuiască victima prin orice mijloace de comunicare; să nu utilizeze violența și/sau să nu provoace suferința pentru celălalt soț, copil sau altui membru al familiei cu care locuiește; să nu deterioreze proprietatea soțului său a copiilor (ori a altora care trăiesc sub același acoperiș) sau să distrugă bunurile acestora; să predea poliției arma deținută sau alt instrument asemănător; să se prezinte la o unitate medicală pentru examinare sau tratament[12].

Dacă agresorul nu respectă măsurile impuse prin ordinul de restricție, acesta va fi avertizat că este susceptibil de a fi reținut și arestat. Concomitent cu dispunerea măsurii, instanța va ține cont de standardul de trai al victimei pentru a stabili o pensie de întreținere corespunzătoare acestuia. Pentru o stabilire cât mai exactă a pensiei, instanța va numi un expert pentru a face cercetări în sprijinul determinării standardul de viață al reclamantului și al pârâtului.

Dacă situația o impune, instanța îi poate impune agresorului și respectarea altor reguli colaterale celor inițiale. În acest sens, instanța poate dispune respectarea doar a uneia dintre măsurile enumerate mai sus, iar dacă va considera că este indispensabil, poate emite un ordin de restricție care să cuprindă mai multe măsuri. Astfel, dacă soțul sosește acasă aflându-se sub influența băuturilor alcoolice ori sub influența altor substanțe narcotice, și datorită acestor situații își agresează soția, instanța poate dispune un ordin prin care agresorului îi este interzis să revină la domiciliul domestic sub influența băuturilor alcoolice sau a substanțelor halucinogene ori să folosească asemenea substanțe în interiorul locuinței comune. În situația în care măsura privește îndepărtarea agresorului din locuința comună și dacă instanța considera necesar poate emite un ordin care să cuprindă mai multe dispoziții, și anume: interzicerea de a se apropia de domiciliul sau locul de muncă al soției, de a nu distruge sau deteriora bunurile soției ori de a-l informa pe angajatorul acesteia cu privire la acesta măsuri dispuse.

În cazul în care instanța consideră că există probabilitatea ca victima să fie supusă unor agresiuni noi, aceasta poate emite ordinul de restricție imediat ce victima depune plângerea, fără a mai fi necesară audierea agresorului sau prezența martorilor. Victima violentei familiale care a suferit un act de agresiune nu este ținută să dovedească existența posibilității producerii unei agresiuni ulterioare. În conformitate cu articolul 2 din lege, instanța încredințează o copie a ordinului de protecție la Procuror. Ministerul Public monitorizează punerea în aplicare a ordinului prin intermediul poliției. În situația în care agresorul nu respectă ordinul de restricție poliția, fără a mai fi condiționată de o cerere din partea victimei, va face o investigație cu privire la conduita agresorului, iar concluziile acesteia le va transfera Ministerului Public în cel mai scurt timp posibil. Dacă agresorul se face vinovat, acesta este pasibil de o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 3 și 6 luni.

Cu toate acestea, organizațiile de femei și juriști continuă să critice legea privind inadvertențele existente, printre care și faptul că termenul de violența familială nu acoperă în mod explicit situațiile în care părțile implicate pot fi necăsătoriți sau divorțați ori au relații asemănătoare celor de familie, fapt care face să nu ofere orientări pentru principiul de decizie urgentă. În anul 2001, reforma din Codul civil turc a pus femeile pe picior de egalitatea deplină în familie. Reforma a apărut ca rezultat a unei campanii formată dintr-o coaliție foarte largă de grupuri de femei din toată țara. Ca rezultat al acestei campanii, forțele opuse au trebuit să accepte noul regim de proprietate, care acordă dreptul femeilor la o parte egală din activele acumulate pe toată durata căsătoriei[13]. Această clauză a fost considerată a fi valabilă numai pentru bunurile dobândite după 1 ianuarie 2002. Concomitent și art. 41 din Constituția Turciei a fost revizuit la faptul că familia în societatea turcă se „bazează pe egalitate între soți”.

Totodată, prin modificărilor aduse Codului civil s-au eliminat diferențierile exercitate asupra drepturilor de proprietate între copiii născuți în afara căsătoriei și cei născuți dintr-un cuplu căsătorit, precum și creșterea vârstei minime legale de căsătorie la 18 ani pentru bărbați și 17 pentru femei (cu acordul părinților). Această reglementare a avut drept scop prevenirea căsătoriilor timpurii, vârstă fragedă fiind considerată o formă de violență împotriva fetelor. În caz de căsătorie forțată, femeile au obținut dreptul de a aplica în instanța de judecată pentru o anulare în primii 5 ani de căsătorie, iar orice formă de violență sau de maltratare constituie un motiv de divorț.

Legile penale sunt foarte importante pentru lupta împotriva violenței împotriva femeilor, nu numai în ceea ce privește sancționarea violenței în familie, dar, de asemenea, în ceea ce privește definirea și incriminarea infracțiunilor sexuale, practicilor obișnuite sau discriminarea pe bază de orientare sexuală. Multe prevederi ale codului penal reformat din Turcia în 2004, se regăsesc în moduri similare și în Țările din Orientul Mijlociu. De exemplu, în Egipt și Liban, autorii de viol primesc reduceri de pedeapsa în cazul în care se căsătoresc cu victima violului. Se aplică reduceri la stabilirea sancțiunii și în caz de crime de onoare, sub pretextul că o crimă comisă în numele de „onoare” este justificată și, prin urmare legitima în țări precum Iordania, Maroc, Kuweit sau Siria. Legile sunt, de asemenea, pe scară largă discriminatorii față de femei, și în caz de adulter, atât prin definirea termenului de adulter, diferențiat pentru bărbați și femei, cât și prin supunerea femeilor la pedepse mai mari. Și sancțiunile pentru viol sau răpire variază în funcție de starea civilă a victimelor sau de virginitatea lor.

Codul penal turc a trecut printr-o reformă extinsă în anul 2004, când Parlamentul a adoptat un nou Cod penal[14] care conține mai mult de treizeci de amendamente, ca urmare a unei intense Campanii de mișcare a femeilor în care s-a cerut, printre altele, abolirea tuturor prevederilor discriminatorii. Printre acestea a fost și o actualizare a articolului 10 din Constituție, care a plasat responsabilitatea pentru stabilirea egalității de gen pe stat: „Bărbații și femeile au drepturi egale. Statul are obligația de a se asigura că această egalitate în practică”. Schimbarea survenită în abordarea legii a fost esențială pentru noile prevederi. Anterior, toate forme de violență sexuală au fost reglementate în calitate de „crimele de onoare” și au fost definite în jurul conceptelor patriarhale, cum ar fi castitate, moralitate, rușine, sau decență. În legea reformată, aceasta terminologie a fost abolită și aceste infracțiuni sunt definite ca „infracțiunilor contra inviolabilității sexuale”, la secțiunea „crimele împotriva persoanelor fizice”. Aceste modificări au fost luate în scopul de a preveni reducerile de pedeapsa acordate autorilor de „crime de onoare”. În acest sens la stabilirea pedepsei pentru așa-numitele „crime de onoare” se vor aplica întotdeauna circumstanțe agravante maxime. În Codul penal anterior „crimele de onoare” erau considerate o circumstanță agravantă pentru infracțiunea de ucidere.

Pachetul de reforme mai conține măsuri care reglementează pedepse mai severe împotriva violului și pedofiliei, interzice tortura și stabilește pedepse cu închisoarea pe viață pentru unele infracțiuni contra inviolabilității sexuale. Astfel, agresiunea sexuală este definită ca un comportament sexual prin care se încalcă inviolabilitatea corporală a unei persoane. Potrivit art. 102 din Codul penal turc, urmărirea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a victimei, iar pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea între 2 și 7 ani. În situațiile în care actul de agresiune este comis prin introducerea în corp a unui organ sau a unui instrument, pedeapsa este închisoarea între 8 și 15 ani.

Acestor sancțiuni li se adaugă un spor de până la 50% din pedeapsa inițială, în cazul în care infracțiunea este săvârșita:

a) împotriva unei persoane incapabile să se apere fizic sau psihic;
b) de o rudă de sânge sau de căsătorie, inclusiv gradul III;
c) cu o armă sau prin participarea mai multor persoane împreună;
d) prin influență nejustificată bazată pe o funcție publică.

Art. 103 din Codul penal turc reglementează abuzul sexual asupra copiilor și definește exploatarea sexuală că fiind orice fel de act sexual săvârșit față de copiii care nu au împlinit vârsta de cincisprezece ani sau care au această vârstă, dar nu au capacitatea de a înțelege semnificația și consecințele juridice ale acestui act. Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea între 3 și 8 ani. Această reglementare anulează prevederea din Codul penal anterior, în care sancțiunea pentru această infracțiune era redusă dacă „copilul a consimțit cu privire la actul sexual”. O realizare importantă a reformei este incriminarea violului marital. De asemenea, legea elimina discriminarea existentă anterior împotriva non-virginității și a femeilor necăsătorite.

În art. 105 Codul penal incriminează hărțuirea sexuală, stabilind pedeapsa pentru această infracțiune la o pedeapsă cu închisoarea de la trei luni la doi ani .Procedura urmăririi penale se declanșează la plângerea victimei. În cazul în care această infracțiune este săvârșită prin folosirea unei influențe nejustificate, bazată pe ierarhie sau funcție publică ori prin utilizarea avantajului de a lucra în același loc cu victima, pedeapsa va fi majorata cu încă jumătate. Dacă hartuirea are drept scop obligarea victimei de a părăsi locul de muncă, pedeapsa nu poate fi mai mică de un 1 an. Totodată, dispozițiile privitoare la legitimarea violului și la răpire, în cazurile în care autorul se căsătorește cu victima au fost eliminate.

În Turcia, violența în familie rămâne o problemă pe care organizațiile societății civile și autoritățile încearcă să o combată, întrucât în ciuda succesului de ansamblu a campaniei, patru cereri ale platformei nu au fost acceptate. Acestea includ definirea infracțiunilor de onoare (nu numai așa-numitele crime obișnuite) cum ar fi: omor agravat; sancționarea discriminării bazate pe orientare sexuală, incriminarea testelor de virginitate sub toate circumstanțele, precum și prelungirea perioadei de avort legal la 10-12 săptămâni. Potrivit prevederilor art. 174 din Codul civil, femeile victime ale violenței domestice au dreptul la despăgubiri, care cuprind prejudicii materiale și prejudicii morale.


[12] Această clauză a fost adăugat de modificarea făcută în 2007, amendamentul 26 aprilie 2007, articol nr: 5636/2.

[13] Art. 202, 203 și 205 din Codul civil turc.

[14] Modificat prin Legea nr. 5237/26.09.2004, publicat în M. Of. nr. 25611 din data de 12.10.2004, și modificată ultima dată prin Legea nr. 6217 din 31 martie 2011.

 

Incriminarea violenței în familie în legislații internaționale (II) was last modified: mai 3rd, 2018 by Julieta-Cristina Popa

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii