Unele considerații asupra aplicării doctrinei „dreptului viu” în jurisprudența Curții Constituționale a României

I. Doctrina dreptului viu în teoria și jurisprudența constituțională europeană

1. Doctrina dreptului viu a fost aplicată în anii 1950 de Curtea Constituțională a Italiei pentru a răspunde necesității de a găsi un „modus operandi” în relația cu Curtea de Casație, în cadrul exercitării procedurii de control incident de constituționalitate.

Această doctrină[1] justifică puterea de control a judecătorului de constituționalitate asupra legii, astfel cum a fost interpretată de judecătorul judiciar și să o realizeze numai dacă ea este în mod manifest susceptibilă de o interpretare conform Constituției. Astfel, s-a recunoscut noul rol al judecătorului judiciar, acela de a participa la controlul de constituționalitate.

Doctrina dreptului viu, importată din SUA, este: „Justificarea de ultim resort pentru legiferarea judiciară sau, în alți termeni, revizuirea normelor juridice sub pretextul necesității unei interpretări evolutive, utilizând metoda teleologică”, doctrina criticată puternic în Franța, ca și „activism judiciar”. „O decizie «activistă» pretinde ca motivarea ei să posede o înaltă putere de persuasiune, ceea ce nu este cazul în majoritatea hotărârilor judecătorești, care se bazează pe interpretări teleologice”[2].

În Franța, două decizii ale Consiliului Constituțional din anul 2010 (6 și 1.10.2010) și alte două din 2011 (4 și 11.02.) „s-au inspirat din doctrina dreptului viu, cu prilejul examinării chestiunilor prioritare de constituționalitate, la sesizarea Curții de Casație sau a Consiliului de Stat. În hotărârile sale Consiliul Constituțional s-a insipirat din doctrina dreptului viu pentru a-și justifica prerogativa controlului legii, astfel cum aceasta a fost interpretată de curțile supreme, administrative și judiciare[3].

2. Cercetând doctrina și jurisprudența constituțională am constatat o redusă preocupare pentru studiul și aplicarea doctrinei „dreptului viu”, cea mai edificatoare lucrare identificată fiind „La doctrine du droit vivant” de C. Severino, publicată de Ed. Economica-Press Universitaires D’Aix Marseille, 2003, în colecția „Droit Public Positif”, cu  un „Cuvânt-înainte” de L. Favoreu, constituționalist de o mare reputație și o prefață de A. Pizzarusso, profesor la Universitatea din Pisa.

2.1. Ilustrativă este reflecția din prefață: „Juriștii sunt conștienți de caracteristica activității lor constând în faptul de a opera pe două planuri: cel al edificării regulilor, tendințelor generale și abstracte și cel al aplicării lor la cazuri concrete. În consecință, opoziția dintre noțiunea de «drept teoretic» sau «abstract» și noțiunea de «drept viu» sau «concret» nu datează de ieri”.

Lucrarea, care are la bază teza de doctorat a autoarei C. Severino, este sistematizată în două părți:

prima parte:O doctrină solid fixată în contenciosul constituțional italian”care conține trei capitoale:

I –„Obiectul  controlului de constituționalitate, hotărârile interpretative și conflictele între Curtea Constituțională și jurisdicțiile ordinare”;

II – „O articulare complexă. Identificarea dreptului viu  – jurisprudența, sursă a dreptului viu și aplicarea doctrinei dreptului viu”;

III –„Analiza doctrinelor contrastante: dreptul viu considerat ca obiect al controlului de constituționalitate și element al dispozițiilor Curții Constituționale; justificările teoretice ale aplicării doctrinei dreptului viu de Curtea Constituțională italiană” (teza precedentului judiciar, teza reglării competențelor și teza „selfului restrâns”).

– a doua parte: „O doctrină dificil de transpus în contenciosul constituțional francez”, care conține  două capitole:

I „O tehnică în principiu inaplicabilă – imposibilitatea teoretică de aplicare, breșele deschise de Consiliul Constituțional al Franței, aplicarea efectivă a dreptului viu ș.a.

II „Un demers totuși comparabil” – concretizarea  controlului de constituționalitate în contextul factual și în cel juridic și luarea în considerare a echilibrului cu jurisdicțiile ordinare”.

2.2. Pentru a se înțelege, mai clar, acest concept doctrinar și evoluția aplicării lui în jurisprudența constituțională, dar și în cea a drepturilor omului, prezentăm, selectiv, unele idei și note blibliografice preluate din volumul „La doctrine du droit vivant”, 2003, de C. Severino.

2.2.1. Autoarea, de la început, îl citează pe Aristotel care a folosit expresia „Justiție vie” („èmpsychon dikalon”), ca și pe Cicero, care în cartea sa „Despre legi”, utilizează expresia „legea care vorbește” („lex loquens”), prin care desemnează pe judecătorul care interpretează legea, în opoziție cu cel care scrie legea („mutus magistratus”).

Metafora „dreptul viu” a fost introdusă în limbajul juridic de către juristul austriac E. Ehrilch, unul din fondatorul sociologiei juridice, desemnând, „dreptul care domină viața socială” și care cuprinde „toate regulile, atât cele etatizate, cât și pe cele cutuminare sau populare, aplicate efectiv în raporturile sociale” (par 13).

2.2.2. În doctrina franceză s-a  susținut că „judecătorul constituțional interpretează normele constituționale în lumina dreptului așa cum rezultă acesta, în special, din jurisprudența instanțelor administrative sau din reglementările în vigoare”, iar în contenciosul italian a existat o „receptare a dreptului viu atunci când Curtea Constituțională a luat în considerare interpretarea normativă a judecătorului obișnuit, deoarece acesta a constatat conformitatea cu normele constituționale” (par. 16).

În mod cert judecătorul constituțional italian a aplicat doctrina dreptului viu ca un răspuns la conflictele dintre instanțele ordinare și Curtea Constituțională, generate de utilizarea de către Curte a hotărârilor interpretative.

„Studierea doctrinei dreptului viu necesită în mod inevitabil analiza obiectului controlului de constituționalitate, pentru că el se înscrie în problematica mai generală, atunci când se utilizează dreptul viu, el apare ca un veritabil obiect al examinării de către Curtea Constituțională, iar nașterea și aplicarea acestei doctrine în Italia sunt strâns legate de răspunsul dat de Curte întrebărilor privind obiectul controlului” (par. 29).

2.2.3. „Totuși, în numeroase decizii care se referă la dreptul viu, Curtea Constituțională italiană nu utilizează, întotdeauna, această expresie pentru a desemna conceptul, dar folosește diferite expresii sinonimice. Astfel, ea se întoarce uneori la «jurisprudența dominantă», la «soluția interpretativă coroborată de judecători», la «semnificația actuală a normei» sau din nou la «dispoziția legislativă  așa cum „trăiește” în interpretarea dată de Curtea de Casație», la «semnificația  dobândită de articolul atacat în realitatea juridică vie» la «abordarea interpretativă aproape incontestabilă  în jurisprudență».

Prin aceste diverse formule, Curtea se referă la norma vie, la cea care se afirmă de-a lungul timpului în interpretarea și în aplicarea concretă a tuturor juriștilor și, în particular, a judecătorilor. Ea urmărește legea în interpretarea sa consolidată.

Pentru a verifica existența unei norme vii, Curții Constituționale i s-a acordat o mare putere-adevăr, discreționară. Cu toate acestea, în jurisprudența sa, aceasta a elaborat criterii pe baza cărora a putut, în principiu, să afirme că s-a format un drept viu.

Potrivit Curții Constituționale, prin aplicarea dreptului viu, se face o anumită concordanță între aplicarea și interpretarea unei dispoziții legislative.  Norma vie reprezintă interpretarea, aproape întotdeauna de origine judiciară, difuză, constantă, predominantă. O decizie izolată nu poate, în principiu, să formeze un drept viu, întrucât, prin natura sa, necesită constatarea unei orientări dominante în jurisprudența și al altor principii juridice practice. Nu este esențial să existe o uniformitate absolută în aplicarea dispoziției, o astfel de uniformitate este relevantă, în practică, foarte rar.  Dar, o anumită concordanță trebuie să poată să limpezească aplicările dispoziției respective, iar divergențele foarte importante nu pot, în cel mai bun caz, decât să constituie semnul unui drept viu în curs de formare, dun droit vivant in fieri (par. 66).

Pentru ca semnificația unei dispoziții să fi recunoscută ca un drept viu, ea trebuie să obțină sprijin si consens suficient de elevat și să fie utilizată în mod repetat în timp. Totuși, pentru a constata că există un drept viu, dincolo de problema cantitativă, se pune întrebarea de a ști prin ce organ și în ce context trebuie să fi fost adoptată interpretarea.

„Trebuie să se știe care sunt «matricele» dreptului viu, adică sursele juridice apte să producă norme vii. Despre această chestiune, chiar dacă doctrina este împărțită, putem afirma că existe numeroase surse, dar sursa jurisprudențială este considerată cea mai importantă; celelalte fiind mai puțin importante sau discutabile.

Potrivit majorității doctrinei, interpretarea dată de Curtea de Casație reprezintă matricea naturală și principală a dreptului viu. Într-adevăr, este general recunoscut că, jurisprudența acestei Curți, în special cea a «secțiilor reunite», formula sa cea mai solemnă/înaltă, constituie o sursă privilegiată, deși nu este exclusivă, a dreptului viu.

Teza majoritară, potrivit căreia jurisprudența Curții de Casație constituie sursa principală a dreptului viu, pare să fie adoptată de Curtea Constituțională în jurisprudența sa.

Într-adevăr, în numeroase decizii Curtea califică drept «viu» sau desemnează prin expresii similare, interpretarea dată de Curtea de Casație, în special cea provenită de la secțiile reunite” (par. 67).

II. Tendințele și caracterele generale ale jurisprudenței CEDO[4]

A. Tendințele majore ale jurisprudenței CEDO. Interpretarea progresistă și evolutivă a Convenției

1. Marile constante ale jurisprudenței CEDO

Se pot degaja câteva mari orientări ale jurisprudenței elaborate Curte în decursul  celor aproape 60 de ani (1959-2018)  în domenii deosebit  de variate. Pentru a ne limita la jurisprudența care tratează clauzele „normative” ale Convenției și ale Protocoalelor, articole ce enunță drepturile și libertățile fundamentale se pot contura două tendințe preeminente.

1.1. Tendința spre conservatorism și prudență (excesivă)

Pe de o parte, o tendință netă spre prudență, după opinia unora, un conservatorism excesiv, care se manifestă în mai multe feluri:

a) primul rezidă în afirmarea „caracterului subsidiar” al mecanismului european de control, care constă în aceea că dispozițiile Convenției nu vizează înlocuirea și nici subminarea dreptului intern, care rămâne principalul instrument de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, funcția sa fiind de a se adăuga și de a se suprapune acestuia, de a-l completa, la nevoie, iar unde este cazul, de a-i remedia lacunele, carențele și slăbiciunile;

b) pe această bază, Curtea a tras concluzia, ce nu reiese la fel de clar din Convenție: recunoașterea în favoarea statelor a unei anumite „marje de apreciere, în diverse materii;

c) moderația extremă cu care Curtea controlează felul în care jurisdicțiile naționale interpretează și aplică dreptul lor intern, chiar acolo unde trimite Convenția sau are norme adaptate;

d) respectarea anumitor tradiții sau particularități juridice și situații de fapt, proprii unui stat, unui grup de state sau unei regiuni, în mod rezonabil Convenția neputând fi interpretată ca vrând să le „șteargă” sau să le suprime cu ușurință;

e) grija de a statua în lumina circumstanțelor și concepțiilor timpului, și nu în beneficiul opiniilor „la modă”;

f) preocuparea, uneori criticată de doctrină, de a se mărgini, în principiu, la examinarea speței, mai ales în cauzele izvorâte dintr-o cerere individuală, fără a renunța, însă, la interpretarea Convenției in abstracto, dacă aceasta se dovedește indispensabilă pentru rezolvarea litigiului; și

g) tendința de a evita tratarea problemelor lipsite de interes în cauză sau „absorbite” de altele, pe care aceeași hotărâre le-a tranșat deja.

1.2. Tendința spre fermitate și rigoare, caracterul viu și concret al interpretării și aplicării Convenției

a) Mai întâi, Curtea proclamă, fără echivoc, puterea pe care i-o atribuie Convenția, însă, în privința „marjei naționale de apreciere”, ea și-o declină în favoarea acelui „domeniu rezervat” statelor contractante.

b) Relevantă este consacrarea, prin mai multe hotărâri, a principiului interpretării stricte a posibilităților de limitări pe care îl prevede Convenția. El se traduce, în special, prin ideea că o limitare sau o reglementare nu trebuie să atingă vreodată „substanța însăși” a unui drept și prin înlăturare, pentru anumite drepturi – dar nu pentru toate – a teoriei „limitărilor implicite”. Totuși, nu ar trebui să se subestimeze efectele acestui principiu: Curtea îl susține cu doctrina „marjei de apreciere” și pare, deci, să-l aplice cu intransigență, din ce în ce mai mult, în ultimii ani.

1.3. Păstrarea constantelor jurisprudenței

Curtea a fost preocupată, în mod special, de păstrarea constantelor jurisprudenței sale, relativă, în principiu, la tezaurul pe care-l produce pentru știința drepturilor omului și la prudența și stabilitatea sa. În egală măsură jurisprudența Curții a rămas supusă unui for călăuzitor, luminat puternic de obiectul și scopul Convenției, al căror corolar viu îl constituie protecția eficace a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului într-o societate democratică.

2. Jurisprudența Curții  – continuitate sau schimbare?

În studiul său[5], elaborat, imediat după intrarea în vigoare a Protocolului 11 și instalarea noii Curți, aducând un măreț omagiu lui L.E. Pettiti – succesorul lui R. Cassin și al lui P.H. Teitgen – cunoscutul teoretician și analist al jurisprudenței Curții, V. Berger, se oprește, cu atenție și îngrijorare, la două „idei principale și antinomice”, cea a continuității jurisprudenței și cea a schimbării sale.

2.1. Continuitatea

Continuitatea, impune asigurarea și garantarea securității juridice, precum și  menținerea  încrederii și prestigiului Curții europene.

Așadar, previzibilitatea jurisprudenței „trebuie să joace un rol util de stimulare sau de abținere ori înfrânare, după caz”.

A doua tendință, egalitatea în fața jurisprudenței, presupune, în fapt, egalitatea în fața legii, atât a statelor,cât și a indivizilor. Guvernele trebuie, în primul rând, să înțeleagă obligațiile asumate prin Convenție și să execute, cu promptitudine, hotărârile Curții, sub supravegherea  Comitetului de Miniștri.

Egalitatea indivizilor, între ei, în fața jurisprudenței nu admite ca aceasta să fie oscilantă ori cu „mari variații raportate la moment sau perioadă”, căci s-ar prejudicia spiritul Convenției și, în  mod direct, art. 14 al acesteia.


[1] Prof. univ. dr. Valentin Constantin, interviu cu prof. univ. dr. Marian Nicolae, publicat pe juridice.ro – 28.10.2018.

[2] N. Mziau, R. Dalloz, D. 2011.529, Bref commentaires sur la doctrine du droit vivant dans le cadru du control incident de constitutionalitè, p. 529.

[3] G. Zagrebelsky, fost președinte al Curții Constituționale din Italia, în Revue Constitutiones, 2010, citat de C. Severino, în volumul La doctrine du droit vivant, LGDJ, 2003.

[4] Extras din volumul M. Voicu, CEDO-50 de an de existență, Ed. Universul Juridic, 2010.

[5] V. Berger, La Nouvelle Cour Europeenne des Droits de l’ Homme: D’une jurisprudence a l’autre?, în Melanges en hommage a Louis Edmond PETTITI, Ed. Boulyant, Bruxelles, 1998, p. 130 și urm.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Unele considerații asupra aplicării doctrinei „dreptului viu” în jurisprudența Curții Constituționale a României was last modified: aprilie 3rd, 2019 by Marin Voicu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista