O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006

Chiar dacă respectivele dosare conexate nu au vizat cereri întemeiate pe dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006, această Decizie prezintă relevanță pentru studiul de față, sub aspectul controverselor jurisprudențiale și a considerentelor pe care le cuprinde, mai ales că și în această materie practica a fost divergentă și multe instanțe au suspendat judecarea recursului promovat, până la soluționarea sesizării de către Instanța Supremă^[70].

Cât privește aceste opinii diferite, reținem că au apreciat ca fiind admisibil recursul în ipoteza supusă analizei: judecătorii Secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București, cei de la Curtea de Apel Bacău, de la Secția a II-a civilă a Tribunalului Gorj, de la Tribunalului Mehedinți, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, de la Secțiile civile ale Tribunalelor Iași, Ilfov, Teleorman, Argeș, Curtea de Apel Brașov, de la Judecătoriile Roșiori de Vede, Turnu Măgurele, Zimnicea, Târgu Jiu (Secția civilă) și majoritatea magistraților de la Tribunalele Călărași, Ialomița și Cluj.

Recursurile își mențin caracterul inadmisibil, în optica majorității magistraților Secțiilor a III-a și a VI-a civile ale Tribunalului București, ai Curții de Apel Pitești, ai Secțiilor I și a II-a civile ale Curții de Apel Suceava, a unei opinii a Tribunalului Călărași, a Secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Constanța, a Secției I și a II-a civilă a Curții de Apel Oradea, a Tribunalului Sălaj, a Secției I civile a Tribunalului Gorj, a Judecătoriilor Giurgiu, Bolintin-Vale, Alexandria, Videle și a Curții de Apel Galați.

Au fost exprimate și opinii nuanțate, în materia problemelor ridicate de soluționarea recursurilor declarate în cauzele civile, ca urmare a pronunțării Deciziei C.C.R. nr. 369/2017, a Deciziei Î.C.C.J. nr. 52/2018 și a Deciziei C.C.R nr. 454/2018.

Astfel, la data de 15 octombrie 2018 a avut loc întâlnirea judecătorilor secțiilor civile ai Curții de Apel Cluj, conturându-se două orientări: o primă orientare, în care hotărârile Curții Constituționale prevalează, indiferent de caracterul controlului de constituționalitate care le-a ocazionat, considerentele acestor decizii fiind obligatorii, fără distincții sau departajări și o a doua orientare, în care s-a apreciat importanța statuărilor instanței de contencios constituțional, acesta fiind motivul pentru care s-a considerat a fi necesară sesizarea Curții Constituționale. Corespondent acestor orientări, au fost identificate două soluții: admiterea sesizării Curții Constituționale și suspendarea cauzelor în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod de procedură civilă, respectiv admiterea sesizării Curții Constituționale și apoi respingerea recursurilor ca inadmisibile, urmând ca părțile să poată apela la revizuire, în condițiile art. 509 pct. 11 Cod de procedură civilă. Cu unanimitate, s-a apreciat că adoptarea unei soluții de natură să conserve drepturile procesuale ale părților este una echilibrată, astfel încât s-a procedat la suspendarea cauzelor în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod de procedură civilă până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate aflate pe rolul Curții Constituționale, cu referire la art. 27 Cod de procedură civilă.

Nici la nivelul Secției I civile a Curții de Apel Craiova nu s-a conturat un punct de vedere unitar cu privire la această problemă de drept. Astfel, o primă opinie a fost în sensul admisibilității unor asemenea recursuri, ca urmare a dreptului exclusiv al Curții Constituționale de a statua cu caracter obligatoriu asupra efectelor de ordin constituțional ale propriilor hotărâri asupra cauzelor pendinte și, corelativ, asupra necompetenței Înaltei Curți de Casație și Justiție de a se pronunța în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale și de a da, în această privință, dezlegări obligatorii care să contravină deciziilor instanței de contencios constituțional. O altă opinie, a fost în sensul Deciziei Î.C.C.J. nr. 52/2018, invocându-se, pe de o parte, valabilitatea argumentelor cuprinse în această decizie, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 126 din Constituție. Cât privește Secția a II-a civilă a acestei Curți de Apel, în ședințele de judecată din 2 și 3 octombrie 2018, două dintre cele trei completuri de recurs au constatat admisibile recursurile, în considerarea deciziilor C.C.R. nr. 369/2017 și nr. 454/2018, iar cel de-al treilea complet a dispus acordarea unui termen pentru ca părțile să exprime un punct de vedere, apreciind că se impune o dezbatere contradictorie argumentată.

În Decizia Î.C.C.J. nr. 2/2019, s-a reținut în esență că, din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei susceptibile să genereze o practică judiciară neunitară, a rezultat că instanța de trimitere urmărea în realitate a se stabili dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 521 alin. (4) raportat la art. 518 Cod de procedură civilă, Decizia Î.C.C.J. nr. 52/2018 și-a încetat sau nu efectele (aplicabilitatea), ca urmare a Deciziei C.C.R. nr. 454/2018.

Caracterul real al problemei de drept, caracterizat printr-o dificultate sporită, era dat, la momentul sesizării, de inexistența unei decizii a Curții Constituționale de admitere a unei excepții invocate în cadrul controlului a posteriori și de constatare a neconstituționalității art. 27 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Î.C.C.J. nr. 52/2018.

La data de 18 decembrie 2018, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 874^[71], prin care, la punctul 1, s-a constatat că „dispozițiile art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale”, „fiind încălcate prevederile din Legea fundamentală cuprinse în art. 147 alin. (4) referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, prin raportare la art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție și art. 126 alin. (3) referitoare la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.” (par. 87).

Pentru a decide astfel, Curtea Constituțională a reținut că „(…) incidența efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 și în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, este în acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, dispoziții constituționale pe care se întemeiază expresia obligativității erga omnes a interpretării și soluției pronunțate de instanța de contencios constituțional, care implică obligația constituțională a tuturor autorităților de a aplica întocmai deciziile Curții, la situațiile concrete în care normele constatate neconstituționale au incidență^[72] (…). Așa cum Curtea Constituțională a reținut în mod expres în Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 (..), paragraful 61, art. 147 din Constituție este, în privința normelor procedurale, de imediată aplicare, având caracter sancționatoriu. Prin urmare, în interpretarea acestui text constituțional, raportat la normele de procedură civilă, Curtea a constatat că acesta se aplică atât situațiilor pendinte, cât și celor ce se vor naște în viitor, sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituție neputând fi condiționată de faptul că procesul civil a fost pornit anterior sau ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.” (par. 72).

„Astfel, din acest punct de vedere, Curtea reține, în prezenta cauză, că interpretarea dată normei legale criticate de către instanța supremă, prin hotărârea prealabilă pronunțată, contrar celor statuate printr-o decizie a Curții Constituționale, interpretare prin care sunt invalidate efectele de ordin constituțional ale unei decizii ale Curții Constituționale, de imediată aplicare asupra cauzelor pendinte, astfel cum acestea au fost stabilite în mod expres de instanța constituțională, încalcă Legea fundamentală. În acest mod, prin hotărârea prealabilă pronunțată, Înalta Curte procedează într-un mod contrar comportamentului constituțional loial de care aceasta trebuie să dea dovadă față de jurisprudența instanței constituționale, a cărei respectare constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept (…). (par. 73). De aceea, interpretarea dată de instanța supremă textelor de lege criticate, care este în mod expres contrară considerentului nr. 32 al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, referitoare la efectele deciziei de constatare a neconstituționalității, este de natură a contraveni efectelor de ordin constituțional ale deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme legale, iar o înlăturare a acestor efecte, în cauzele deduse soluționării instanțelor de judecată, echivalează cu nerespectarea principiului constituțional al valorii obligatorii și opozabilității erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, consacrată de art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală” (par. 74).

De asemenea, instanța de contencios constituțional a reținut că: „(…) interpretarea constituțională a prevederilor art. 27 din Codul de procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 din Constituție, trebuie să se facă cu observarea efectului general obligatoriu și al aplicării pentru viitor a deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, care este aplicabilă în toate litigiile în care raportul juridic guvernat de prevederea legală constatată neconstituțională nu este definitiv consolidat, respectiv în toate litigiile în care hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv a fost pronunțată după publicarea deciziei Curții Constituționale.” (par. 86).

Se desprinde astfel concluzia că Decizia C.C.R. nr. 874/2018 se încadrează, în mod evident, în ipoteza normativă a art. 518 din Codul de procedură civilă, problema încetării efectelor Deciziei Î.C.C.J. nr. 52/2018 fiind, astfel, lămurită.

De altfel, în același sens sunt și modificările aduse art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, prin art. III punctul 3 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative^[73], potrivit cu care:

„(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

Din cele prezentate, remarcăm că, deși chestiunea admisibilității căii de atac a recursului privind această tipologie de cauze, a fost lămurită definitiv prin Decizia C.C.R. nr. 874/2018 și modificările legislative aduse art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, aceasta a constituit, pentru o perioadă destul de lungă de timp, o problemă foarte dificilă cu care s-a confruntat practica judiciară, fiind generată de pronunțarea unor hotărâri contradictorii de către Curtea Constituțională și de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

VIII. COMPETENȚA MATERIALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI DE SOLUȚIONARE A RECURSULUI

 Competența ratione materiae de soluționare a recursului privind această tipologie de cauze a reprezentat un alt aspect ce a condus la tergiversarea soluționării dosarelor.

Constatăm că în jurisprudență s-au conturat două orientări, apreciindu-se într-o optică^[74] că aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție competența materială de soluționare a recursurilor declarate, ca urmare a pronunțării Deciziei C.C.R. nr. 369/2017, împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar într-o altă viziune^[75], că aparține curților de apel.

Secțiile I civilă și a II-a civilă ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au pronunțat hotărâri de declinare a competenței de soluționare a recursurilor, reținând în esență că, din considerentele Deciziei C.C.R. nr. 369/2017 nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate, în măsura în care aceasta nu soluționează recursurile, în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

Astfel, Instanța Supremă a considerat că nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la aceasta, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege^[76].