O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006

În motivarea acestei Decizii, Curtea Constituțională a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) și ale art. 34 din Constituție[28], statuând că dreptul la ocrotirea sănătății trebuie interpretat și aplicat în concordanță cu art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului[29], potrivit cu care orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa.

S-a amintit totodată că, potrivit art. 12 alin. (1) și (2) lit. d) din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale[30], statele părți recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge, iar una dintre măsurile pe care statele părți le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept va fi crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală.

Instanța de contencios constituțional a mai observat că dreptul la ocrotirea sănătății nu este reglementat în mod expres în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[31], însă prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inclus acest drept în sfera de protecție a Convenției prin intermediul garantării dreptului la viață prevăzut de art. 2 din Convenție[32].

Curtea Constituțională a reamintit că România a ratificat Carta socială europeană revizuită[33], care în art. 11 și 13 punctele (1) – (3) garantează două drepturi distincte, respectiv dreptul la protecția sănătății și dreptul la asistență socială și medicală, precum și jurisprudența sa, în care a statuat că organizarea asistenței medicale se stabilește potrivit legii și că statul are obligația pozitivă să asigure cadrul necesar protejării acestui drept[34].

S-a constatat că, în legislația națională a fost adoptată Legea nr. 95/2006 pentru garantarea dreptului la ocrotirea sănătății prin organizarea sistemului de asigurări sociale pentru boală și accidente, așa cum prevede art. 34 din Constituție, precum și pentru respectarea angajamentelor pe care statul și le-a asumat prin Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Carta socială europeană revizuită.

S-au prezentat, în considerente, definițiile noțiunilor de „asigurări sociale de sănătate”[35] și de „pachet de servicii de bază”, drepturile și obligațiile asiguraților, reținându-se însă că, sintagma criticată „precum și daune sănătății propriei persoane” din art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 se referă la toate tipurile de autoaccidentări, indiferent de natura lor.

Instanța de contencios constituțional a sesizat că textul analizat prevede ca persoana asigurată să răspundă față de furnizorul de servicii medicale pentru daune aduse sănătății propriei persoane „din culpă”, adică indiferent de forma de vinovăție, răspunderea urmează să fie angajată atât pentru săvârșirea faptelor cu intenție și din culpă gravă – culpa lata, cât și pentru culpă ușoară – culpa levis și cea mai ușoară culpă – culpa levissima.

Cu privire la răspunderea civilă delictuală, Curtea Constituțională a reținut că, atât sub imperiul Codului civil de la 1864, cât și în reglementarea cuprinsă în art. 1349 Cod civil[36], autorul faptei ilicite are obligația să repare integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, independent de faptul că a acționat cu intenție sau din culpă, în acest sens fiind și prevederile art. 1357 Codul civil[37].

În ceea ce privește vinovăția, în art. 16 Cod civil sunt stabilite tipurile de vinovăție: intenția și culpa, reglementându-se cu privire la săvârșirea faptei din culpă, precum și definiția culpei grave: fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă; culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență, pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

Instanța de contencios constituțional a constatat că garanția dreptului la ocrotirea sănătății prevăzută de art. 219 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 și anume ca persoanele asigurate să beneficieze de protejarea față de costurile serviciilor medicale, este înlăturată complet în cazul autoaccidentării. Aceasta, deoarece raportarea generică la „culpă” în cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 semnifică faptul că persoana asigurată va răspunde pentru daune aduse sănătății propriei persoane, inclusiv pentru accidente produse din cea mai ușoară culpă. Or, faptele care au ca rezultat autoaccidentarea presupun întotdeauna existența unei culpe, cel mai des fiind săvârșite din culpa cea mai ușoară.

Astfel, opțiunea legiuitorului de a include persoanele care au plătit contribuția la asigurările sociale de sănătate în sfera celor cărora li se angajează răspunderea civilă delictuală, pentru daune aduse sănătății propriei persoane pentru fapte săvârșite din cea mai ușoară culpă, neagă una dintre garanțiile dreptului la ocrotirea sănătății, aducând atingere art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se definește ca un complex de garanții de natură, sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale[38].

Aplicând considerentele Deciziei nr. 51 din 25 ianuarie 2012[39], în cauza cu care a fost sesizată, Curtea a reținut că dreptul la ocrotirea sănătății impune respectarea unor exigențe, între care și aceea a stabilității normelor juridice care îl garantează. Într-un plan mai larg, stabilitatea acestor norme constituie o expresie a principiului securității juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituție, principiu care exprimă în esență faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul, sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă și previzibilă. Într-o bogată jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța asigurării accesibilității și previzibilității legii, inclusiv sub aspectul stabilității acesteia, instituind și o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigențe[40].

Curtea a observat că gratuitatea acordării asistenței medicale ține de opțiunea legiuitorului[41], însă faptul că, indiferent de tipul de culpă, persoana care s-a autovătămat este obligată să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, este de natură a nega dreptul la ocrotirea sănătății persoanelor asigurate. S-a apreciat că acestea, în schimbul plății contribuției la asigurările sociale, ar trebui să beneficieze de o contraprestație din partea statului, atunci când se produce riscul asigurat, respectiv vătămarea sănătății propriei persoane. S-a concluzionat astfel, că riscul suportat de „asigurător”, respectiv statul, se diluează în această ipoteză, până aproape de dispariție, întrucât săvârșirea oricărei fapte prin care se aduce atingere sănătății propriei persoane, presupune o minimă culpă în săvârșirea sa.

Ca urmare a declarării neconstituționalității sintagmei „precum și daune sănătății propriei persoane” din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, textul examinat a fost modificat prin art. I punctul 17 din O.U.G. nr. 145/2020.

 

IV. SOLUȚIILE PRONUNȚATE DE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI, ULTERIOR PUBLICĂRII ÎN MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, A DECIZIEI NR. 22/2017 A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Analizând practica judiciară, constatăm că, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, a Deciziei Î.C.C.J. nr. 22/2017, respectiv 17 ianuarie 2018, au fost instanțe care au admis cererile unităților medicale (denumite în continuare, Spitalul), reținând culpa victimei constând fie în autovătămarea sa, fie în faptul că nu a formulat plângere penală împotriva celui vinovat de producerea accidentului, sau a agresiunii și nici nu a declarat care este acea persoană, prima ipoteză fiind declarată neconstituțională prin Decizia C.C.R. nr. 818/2019, iar ultima fiind analizată de Instanța Supremă, prin Decizia menționată anterior.

Un exemplu în acest sens este reprezentat de decizia nr. 239/2019 a Tribunalului Suceava, Secția a II-a, în care a fost admis apelul și implicit cererea Spitalului de obligare a victimei la plata cheltuielilor de spitalizare, reținându-se în esență că, din analiza dispozițiilor art. 320 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, reiese că Spitalul este obligat să recupereze sumele cheltuite cu asistența medicală acordată victimei de la persoana care a produs leziunile, sau chiar de la victimă, dacă daunele produse sănătății propriei persoane au fost produse din culpa sa[42].

S-a reținut totodată că, după cum reiese din fișa medicală depusă la dosar, victima s-a deplasat pe drumurile publice cu bicicleta, fiind sub influența băuturilor alcoolice și că nu există nicio dovadă că vinovat de producerea accidentului se face o altă persoană, cum ar fi conducătorul auto implicat în accident și că accidentul nu a fost produs chiar de către victimă, care în timp ce se deplasa cu bicicleta, era în stare de ebrietate.

Întrucât daunele produse sănătății victimei se datorează propriei sale culpe, nefiind dovedit în niciun fel că se datorează altei persoane, coroborată cu atitudinea victimei de a nu preciza persoana acestuia și de a nu formula plângere penală împotriva conducătorului auto implicat în accident, ceea ce împiedică Spitalul de a se îndrepta împotriva acesteia, nefiind posibilă dovedirea vinovăției conducătorului auto, s-a concluzionat că victima însăși se face vinovată de producerea accidentului.


[28] Publicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[29] Adunarea Generală a ONU (AGONU) (1948), Declarația Universală a Drepturilor Omului, publicată în Broșura din 10 decembrie 1948, semnată de România la data de 14 decembrie 1955.

[30] Ratificat de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

[31] România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.

[32] Exemple în acest sunt următoarele: În CEDO, Cauza Panaitescu c. României, nr. 30909/06, 10 aprilie 2012, s-a reținut că art. 2 din Convenție a fost încălcat sub aspect procedural prin împiedicarea de mai multe ori a accesului reclamantului la asistență medicală gratuită, așa cum era îndreptățit (par. 32). Totodată, în CEDO, Cauza Eugenia Lazăr c. României, nr. 32146/05, 16 februarie 2010, par. 66, s-a reamintit că art. 2 prima teză, care se numără printre articolele primordiale ale Convenției, în sensul că acesta consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei (a se vedea, de exemplu, CEDO, Cauza McCann și alții c. Regatului Unit, nr. 18984/91, 27 septembrie 1995, par. 147), obligă statul nu numai să nu provoace „intenționat” moartea unei persoane, ci și să ia măsurile necesare pentru a proteja viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa (CEDO, Cauza L.C.B. c. Regatului Unit, nr. 23413/94, 9 iunie 1998, par. 36 și Cauza Calvelli și Ciglio c. Italiei, nr. 32967/96,17 ianuarie 2002, par. 48). Aceste principii se aplică și în domeniul sănătății publice, în care obligațiile pozitive enunțate mai sus implică instituirea, de către stat, a unui cadru de reglementare care impune spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri care să asigure protecția vieții bolnavilor lor (a se vedea în acest sens CEDO, Cauza Silih c. Sloveniei, nr. 71463/01, 9 aprilie 2009, par. 192, CEDO, Cauza Calvelli și Ciglio c. Italiei, precit., par. 49; CEDO, Cauza Byrzykowski c. Poloniei, nr. 11562/05, 27 iunie 2006, par. 104; CEDO, Cauza Erikson c. Italiei, nr. 37900/97, 26 octombrie 1999; CEDO, Cauza William și Anita Powell c. Regatului Unit, nr. 45305/99, 4 mai 2000).

[33] Adoptată la Strasbourg la data de 3 mai 1996, prin Legea nr. 74/1999, publicată în M. Of. nr. 193 din 4 mai 1999.

[34] A se vedea, în acest sens, C.C.R., dec. nr. 95/2006, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 februarie 2006 și C.C.R., dec. nr. 498/2018, publicată în M. Of. nr. 650 din 26 iulie 2018.

[35] În art. 219 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt definite ca reprezentând „principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asigurați” și ale cărui obiective sunt protejarea asiguraților față de costurile serviciilor medicale în caz de boală și accident și asigurarea protecției asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu în condițiile utilizării eficiente a Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.

[36] Conform art. 1349 Cod civil: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.

[37] Potrivit art. 1357 Cod civil: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”

[38] A se vedea, în acest sens, C.C.R., dec. nr. 454/2018, publicată în M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018, par. 68.

[39] Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012, în care Curtea Constituțională a conturat garanțiile principiului securității juridice, printre care și stabilitatea normelor juridice.

[40] A se vedea, în acest sens, CEDO, Cauza Sunday Times c. Regatului Unit, nr. 6538/74, 26 aprilie 1979, par. 49; CEDO, Cauza Rekvenyi c. Ungariei, nr. 25390/94, 20 mai 1999, par. 34; CEDO, Cauza Rotaru c. României, nr. 28341/95, 4 mai 2000, par. 52.

[41] A se vedea, ad similis, cele reținute în C.C.R., dec. nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 522 din 27 octombrie 1999, C.C.R., dec. nr. 334/2009, publicată în M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009 și în C.C.R., dec. nr. 389/2017, publicată în M. Of. nr. 803 din 11 octombrie 2017.

[42] Pentru soluții similare, a se vedea Jud. Rădăuți, sent. civ. nr. 1508/2019, nepublicată, în care s-a reținut culpa victimei autovătămate prin căderea de pe scuter și Jud. Rădăuți, sent. civ. nr. 1507/2019, nepublicată, în care s-a apreciat că este culpabilă victima, care s-a autovătămat prin căderea de pe bicicletă.

O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006 was last modified: februarie 10th, 2021 by Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista