O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se impune concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei C.C.R. nr. 369/2017.

Înalta Curte a constatat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă, curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) Cod procedură civilă), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei.

Pe acest aspect, Instanța Supremă a amintit că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă, prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs[77].

Așadar, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces la instanță, nici măcar în situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar la instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui prag valoric[78].

S-a reținut astfel că, în absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare.“

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză Cod de procedură civilă, conform cărora în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă”[79]. S-a mai reținut și că dispozițiile art. 97 pct. 1 Cod de procedură civilă au atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența materială de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și, numai prin excepție, competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor. Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri[80].

Pentru a aplana jurisprudența divergentă cu privire la competența materială de soluționare a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018[81], a decis că „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din Codul de procedură civilă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel”.

Instanța Supremă a amintit că, urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 369/2017 și nr. 454/2918, a fost recunoscută calea de atac a recursului, însă „de lege lata“, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

S-au analizat dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și alin. (4) Cod de procedură civilă, pentru a releva că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca aceste recursuri.

S-a concluzionat că textul art. 97 pct. 1 Cod de procedură civilă nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului, ci că dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel, la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

S-a apreciat că înțelesul dispozițiilor art. 483 alin. (3) Cod de procedură civilă[82], trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. Astfel, nici aceste prevederile nu conțin o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Instanței Supreme ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 Cod de procedură civilă, „reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod“.

S-a apreciat că, deși în Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.527/2007, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi instanță de recurs de drept comun, îndeplinindu-și astfel rolul constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivel național, iar numai ca excepție recursul ar fi judecat de instanța ierarhic superioară, viziune preluată și în considerentele Deciziei C.C.R. nr. 369/2017 (par. 26 și 31), argumentele de interpretare teleologică referitoare la concepția noului Cod de procedură civilă cu privire la obiectul, scopul recursului și instanța competentă să soluționeze această cale extraordinară de atac nu sunt aplicabile în cazul cererilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

S-a precizat totodată că a fost unitară concepția  Codului de procedură civilă, în sensul că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, ca instanță de recurs de drept comun, însă acest aspect a fost dublat de caracterul de cale extraordinară de atac exercitată esențialmente doar în cazuri excepționale. În acest sens, au fost astfel prevăzute expres hotărârile care pot fi atacate cu recurs și cele care nu pot face obiectul acestei căi de atac, legiuitorul recunoscând faptul că numai printr-o limitare substanțială a hotărârilor ce pot face obiectul recursului s-ar putea realiza în mod practic dezideratul unificării jurisprudenței prin decizii de speță ale instanței supreme. Or, în condițiile în care, prin Decizia nr. 369/2017 a fost lărgită substanțial sfera hotărârilor supuse recursului, rațiunea inițială a legii nu mai subzistă, fiind rupt echilibrul unei asemenea soluții normative.

Cât privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, s-a reamintit că, în jurisprudența instanței supreme[83] s-a statuat, sub aspectul obligativității considerentelor deciziei Curții Constituționale asupra dezlegărilor pe care urma să le dea instanța supremă, că „interpretarea și aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanțelor de judecată, iar unificarea jurisprudenței este atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție“ și că „verificarea pe care Curtea Constituțională a făcut-o (…) nu privește propriu-zis modul de interpretare și de aplicare a legii, ci numai înțelesul său contrar Constituției, întrucât art. 146 lit. d) din Constituție stabilește în competența Curții Constituționale numai atribuția de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate, privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești. Altfel spus, Curtea Constituțională are competența exclusivă să verifice dacă excepțiile de neconstituționalitate privitoare la legi și ordonanțe, ridicate în fața instanțelor judecătorești, sunt întemeiate sau nu“.

S-a reținut, totodată, că „Potrivit art. 517 alin. (4), art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă și art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, deciziile Curții Constituționale și cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței, pe calea pronunțării unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicționale cu forță obligatorie, atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează și explică soluția adoptată în limitele atribuțiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale“.

Instanța Supremă a apreciat că, din considerentele Deciziei C.C.R. nr. 369/2017 nu rezultă că accesul la calea de atac, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție și nici că s-ar încălca dreptul la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă.

Considerentele referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie) vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție“, ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră „de plano” în competența de soluționare a instanței supreme. Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate concluziona că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei C.C.R. nr. 369/2017.

Întrucât, s-a constatat de către Instanța Supremă, că există un vid legislativ, în sensul că, nici dispozițiile art. 96 pct. 3 și nici cele ale art. 483 alin. (4) Cod de procedură civilă nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, s-a considerat că identificarea unei instanțe competente pentru soluționarea acestora, se face prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciar, devenind incidente prevederile art. 5 alin. (3) Cod de procedură civilă.

Așadar, organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 94-97 Cod de procedură civilă, presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Lipsa indicării, în dispozițiile art. 94-97 Cod de procedură civilă, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării Deciziei C.C.R. nr. 369/2017.

S-a conchis astfel că, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, nu a fost abandonat prin Cod de procedură civilă.

Constatăm că, urmare a acestei decizii pronunțate de Instanța Supremă, practica judiciară a îmbrățișat această soluție, recursul împotriva hotărârii pronunțate de tribunale în apel, în cauzele având ca obiect răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 320 din Legea nr. 96/2006, rămânând în competența de soluționare a curților de apel.

 

CONCLUZIE

Constatăm că dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006, care reprezintă o aplicație particulară a răspunderii civile delictuale, în privința prejudiciului corporal constând în vătămarea integrității corporale, ori a sănătății unei persoane, au suferit modificări legislative succesive, generând totodată multiple dificultăți de interpretare și de aplicare de către instanțele judecătorești.

Dacă în privința subiectului activ al raportului juridic obligațional reglementat de acest text legal, nu am identificat opinii divergente, cu privire la subiectul pasiv al acestuia, practica judiciară a fost disonantă, problemele ivindu-se în cauzele în care, cererea furnizorului de servicii medicale a fost formulată împotriva victimei unei agresiuni, sau a unei vătămări.

Aceste interpretări divergente au condus la soluții jurisprudențiale contradictorii, fiind necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru unificarea practicii judiciare.

Cu toate acestea, în prezentul studiu am evidențiat faptul că și după pronunțarea de către Instanța Supremă a recursului în interesul legii cu privire la posibilitatea tragerii la răspundere a victimei unei agresiuni, sau a unui accident provocat de altă persoană, au existat instanțe judecătorești care nu s-au conformat celor statuate.

Totodată, articolul examinat a făcut obiectul unor controale de neconstituționalitate, prin care Curtea Constituțională a apreciat că aceste dispozițiile legale nu sunt conforme Constituție, pentru ipoteza autovătămării victimei.

Competența materială procesuală de soluționarea a apelului în cauzele fondate pe art. 320 din Legea nr. 95/2006, a constituit o altă chestiune care a condus la prelungirea soluționării acestora, care și-a găsit într-un final dezlegarea, prin regulatoarele de competență pronunțate.

Observăm totodată, că și contradicțiile dintre deciziile pronunțate de cele două instituții esențiale pentru sistemul judiciar, respectiv instanța de contencios constituțional și Instanța Supremă, cu privire la admisibilitatea recursului în această materie, au contribuit la o creștere exponențială a divergențelor jurisprudențiale.

Chiar dacă acestea au fost lămurite, nu putem face abstracție de faptul că acestea au condus la tergiversarea soluționării cauzelor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte de Casație și Justiție a oferit și soluția privind competența materială de soluționare a căii de atac de recursului, pronunțându-se în mod constant în sensul stabilirii acestei competențe în favoarea curților de apel, soluție încununată de pronunțarea recursului în interesul legii, menit a preîntâmpina eventualele declinări de competență în favoarea acesteia.

Concluzionând, apreciem că soluționarea dosarelor în care unitățile medicale au încercat să recupereze cheltuielile ocazionate de spitalizarea victimelor unei agresiuni, sau a unei vătămări, de la acestea din urmă, a fost, în mod surprinzător, extrem de dificilă, în condițiile în care, litigiul în sine, nu părea a fi de o complexitate deosebită.

Cu toate acestea, dizolvarea dificultăților prezentate, prin ultimele intervenții ale Instanței Supreme și ale Curții Constituționale, coroborate cu modificările legislative, au determinat o așezare a practicii judiciare, în sensul respingerii cererilor formulate de către unitățile medicale împotriva victimei unei agresiuni, sau a unei vătămări, în temeiul art. 320 din Legea nr. 95/2006.


[77] A se vedea, în acest sens CEDO, Cauza Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, nr. 26737/95, 19 decembrie 1997, par. 36-39.

[78] A se vedea, în acest sens Î. C. C. J., s. I civ., dec. nr. 617/2018, disponibilă [Online] la adresa www.scj.ro., accesată la data de 5 decembrie 2020.

[79] A se vedea în acest sens Î. C. C. J., s. I civ., dec. nr. 160/2018, disponibilă [Online] la adresa www.scj.ro., accesată la data de 5 decembrie 2020.

[80] A se vedea, în acest sens Î. C. C. J., s. I civ., dec. nr. 701/2018 și Î. C. C. J., s. I civ., dec. nr. 1863/2017, disponibilă [Online] la adresa www.scj.ro., accesată la data de 5 decembrie 2020.

[81] Publicată în M. Of. nr. 965 din 14 noiembrie 2018.

[82] Potrivit art. 483 alin. (3) Cod de procedură civilă: „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

[83] În acest sens, a se vedea Î.C.C.J., Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 803 din 11 octombrie 2017 și nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 23 din 10 ianuarie 2018.

O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006 was last modified: februarie 10th, 2021 by Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista