Pedeapsă și autoritate
Iulian Dobrinescu - august 2, 20194. Despre rațiunile interne ale pedepsei. Concluzii
Necesitatea dreptului penal și, implicit, a dreptului statului de a pedepsi se grefează pe ideea de apărare socială[28]. Aceasta este cât se poate de just, căci dacă nu putem tăgădui unui individ oarecare dreptul de a se apăra împotriva agresiunii altora, cu atât mai mult nu putem nega comunității înseși dreptul și posibilitatea de a se apăra împotriva acelor fapte și persoane care îi primejduiesc securitatea și stabilitatea.
Dar ce înțelegem, mai exact, prin noțiunea de „apărare socială”? La prima vedere, răspunsul pare a fi simplu: criminalitatea este o sursă constantă de primejdie pentru cetățeni atât în ce privește persoana acestora, cât și în ce privește patrimoniul lor, așa încât necesitatea apărării societății se identifică cu necesitatea apărării persoanelor și a patrimoniului.
S-ar putea deduce, având în vedere formularea problemei în acești termeni, că există o corelație între relațiile ce țin de apărarea individului (privit izolat) și relațiile sociale ce concură la realizarea efortului de apărare socială. Mai precis, este evident că apărarea socială presupune, înainte de toate, apărarea indivizilor care compun societatea, astfel că măsurile de apărare socială, oricare ar fi acestea, trebuie să fie apte să ocrotească mai întâi fiecare membru individual al societății. Aceasta este cât se poate de firesc, pentru că orice primejdie socială se obiectivează, într-o primă fază, printr-un pericol concret la adresa unuia sau mai multor indivizi identificabili. Consecințele inițiale ale faptei penale se răsfrâng în mod direct numai asupra unui număr restrâns de persoane vătămate, dar pericolul pe care respectiva faptă îl prezintă iradiază asupra comunității întregi, pentru că o agresiune asupra unui individ oarecare este, totodată, o primejdie și o amenințare pentru toți ceilalți membrii ai societății. Un omor comis asupra altuia, de pildă, face pe oricine să pună la îndoială și să se teamă pentru propria lui siguranță.
Cu alte cuvinte, putem spune că existența unei stări de pericol social (și, implicit, necesitatea reacției corespunzătoare a societății de atenuare sau suprimare a respectivului pericol) se analizează prin raportare la starea concretă de pericol în care unul sau mai mulți indivizi se află ca urmare a unei agresiuni căreia i-au căzut victimă. Apărarea socială este, prin urmare, inseparabil legată de apărarea persoanei fiecărui membru individual al societății.
Corolarul unui asemenea punct de vedere ar fi că societatea se poate considera amenințată și poate, în consecință, pretinde să fie apărată numai împotriva acelor fapte ale căror urmări negative au aptitudinea de a se răsfrânge mai întâi asupra unor indivizi determinați sau determinabili. Evident, dacă nu s-a comis o faptă care să fie în măsură să primejduiască o persoană determinabilă, rezultă că nici societatea nu se poate considera amenințată sau primejduită, pentru că dacă nu există măcar o singură persoană care să fi fost periclitată în mod direct și nemijlocit, atunci nu pot exista nici persoane care să se simtă lezate indirect (prin reverbarea ecoului social al infracțiunii).
O atare viziune este susținută, uneori implicit, în unele discursuri vizavi de problematica apărării sociale. Spre exemplu, în Carta Albă privind suprapopularea în penitenciare a Comitetului European pentru probleme penale (iunie 2016) se avansează ideea circumscrierii pedepselor privative de libertate la sfera actelor care sunt „în mod serios vătămătoare sau care cauzează un risc de vătămare sau un pericol real altor persoane”. Mai exact, este vorba de folosirea privării de libertate ca măsură de ultimă instanță, justificată în principal din perspectiva funcției de eliminare a acelora dintre infractori despre care se poate susține, ținând seama de îndărătnicia și periculozitatea lor, că nu pot funcționa în societate și că reprezintă o primejdie concretă pentru viața și libertatea altora. Aceste persoane sunt deci cele care au fost condamnate pentru infracțiuni foarte grave împotriva „libertății și integrității sexuale sau pentru infracțiuni foarte grave, comise cu violență, împotriva persoanelor și care prezintă o probabilitate foarte mare de a recidiva, săvârșind alte infracțiuni foarte grave împotriva libertății și integrității sexuale sau infracțiuni foarte grave, cu violență, împotriva persoanelor”[29].
Această propunere este cât se poate de rezonabilă, dar numai dacă se acceptă ideea că apărarea socială este echivalentă cu apărarea societății împotriva faptelor de violență.
Cu toate acestea, nu toate infracțiunile au o componentă agresivă sau sunt săvârșite într-un mod care să îl dea în vileag pe infractor ca pe o primejdie reală pentru restul cetățenilor. Necesitatea eliminării din societate a unui tâlhar este clară, dar se poate spune același lucru și despre un evazionist?
În dreptul anglo-saxon se face o distincție între delictele care sunt mala in se (delictele intrinsec imorale, rele prin ele însele) și delictele de tip mala prohibita (fapte ilicite în virtutea declarației legii, fără a fi prin substanța lor imorale). În prima categorie vor intra întotdeauna infracțiunile a căror reprimare constituie o necesitate vitală pentru societate (infracțiunile contra persoanei, infracțiunile contra patrimoniului, infracțiunile contra sănătății publice etc.), iar în a doua categorie acele fapte care nu au neapărat un substrat periculos și a căror incriminare reprezintă doar o opțiune de disciplinare a vieții sociale (infracțiuni de fraudă fiscală, infracțiuni de fals etc.).
În această a doua categorie, în general, vor intra și unele infracțiuni materiale, dar și cele mai multe dintre infracțiunile așa-zis formale (de pericol), adică acele infracțiuni a căror urmare imediată nu se răsfrânge asupra unei entități reale, ci generează numai un pericol abstract.
Aceste din urmă fapte penale sunt deosebit de interesante, pentru că, deși adesea nu există persoane vătămate în mod nemijlocit prin săvârșirea lor, se consideră că ele totuși primejduiesc societatea. Cu alte cuvinte, chiar dacă niciun membru individual al societății nu este „vătămat” într-o manieră palpabilă, societatea în ansamblul ei este totuși, cumva, ultragiată prin săvârșirea lor. La prima vedere, logica unei asemenea aserțiuni e greu de sesizat. Cum poate fi considerată general vătămătoare o faptă care, în realitate, nu vatămă în concret pe nimeni?
Pentru a răspunde, e bine de ținut minte că, într-o asemenea viziune, însuși conceptul de „societate” are o altă accepțiune decât cea comună. În realitate, atunci când (în acest context) se vorbește de societate, ceea ce se are în vedere nu este o comunitate de persoane legate unele de altele prin legături trainice de cultură, limbă, civilizație etc., sau un ansamblu de persoane în carne și oase care împărtășesc o serie de interese economice, politice și de securitate, adică nu e vorba de societate în sensul concret, uzual al cuvântului. Societatea desemnează aici o abstracțiune, o idee aproape matematică, un continuum de entități abstracte contabilizate în același „registru” pe temeiul unui singur criteriu operațional, respectiv subordonarea colectivă față de aceeași ordine juridică. Pericolul social al acestor fapte este considerat „abstract”, pentru că el nu vizează nimic real, ci doar substratul psihologic al relațiilor de încredere implicită care stă la baza tuturor raporturilor juridice. Această încredere nu se mărginește pur și simplu la încrederea pe care destinatarii legii o au unii în ceilalți, ci, încă și mai important, este o încredere (prezumată) în autoritatea publică, pentru că, în ultimă instanță, autoritatea publică este aceea care „girează” orice act sau fapt juridic, în sensul că autoritatea garantează eficiența consecințelor juridice pe care legea le atașează acestora. Necesitatea „apărării” societății împotriva acestor fapte este echivalentă cu necesitatea confirmării raporturilor de conformare socială la preceptele și edictele autorității.
Prin urmare, consecința negativă a delictelor din această categorie constă în lezarea relației impersonale pe care orice cetățean o are cu autoritatea publică (chiar dacă, de cele mai multe ori, această relație este virtuală sau potențială).
Atunci când vorbim de fapte din categoria „ mala prohibita”, având în vedere că „primejdia” pe care săvârșirea acestora o generează este mai degrabă prezumată (presupusă a exista a priori), rezultă că și interesul societății în reprimarea acestor fapte este unul derivat, secundar și, ca atare, el nu poate fi invocat pentru a justifica o represiune la fel de aspră ca cea rezervată pentru fapte mult mai grave și care amenință societatea în mod direct.
Cu toate acestea, vedem cum criminalitatea așa zisă a „gulerelor albe” este adesea tratată de legea penală ca și cum ar fi echivalentă infracționalității realmente periculoase. Spre exemplu, art. 8 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale pedepsește infracțiunea de rambursări sau restituiri ilicite[30] cu închisoare de la 3 la 10 ani, ceea ce înseamnă, dacă putem considera că regimul sancționator oferă măsura gravității unei infracțiuni, că această faptă este socotită la fel de primejdioasă ca traficul de persoane, traficul de minori, sclavia, tâlhăria calificată sau violul (toate aceste infracțiuni fiind sancționate, abstracție făcând de variantele agravate, cu aceeași pedeapsă) și chiar mai gravă decât determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă, vătămarea corporală, agresiunea sexuală, tâlhăria etc. Potrivit alin. (2) al art. 8 din legea mai sus menționată, asocierea în vederea comiterii acestei infracțiuni se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani, adică cu o pedeapsă mai aspră decât cea care poate fi aplicată pentru comiterea unei tentative de omor.
Alte asemenea infracțiuni (evaziunea fiscală, falsificarea de monedă etc.), sunt și ele plasate pe picior de egalitate cu infracțiuni grave din categoria faptelor comise cu violență.
Cum se explică aceste opțiuni sancționatorii? Evident, nu poate fi vorba pur și simplu de „retribuțiune”, adică de restabilirea dreptății. Cel mai adesea, pentru că este vorba de fapte din categoria „malum prohibitum”, iar nu din categoria „malum in se”, nu există un rău care trebuie răsplătit cu un alt rău, nu există o suferință provocată cuiva care să merite o retribuție. Nu poate fi vorba nici de rațiuni ce țin de „apărarea” societății, pentru că utilitatea socială a reprimării acestor fapte nu este comparabilă cu necesitatea combaterii infracționalității violente.
În realitate, regimul sancționator rezervat de legiuitor pentru diversele infracțiuni prevăzute în legea penală, nu reflectă nici importanța valorilor ocrotite și nici utilitatea socială a descurajării faptelor incriminate. Cu alte cuvinte, pedeapsa, prin chiar fizionomia sa, excede întotdeauna granițele unui simplu efort de „apărare socială”.
Pedeapsa presupune atât culpabilitatea (mens rea), cât și responsabilitatea delincventului, pentru că pedeapsa este o retribuție, adică o răsplată ce trebuie „meritată”. Evident, nu se poate spune că pedeapsa este meritată atunci când infractorul nu putea acționa altfel decât a făcut-o, deci dacă fapta concretă nu este imputabilă autorului ei. Prin urmare, pedeapsa este exclusă dacă făptuitorul nu era conștient de faptele sale sau dacă nu-și putea controla acțiunile.
Dar care este relevanța acestei deosebiri? Din capul locului, putem spune că dacă pedeapsa nu ar fi altceva decât instrumentul principal al unui mecanism de apărare socială, este clar că aspectele ce țin de responsabilitatea delincventului și-ar pierde mult din relevanță, pentru că reacția de apărare este o replică la o stare de primejdie oarecare și, ca atare, sursa acelei primejdii este o chestiune de supremă indiferentă, apărarea fiind le fel de necesară fără deosebire după cum agresorul este sau nu stăpân pe propriile sale fapte.
Dar pedeapsa nu este o simplă reacție de apărare socială, pentru că ea nu urmărește doar neutralizarea unui agresor periculos, ci și repudierea semnificației gestului infracțional. Săvârșind fapta, infractorul, pe lângă faptul că convertește într-un factor de pericol social, dă dovadă și de o atitudine rebelă, în sensul că respinge atât ordinea socială, cât și autoritatea care menține acea ordine socială.
De altfel, aceasta este diferența specifică dintre instituția pedepsei și toate celelalte mecanisme de apărare socială. Pedeapsa are nu doar rolul de a apăra societatea, ci și de a păstra intacte premisele puterii publice.
Din acest motiv, infracțiunile care exprimă o repudiere a autorității vor fi văzute ca având un surplus de gravitate, iar reprimarea lor prezintă utilitate directă pentru autoritățile de stat, care astfel își ocrotesc propriile lor prerogative.
Acest ultim aspect dă în vileag adevărata natură a pedepsei. Componenta sa retributivă nu este în conflict cu cea educativă. Dimpotrivă, ele concură la realizarea aceluiași scop, anume restaurarea autorității șubrezită prin comiterea infracțiunii. Latura aflictivă a pedepsei (retribuțiunea) reprezintă contrareacția represivă necesară (în absența căreia autoritatea s-ar dizolva ca factor de constrângere socială), iar latura educativă tinde la reașezarea premiselor morale ale autorității.
Noțiunea de autoritate publică poate fi văzută ca având două laturi: forța (puterea) și legitimitatea (autoritatea morală). Infracțiunea, după cum am arătat mai sus, atentează la ambele componente. În mod corespunzător, pedeapsa, mijlocul specific de reconfirmare a autorității, tinde să acționeze pe ambele planuri: pe de o parte, este reconfirmată puterea autorității, adică capacitatea represivă a acesteia (aflicțiunea), iar, pe de altă parte, este reîntărită supremația morală a autorității, prin reeducarea infractorului, care este astfel invitat să-și reevalueze atitudinea în raport cu autoritatea.
Statul nu pedepsește numai pentru a apăra societatea de diverse primejdii, ci și pentru a se inventa pe sine. Exercițiul dreptului de a pedepsi este un scop în sine, ba chiar, s-ar putea spune că, pentru stat, exercițiul dreptului de a pedepsi realizează o funcție ontologică, în sensul că dreptul de a pedepsi sau, mai larg, dreptul de a constrânge reprezintă tocmai atributul esențial al statului, în lipsa căruia nici măcar nu ar putea fi concepută noțiunea de autoritate publică.
Bibliografie:
– Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005;
– Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 privind Codul penal al României, republicată în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997;
– Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013;
– Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009;
– H. Arendt, Crizele republicii, Ed. Humanitas, București, 1999;
– R. Bierdtedt, Power and Progress. Essay on Sociological Theory, McGraw Hill, New York, 1975;
– J.M. Bochenski, Ce este Autoritatea? Introducere în logica autorității, Ed. Humanitas, București, 1992;
– C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. I, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L.;
– Carta Albă privind suprapopularea în penitenciare a Comitetului European pentru probleme penale, iunie 2016) (http://www.just.ro/wp-content/uploads/2016/07/Carta-Alba-privind-suprapopularea-din-penitenciare-RO1.pdf.);
– D.-V. Diaconu, Despre pedeapsă (I), în Revista de Note și Studii Juridice (www.juridice.ro);
– E. Fromm, Omul pentru sine: o cercetare asupra psihologiei morale, Ed. Trei, București, 2017;
– Th. Hobbes, Leviathan or the Matter Forme and Power of a Commonwealth Ecclesiastical and Civil (carte în format electronic disponibilă pe website-ul Universității din Adelaide, Australia);
– C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
– J. Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre Toleranță, Ed. Nemira, București, 1999;
– F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, Partea Generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, 2018;
– C. Rotaru, Fundamentul Pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
– I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. II, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1912.
DOWNLOAD FULL ARTICLE[28] A se vedea C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L, București, 1992, p. 10. Autorul menționează că argumentele invocate pentru a demonstra necesitatea dreptului penal sunt: „A. Necesitatea apărării valorilor sociale; B. Existența fenomenului infracțional și necesitatea luptei împotriva acestuia; C. Necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare a valorilor sociale”.
[29] Carta Albă privind suprapopularea în penitenciare a Comitetului European pentru probleme penale (iunie 2016) (disponibil la: http://www.just.ro/wp-content/uploads/2016/07/Carta-Alba-privind-suprapopularea-din-penitenciare-RO1.pdf., accesat la data de 11.08.2019).
[30] Fapta contribuabilului care stabilește, cu rea-credință, impozitele, taxele sau contribuțiile, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.