Procedura emiterii ordonanţei de plată

Instanţa va dispune emiterea ordonanţei de plată în cazul în care, în urma verificărilor cererii creditorului în baza înscrisurilor de la dosar, precum şi a declarațiilor orale făcute de părți se constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, astfel că va emite ordonanţa de plată, în care se precizează suma și termenul în care debitorul este obligat la plată.

În măsura în care instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanţa de plată însă numai pentru această parte stabilind şi termenul de plată.

Pentru partea din pretenţiile asupra cărora instanţa nu a încuviinţat emiterea ordonanţei, creditorul are posibilitatea de a formula o cerere potrivit dreptului comun, în sensul de a obține obligarea debitorului şi la plata restului datoriei. Soluția este grefată pe faptul că, pentru partea de datorie cu privire la care instanţa nu se pronunțat în sensul admiterii acesteia, este necesară administrarea altor probe incompatibile cu procedura specială simplificată a procedurii emiterii ordonanţei de plată.

Prin aceeaşi hotărâre instanţa va stabili şi termenul de plată în care debitorul este obligat să execute plata creanţei, termen care nu poate fi mai mic de 10 zile, însă nici mai mare de 30 de zile de la data comunicării ordonanţei. Dacă însă există înţelegerea părților cu privire la un anumit termen de plată, judecătorul va putea stabili conform înţelegerii părţilor, un alt termen de plată decât cel ordonat de cod.

În ceea ce privește creanțele reprezentând obligații de plată cu privire la cotele din cheltuielile comune față de asociațiile de proprietari, precum şi a cheltuielilor de întreținere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafețelor locative pe care le folosesc ca locuințe, instanţa la cererea debitorului va putea, prin excepție, de la dispoziţiile alin. (3) să dispună fie stabilirea unui termen de plată mai mare de maximul de 30 de zile fie eșalonarea plății ţinându-se seama de motivele temeinice invocate de debitor, cu privire la posibilitățile efective ale acestuia de plată.

Comunicarea ordonanţei se va face fie părții personal prezente la pronunţare (situaţie puţin probabilă în practică), fie se va comunica acestora de îndată.

Referitor la durata procedurii de soluționare a ordonanţei de plată Codul de procedură civilă a prevăzut ca aceasta se soluționează cu celeritate stabilind un termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii pentru emiterea ordonanţei de plată în cazul în care debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare.

Nu intră în calculul termenului de 45 de zile perioada necesară pentru comunicarea actelor de procedură şi nici întârzierile cauzate în procedură prealabilă de către creditor înclusiv ca urmare a modificării sau completării cererii.

Împotriva ordonanţei de plată prin care instanţa a constatat că pretenţiile creditorului sunt întemeiate fie în totalitate, fie numai în parte a acestora şi stabilirea termenului de plată pus la dispoziție debitorului, acesta din urmă are posibilitatea de a formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării ordonanţei de plată.

Titular al cererii în anulare poate fi şi creditorul care exercită această cale de atac specifică împotriva încheierilor prin care instanţa a respins cererea acestuia ca urmare a contestării creanţei de către debitor, fie ca urmare a situației în care apărările de fond ale debitorului au necesitat administrarea altor probe incompatibile cu procedura ordonanţei de plată.

De asemenea, creditorul poate formula cerere în anulare și împotriva ordonanţei de plată prin care instanţa s-a pronunțat numai cu privire la o parte dintre pretenţiile creditorului, iar pentru cealaltă parte, apreciînd că acestea sunt neîntemeiate.

Cererea în anulare poate fi formulată numai în situația în care părțile invocă nerespectarea cerințelor prevăzute de procedura specială pentru emiterea ordonanţei de plată și, dacă este cazul, relativ la cauzele de stingere a obligaţiilor ulterioare emiterii ordonanţei de plată.

Cererea în anulare se soluționează în complet format din doi judecători.

Cererea în anulare nu este suspensivă de executare, însă debitorul poate cere instanței suspendarea acesteia, numai cu darea cauțiunii al cărei cuantum va fi stabilit de către instanță.

În ceea ce privește soluțiile pe care instanţa le poate pronunța, ne referim la admiterea cererii în anulare fie în tot, fie în parte, cu consecința anulării ordonanţei de plată în tot sau, după caz, în parte pronunțând o hotărâre definitivă. În acest caz creditorul are posibilitatea de a formula cerere în temeiul dreptului comun în vederea obținerii pretențiilor față de debitorul său.

Per a contrario, instanţa dacă admite cererea în anulare, va pronunța o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanţa de plată în care se va stabili suma datorată de către debitor și termenul de plată în care este obligat să facă această plată.

Dispoziția alin. (8) din art. 1023 reclamă faptul că hotărârea prin care instanţa respinge cererea în anulare este definitivă.

Pentru a da eficiență proceduri speciale de emitere a ordonanţei de plată legiuitorul a conferit hotărârii prin care instanţa s-a pronunțat asupra ordonanţei de plată caracterul executoriu în măsura în care această hotărâre ar fi atacată cu cerere în anulare. De asemenea se bucură de aplicarea principiului autorităţii de lucru judecat, însă numai provizoriu, până la soluționare a cereri în anulare.

Ordonanţa de plată devine definitivă şi dobândește autoritate de lucru judecât deplină fie ca urmare a neintroducerii, fie ca urmare a respingerii cererii în anulare. Împotriva executării silite a ordonanţei de plată, partea interesată poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun, însă în cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât neregularități privind procedura de executare, precum și cauze de stingere a obligaţiei ivite însă, ulterior rămânerii definitive a obligaţiei de plată.

Întrucât legea face trimitere la regulile dreptului comun, în materia contestaţiei la executare, instanţa competentă să soluționeze această contestaţie va fi instanţa de executare, adică judecătoria sau tribunalul în raza teritorială a căreia se află sediul sau domiciliul debitorului.

Jurisprudenţă

1. Or, litigiile născute din contractele de achiziții publice sunt de competentă excluşivă a înstanțelor de contencios admînistrativ, după cum rezultă din prevederile înderogabile ale art. 286 ale O.U.G. nr. 34/2006. Respectiv, Curtea are în vedere că potrivit textului de lege amîntit „Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă înstanță de către secția de contencios admînistrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante”, o clauză arbitrală contrară neputând fi primită, după cum s-a rețînut şi în decizia nr. 3483/29.06.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție^[5].

2. Tribunalul constată că apelanta-reclamantă nu a dovedit că deţine o creanță certă, lichidă şi exigibilă împotriva intimatei pârâte şi că invoca dispoziţii legale care nu sunt aplicabile în cauză.

Potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 249 NCPC, sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva (probatio încumbit ei qui dicit non ei qui negat).

Astfel, factura nr. xxxxxxxx din data de 17.07.2014 emisă de apelanta reclamantă nu este însuşită de pârâtă, semnătura aparținand unei alte persoane, B__ A__ care, după cum rezultă din extrasul ONRC, nu are calitatea de reprezentant legal al întimatei pârâtei, nefiind făcută nici dovada că ar avea calitatea de mandatar al acesteia pentru acceptarea facturii.

Prin urmare, chiar dacă art. 155 alin. (28) din Codul fiscal prevede că semnătura şi ștampila nu sunt elemente obligatorii pe care să le conțînă o factură, apelanta reclamanta are obligatia de a proba existenta raporturilor contractuale.

Mai mult, apelanta reclamanta nu a facut dovada ca autovehiculul cu număr de înmatriculare XXXXXXXX pentru care arata ca a efectuat servicii de reparații şi întrețînere aparțîne societății întimate.

Nici sustînerea apelantei reclamante cum ca întimata parata nu a depus formularul de răspuns, deşi a fost legal citata, drept pentru care, faptul ca aceasta nu a formulat apărări, duce la concluzia ca nu poate fi pus la îndoiala caracterul cert al creanţei, nu poate fi primita de instanţa, având în vedere ca nu exista nicio prevedere legala care sa dispuna în acest sens.

Referitor la sustinerea apelantei reclamante privind administrarea interogatorului, tribunalul apreciaza ca şi în şituatia în care s-ar fi încuviințat înterogatoriul şi întimata parata nu ar fi raspuns, apelanta reclamanta avea în contînuare obligatia de a proba existenta raporturilor contractuale.

Pentru aceste conşiderente, apreciind ca sarcîna probei revine reclamantei potrivit art. 249 NCPC, în temeiul art. 480 alin.(1) C.proc.civ., Tribunalul va respinge apelul declarat ca nefondat^[6].

3. Conform prevederilor art. 1014 din Codul de procedură civilă a fost comunicată somația nr. 1/3488/20.0.2017. prin notificarea nr. 102/N/2017 de către Biroul Executorilor Judecătorești S__ I__ C_. Menționează că, societății debitoare i-a fost comunicată somația la data de 01.08.2017 potrivit procesului-verbal de înmânare.

Creanța pretînsă și dedusă judecății este certă, lichidă şi exigibilă în condițiile art. 1013 Cod procedură civilă, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil însuşit de debitoare.

Având în vedere condițiile de emitere a ordonanţei de plată, creanța este certă, deoarece existenta sa este neîndoielnică şi rezultă din facturile anexate, este lichidă pentru că valoarea este precis determînată, calculată conform contractului şi este recunoscută de debitoare prin confirmarea pe o proprie răspundere nr. 43/26.05.2017, iar exigibilitatea ei, reiese din faptul că, deşi a ajuns la termenul scadent, creanța nu a fost achitată nici până în prezent, astfel sunt întrunite cele trei condiții cumulative pentru a fi emisă ordonanţa la plată.

Având în vedere că până în prezent, deşi debitoarea a recunoscut sumele datorate, nu a achitat debitul menționat anterior, înregistrând astfel întârzieri la plată facturilor emise de societatea creditoare, deşi „E__ C__” S.A. și-a îndeplînit întegral şi la termen toate obligaţiile contractuale ce îi reveneau, au devenit aplicabile dispoziţiile contractuale privind întârzierea la plată, astfel că societatea creditoare are dreptul la penalități de întârziere de la data scadenței şi până la data plății efective a tuturor debitelor datorate, la actualizarea până la data plății efective în funcție de rata înflației, precum şi la daune-înterese suplimentare pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea sumelor ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiilor de către debitor.

Solicită plată cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză, în sumă de 223,80 lei constând în taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei şi 23.80 lei onorariul executorului judecătoresc pentru comunicarea somației către debitoare.

Concluzionând, pentru toate motivele arătate, solicită admiterea acțiunii în ceea ce privește emiterea unei ordonanțe de plată împotriva debitoarei __ R.L. pentru suma de 365.193.60 lei la care se adaugă cheltuielile de judecată în cuantum de 223,80 lei^[7].