O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006

Constatăm totodată că, prin sentința civilă nr. 1487/2020, Judecătoria Carei a admis cererea Spitalului, dispunând obligarea victimei la plata contravalorii cheltuielilor de spitalizare ocazionate de serviciile medicale prestate acesteia, „cu dobânda legală și penalitățile de întârziere calculate de la data scadenței, până la data plății efective, potrivit dispozițiilor Ordonanței nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar -fiscale în domeniul bancar, calculate în temeiul prevederilor Legii nr. 207/2015, actualizată, art. 1 pct. 33, respectiv în temeiul prevederilor Ordonanței nr. 13/2011”.

În considerente, s-a reținut că victima a fost internată în unitatea spitalicească în perioada 24.09.2017-25.09.2017, în urma unui accident rutier, apreciindu-se că, în urma spitalizării, persoanei aflate în culpă îi revine obligația de a achita contravaloarea îngrijirilor medicale de care a beneficiat în urma unui asemenea eveniment, raportat la prevederile art. 320 din Legea nr. 95/2006, cheltuielile fiind detaliate în decontul de cheltuieli aferent foii de observație, sumă ce nu a fost achitată, deși pacientul a luat la cunoștința la externare de existența acestui debit.

Un argument în plus al acestei soluții, a fost reprezentat de faptul că, nici ca urmare a notificărilor emise de unitatea sanitară, pe cale amiabilă, pacientul nu a achitat contravaloarea debitului ce îi incumba și nici nu a contactat Spitalul, în vederea clarificării modului în care s-a produs accidentul, respectiv nu a indicat dacă ar exista vreun dosar penal aflat în fază de cercetare penală, sau în fază de judecată, sau dacă a intervenit împăcarea părților implicate.

S-a apreciat că prejudiciul are un caracter cert și determinat, cuantumul acestuia rezultând din decontul de cheltuieli atașat cererii de chemare în judecată, nu a fost reparat și că reprezintă paguba efectiv cauzată Spitalului, care a acordat îngrijirile medicale și în al cărui patrimoniu s-a produs un efect negativ, ca urmare a nerecuperării cheltuielilor ocazionate de tratamentul medical acordat victimei.

S-a conchis că debitul solicitat reprezintă, potrivit Legii nr. 95/2006 „prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată” și că face parte din categoria „altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat” definit de Codul de procedură fiscală, cu privire atât la conținutul cât și la cuantumul creanțelor fiscale.

Într-o altă speță, în care s-a pronunțat decizia nr. 659/2020 a Tribunalului Suceava, Secția a II-a, soluția a fost de respingere a cererii similare formulate^[43].

S-a reținut că, deși instituția reclamantă și-a întemeiat cererea atât pe dispozițiile legii speciale, cât și pe cele generale, privind răspunderea civilă delictuală, întrucât victima era asigurată în cadrul asigurărilor sociale de sănătate, devin incidente dispozițiile care reglementează această materie, respectiv Legea nr. 95/2006, aceste prevederi excluzând răspunderea civilă delictuală.

A mai considerat instanța de apel că victima avea dreptul să beneficieze de asistență medicală gratuită, fiind aplicabil tratamentul de urgență necesitat ca urmare a unei agresiuni, sau accident, întrucât potrivit art. 92 alin. (1) lit. e din Legea nr. 95/2006, vătămarea în cazul producerii unui astfel de eveniment este o urgență, iar potrivit art. 221 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 95/2006, persoanele neasigurate beneficiază de tratament gratuit în cazul unei urgențe medicale.

S-a apreciat că, întrucât cel chemat în judecată are calitatea de victimă, fiind beneficiarul serviciilor medicale, Spitalul nu-l poate trage la răspundere pe acest temei. De asemenea, s-a subliniat că, în mod neîntemeiat a apreciat unitatea spitalicească că atitudinea victimei constând în nedepunerea plângerii penale, sau împăcarea cu autorul prejudiciului constituie fapte ilicite, aceasta nedovedind nici intervenția împăcării între aceste persoane.

S-a mai reținut că noțiunea de faptă ilicită, ca și condiție a răspunderii delictuale potrivit Codului civil, desemnează conduita umană – comisivă sau omisivă – păgubitoare, prin care se aduce atingere drepturilor subiective, ori intereselor ocrotite de lege. Or, solicitarea acordării asistenței medicale de către victimă nu constituie o faptă ilicită, dimpotrivă constituie un drept al său, neputându-se considera că ar încălca, în acest mod, vreo normă de conduită. Chiar și în ipoteza în care victima ar fi cunoscut identitatea persoanei care a provocat vătămarea sa și nu ar fi formulat plângere penală împotriva sa, această conduită nu reprezintă o faptă ilicită în sensul art. 1357 Cod civil. Pe de altă parte, legea nici măcar nu prevede obligația victimei de a identifica persoana agresorului, iar o astfel de omisiune nu poate fi considerată o culpă a acesteia, care să conducă la antrenarea răspunderii sale juridice.

Oricum, inacțiunea constituie faptă ilicită, în sensul prevăzut de art. 1357 Cod civil, doar atunci când norma legală obligă pe o persoană să acționeze într-un anumit mod, iar cerința legală nu este respectată. Or, prin dispozițiile Codului penal, referitoare la infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă, se instituie dreptul de a formula plângerea în favoarea persoanei vătămate, iar nu o obligație în sarcina acesteia, pentru ca omisiunea formulării unei astfel de plângeri să constituie în sine o faptă ilicită. Așadar, nu are relevanță eventuala pasivitate a victimei în ceea ce privește atragerea răspunderii civile a autorului prejudiciului, câtă vreme obligația acestuia din urmă de a repara prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale este reglementată în mod expres în legea specială.

Achiesăm la soluția și argumentele expuse în decizia expusă anterior, apreciind că, în acord cu cele statuate prin Decizia Î.C.C.J. nr. 22/2017, victima unei agresiuni, sau a unei vătămări, nu poate fi trasă la răspundere civilă delictuală, în temeiul dispozițiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Totodată, constatăm că nu s-a produs dezideratul unificării practicii judiciare, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei în interesul legii, deși aceasta are caracter obligatoriu, conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă^[44].

V. SOLUȚII PRONUNȚATE DE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI, ULTERIOR PUBLICĂRII ÎN MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, A DECIZIEI NR. 818/2019 A CURȚII CONSTITUȚIONALE

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat constant faptul că, în legătură cu efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor”^[45].

Totodată, cu privire la considerentele și dispozitivul deciziilor sale, instanța de contencios constituțional a statuat că puterea de lucru judecat ce le însoțește, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, inclusiv efectului general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituționalității^[46].

În privința forței obligatorii a considerentelor pronunțate în deciziile Curții Constituționale, aceasta a reținut că prevederile art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituție, referitoare la efectul general obligatoriu și pentru viitor al deciziilor Curții, nu disting nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanței de contencios constituțional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea s-a pronunțat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 206/2013^[47], prin care a reținut, invocând jurisprudența sa anterioară, că „atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii”^[48].

Raportat la textul analizat în acest studiu, reținem că majoritatea instanțelor judecătorești au dat eficiență, începând cu data 29 iunie 2020, celor statuate prin Decizia nr. 818/2019 a Curții Constituționale.

Un exemplu pe care îl prezentăm, este reprezentat de sentința civilă nr. 1864/2020 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în care s-a reținut că dispoziția legală constatată ca fiind neconstituțională (în speță, art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006) nu mai poate fi aplicată de nicio instanță, în nicio cauză și de nicio altă autoritate publică, de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții.

S-a statuat că, Decizia C.C.R. nr. 818/2019 se aplică în mod obligatoriu în cauzele pendinte la momentul publicării, instanța urmând să aplice în mod direct prevederile constituționale indicate prin aceasta, raportat la situația normativă constatată a fi contrară Constituției.

Analizând dispozițiile legale prin prisma considerentelor acestei decizii, s-a reținut că persoanele asigurate nu pot fi obligate la despăgubiri către furnizorul de servicii medicale, dacă prin faptele lor aduc daune sănătății proprii. Soluția este firească, atât timp cât furnizorul de servicii medicale poate reclama un prejudiciu doar în acele situații în care contravaloarea activităților prestate nu poate fi acoperită de către casele de asigurări de sănătate, ceea ce se întâmplă, în principiu, doar în cazul persoanelor neasigurate. În respectiva cauză, la data săvârșirii faptei, pârâtul avea calitatea de asigurat CNAS, beneficiind de serviciile medicale în caz de nevoie.

În concluzie, întrucât că cererea Spitalului s-a întemeiat pe o dispoziție legală declarată neconstituțională și faptul că toate deciziile instanței de contencios constituțional, în întregul lor, sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, cererea formulată de Spital a fost respinsă, ca neîntemeiată, considerându-se că nu mai există temei legal pentru angajarea răspunderii civile delictuale a victimei.

Aceeași soluție a fost pronunțată și prin sentința civilă nr. 3738/2020 a Judecătoriei Satu Mare, Secția civilă^[49], în care s-a constatat că victima, care nu figura ca fiind asigurată în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate, a beneficiat de servicii medicale, ca urmare a unui politraumatism prin agresiune, generat de exercitarea unei forțe fizice asupra sa.

Instanța a reținut că, deși în urma verificărilor efectuate nu au fost identificate date cu privire la vreun incident de orice natură în care să fi fost implicată și nici nu există vreun dosar penal care să vizeze fapte în care să fi fost implicată victima, aceste demersuri nu sunt de natură a conchide că lezarea integrității sale fizice s-a produs din propria culpă.

Din interpretarea art. 320 din Legea 95/2006, coroborate cu dispozițiile art. 1349 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) și alin. (2) Cod civil, s-a concluzionat că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesar să fie întrunite în mod cumulativ cele patru condiții (să existe o faptă ilicită, fapta ilicită să fi fost săvârșită cu vinovăție, să existe un prejudiciu, iar între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate), însă, în speță nu era îndeplinită condiția privind vinovăția victimei, reținându-se totodată și incidența Deciziei C.C.R. nr. 818/2019.

Cu toate acestea, nu putem face abstracție că au fost pronunțate și soluții de admitere a cererilor promovate de unitățile medicale, în temeiul dispoziției legale, ce are în conținut sintagma „precum și daune propriei persoane” declarată neconstituțională.

Astfel, prin sentința civilă nr. 372/2020 pronunțată de Judecătoria Baia de Aramă a fost admisă cererea formulată de Spital, care a susținut că pârâtul a fost victima propriei fapte, acesta fiind obligat la plata cheltuieli de spitalizare ocazionate de serviciile medicale ce i-au fost prestate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, potrivit foii de observație clinică generală, victima a fost internată pe Secția de Chirurgie maxilo-facială, iar suma solicitată în cauză a reprezentat un prejudiciu produs in patrimoniul unității medicale.

S-a reținut că victima a fost notificată să achite suma datorată, sau dacă a fost agresată de un terț, să comunice datele de identificare ale făptuitorului și adresa acestuia, sau organul de cercetare sesizat în cazul accidentării/agresiunii.

Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 Cod civil, cu cele ale art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, s-a dedus îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, s-a apreciat că, în ceea ce privește prejudiciul, acesta este reprezentat de contravaloarea cheltuielilor efectuate cu internarea victimei, s-a reținut că între prejudiciul Spitalului și fapta ilicită a victimei există un raport de cauzalitate direct, în sensul că acea faptă a provocat un prejudiciu a cărui recuperare se urmărește prin introducerea cererii de chemare în judecată. Sub aspectul laturii subiective, ansamblul probator administrat în cauză a condus instanța la concluzia ca victima a acționat cu vinovăție sub forma culpei, întrucât aceasta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.