Unele considerații asupra aplicării doctrinei „dreptului viu” în jurisprudența Curții Constituționale a României
Marin Voicu - noiembrie 1, 2018Uneori, considerentele se contrazic în mod vizibil: „recursul este o cale extraordinară de atac și de excepție, care se poate promova numai în situații excepționale” (par. 24), pentru ca în par. 26 să se menționeze că „recursul nu este o cale de atac excepțională” ș.a., fără a se mai relua expresia „recurs în casație”, neprevăzută în Codul de procedură civilă.
3. Decizia nr. 369/2016 – model atipic de „reconsiderare a jurisprudenței CCR” prin invocarea „doctrinei dreptului viu”
3.1. Jurisprudența anterioară constantă a CCR
3.1.1. Prin mai multe decizii, menționate în motivarea Deciziei nr. 369/2016, CCR și-a format o jurisprudență constantă relativă la constituționalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a art. 483 alin. (2) C. pr. civ., validând aceste texte în redactarea lor inițială (deciziile nr. 192/2014, 500/2015, 517/2015, 375/2016, 711/2016).
Edificatoare sunt considerentele de sinteză din Decizia nr. 711/2016 (par. 16, 17, 18):
„16. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în M. Of., Partea I, nr. 643 din 22 august 2016).
17. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 privind egalitatea în drepturi din Legea fundamentală, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, exercitându-se doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege. De asemenea, recursul este o cale de atac nedevolutivă, nefiind permisă rejudecarea fondului, pe calea recursului realizându-se exclusiv o analiză a legalităţii hotărârii atacate, iar nu şi a temeiniciei acesteia. În acest context, legiuitorul a prevăzut că anumite hotărâri, pronunţate în anumite materii, cum sunt conflictele de muncă şi asigurări sociale, să fie atacate numai cu apel, singura cale de atac devolutivă, potrivit art. 476 C. pr. civ.
18. Cu privire la raţiunea instituirii unei singure căi de atac în materia conflictelor de muncă, prin Decizia nr. 703 din 11 septembrie 2007, publicată în M. Of., Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, Curtea a reţinut că, având în vedere specificul şi implicaţiile lor sociale, conflictele de muncă se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a prevăzut pentru soluţionarea acestora două grade de jurisdicţie, respectiv o singură cale de atac. Nicio dispoziţie constituţională sau reglementare internaţională nu stabileşte gradele de jurisdicţie şi numărul căilor de atac care trebuie prevăzute pentru judecarea diferitelor litigii, reglementarea acestor probleme intrând în atribuţiile exclusive ale legiuitorului naţional. Stabilirea unor reguli diferenţiate în această materie, ţinând seama de specificul unor litigii sau chiar de situaţia deosebită, specifică în care se află persoanele implicate, nu are semnificaţia instituirii unor privilegii ori discriminări”.
3.1.2. Prin Decizia nr. 350/7.05.2015 Curtea a reținut că „reglementările succesive pot prezenta în mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate, fără ca aceste diferențe să aibă semnificația unei discriminări”, reluând teza afirmată în Decizia nr. 321/14.06.2014.
Prin Decizia nr. 375/07.06.2016, relativ la încălcarea art. 21 din Constituție, Curtea a statuat că „accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești (?!) și la toate căile de atac prevăzute de lege” ș.a.
3.2. „Reconsiderarea jurisprudenței” pe teza „dreptului viu”
3.2.1. „Față de cele reținute prin aceste decizii (citate la 3.1. mai sus și preluate în Decizia nr. 369/2016, par. 17-18), Curtea, prin prezenta decizie, urmează să-și reconsidere juridsprundența.
19. În acest sens, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, și anume Constituția, iar, în această privinţă, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare. Prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în M. Of., Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, par.31).
20. Raportat la specificul (?) cauzei de faţă, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a acordat legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilităţii, al procedurii de judecată sau al configurării căilor extraordinare de atac. În schimb, Curtea constată tendinţa jurisprudenţei sale recente de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecții efective a drepturilor și libertăților fundamentale, integrate conţinutului normativ al art.16 alin. (1), art. 21 alin. (3) sau art. 129 din Constituție, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac.
21. Prin urmare, fiind chemată, în prezenta cauză, să verifice constituţionalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin al cărui conţinut normativ legiuitorul şi-a folosit marja sa largă de apreciere, într-un mod maximal, Curtea îşi va reconsidera jurisprudenţa în raport cu acest text legal, tocmai datorită reevaluării standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie în condiţiile în care şi căile extraordinare de atac reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, par. 27).
28. Curtea constată că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor (?) în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situații în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive (?!) a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rațional, în respectul principiului egalităţii cetățenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”.
4. În raport de considerentele teoretice expuse în Capitolul I și de exemplele din jurisprudența Curții Constituționale italiene, constatăm o cu totul altă tălmăcire dată „doctrinei dreptului viu” prin Decizia nr. 369/2016, în care, de fapt, nu identificăm acei parametrii intrinseci de afirmare a doctrinei așa-zis „preluate în jurisprudența CCR”, prin Decizia nr. 276/10.05.2016, invocată în par. 19.
Prin această precizare: „preluată în jurisprudența Curții” se afirmă și, totodată, se epuizează analiza, aplicată la speța filozofiei „doctrinei dreptului viu”, în raport cu caracteristicile normative și jurisprudențiale din cauză, ca temei unic al „reconsiderării jurisprudenței Curții” (?!).
4.1. Soluția adoptată de Curte este „seacă” și parțial operabilă în procesul civil român. Răspunsurile ICCJ și ale curților de apel relative la efectele și la modul de aplicare a Deciziei nr. 369/2016.
Curtea, în opinia noastră, și-a afirmat, din nou, tendința de superputere, în raport cu Parlamentul, ca unică putere legislativă și cu ICCJ – centrul puterii judecătorești.
În toată jurisprudența sa, Curtea a statuat, fără ezitare, că legea este creația exclusivă a puterii legiuitoare, în acord cu principiul constituțional consacrat în art. 1 alin. (4) și în art. 61 alin. (1) din Constituția României („Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”), precum și pe cel din art. 1 alin. (5) („În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”), afirmându-se ca „garant al suprematiei Constituției” [(art. 142 alin. (1)].
Și atunci, cum poate fi explicată „alunecarea” contrară exprimată clar în par. 28 al Deciziei nr. 369/2016, în care se precizează că: „Curtea constată că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situații în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție. În consecință, legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției deduse judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă” (?!).
O asemenea soluție (prevăzută și într-o Ordonanță de urgență din 2003) prin care toate recursurile contra deciziilor date în apel sau contra sentințelor date fără drept de apel, să poată fi atacate cu recurs numai la instanța supremă, care-și poate îndeplini, astfel, rolul sau unificator al jurisprudenței [art. 126 alin. (3) Constituție], s-a dovedit a fi nerealistă, nejudicioasă, contrară legii și a spiritului căilor de atac, dar și a principiului ierarhiei judiciare care fundamentează ordinea căilor de atac în procesul civil.
4.2. Răspunsul instanței supreme și al curților de apel cu privire la efectele Deciziei nr. 369/2016
4.2.1. Decizia nr. 1912/24.11.2017 a ICCJ, s. I civ.
„Din considerentele Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, prin care Curtea Constituţională a constatat că sintagma «precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv» cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
Totodată, din conținutul dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. pr. civ. rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluționează recursurile declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curţi. Prin urmare, textul nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curţi în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.
Însă, cum competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, având în vedere că, potrivit art. 96 pct. 3 C. pr. civ., curţile de apel judecă recursuri doar «în cazurile anume prevăzute de lege», în aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) C.pr. civ., se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente «în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare». Or, situațiile asemănătoare cu cele din speță sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. pr. civ., conform cărora «În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată».
Ca atare, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă, curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ.], în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei”.
4.2.2. Decizia nr. 1793/05.12.2017 ICCJ, s. a-II-a civ.
„Recunoașterea, ca efect al pronunțării Deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunal, în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, dar și lipsa unei modificări legislative ulterioare Codului de procedură civilă, care să fi stabilit instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa asemenea recursuri, sunt împrejurări care au determinat existența unui veritabil vid legislativ sub acest aspect. Cum, de lege lata, nicio normă nu justifică nici competența Înaltei Curți, nici cea a curților de apel în soluționarea acestor recursuri, devin incidente prevederile conţinute de art. 5 C. pr. civ., iar instanţa competentă se impune a fi determinată prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Așadar, competenţa materială trebuie stabilită prin aplicarea princ[11]ipiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante”.
4.2.3. În același sens sunt și deciziile mai recente, între care decizia nr. 307/2018 a ICCJ, s. I civ.
4.3. În raport de obiectul nemijlocit al excepției de neconstituționalitate, cu care a fost învestită Curtea, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reafirmat și în considerentele finale, dar și de faptul că dispoziția din art. 483 alin. (2) C. pr .civ. va intra probabil, în vigoare la 01.01.2019, având calitatea de „normă viitoare”, căreia nici „doctrina dreptului viu” nu-i poate fi aplicată, apare excesiv, considerentul final al Deciziei nr. 369/2016 inserat în par. 34, prin care Curtea dispune că „legiuitorul să pună de acord cu prezenta decizie dispozițiile din art. 483 alin. (2) C. pr. civ., întrucât considerentele sale sunt, ca și dispozitivul, general obligatorii astfel încât legiuitorul trebuie să le aplice și cu privire la art. 483 alin. (2) C. pr. civ., dispozitiv care, asemenea celor constatate neconstituțional, reglementează un prag valoric al cererilor evaluabile în bani pentru care hotărârea judecătorească să fie supusă recursului”?!
În loc de concluzii, două întrebări:
1. Dacă toate celelalte decizii ale CCR prin care s-a consacrat o jurisprudență constituțională contrară își mai produc efectele și își păstrează forța general obligatorie?
2. Dacă Decizia nr. 369/2016 are ca „beneficiare” și persoanele juridice, cât timp în considerente se referă expres și repetat numai la cetățenii vizați de art. 16, deși art. 21 din Constituție, ca și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană consacră aceste drepturi fundamentale pentru „orice persoană fizică sau juridică”?!
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.