O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006

În motivarea acestei Decizii, Curtea Constituțională a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) și ale art. 34 din Constituție^[28], statuând că dreptul la ocrotirea sănătății trebuie interpretat și aplicat în concordanță cu art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului^[29], potrivit cu care orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa.

S-a amintit totodată că, potrivit art. 12 alin. (1) și (2) lit. d) din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale^[30], statele părți recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge, iar una dintre măsurile pe care statele părți le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept va fi crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală.

Instanța de contencios constituțional a mai observat că dreptul la ocrotirea sănătății nu este reglementat în mod expres în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale^[31], însă prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inclus acest drept în sfera de protecție a Convenției prin intermediul garantării dreptului la viață prevăzut de art. 2 din Convenție^[32].

Curtea Constituțională a reamintit că România a ratificat Carta socială europeană revizuită^[33], care în art. 11 și 13 punctele (1) – (3) garantează două drepturi distincte, respectiv dreptul la protecția sănătății și dreptul la asistență socială și medicală, precum și jurisprudența sa, în care a statuat că organizarea asistenței medicale se stabilește potrivit legii și că statul are obligația pozitivă să asigure cadrul necesar protejării acestui drept^[34].

S-a constatat că, în legislația națională a fost adoptată Legea nr. 95/2006 pentru garantarea dreptului la ocrotirea sănătății prin organizarea sistemului de asigurări sociale pentru boală și accidente, așa cum prevede art. 34 din Constituție, precum și pentru respectarea angajamentelor pe care statul și le-a asumat prin Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Carta socială europeană revizuită.

S-au prezentat, în considerente, definițiile noțiunilor de „asigurări sociale de sănătate”^[35] și de „pachet de servicii de bază”, drepturile și obligațiile asiguraților, reținându-se însă că, sintagma criticată „precum și daune sănătății propriei persoane” din art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 se referă la toate tipurile de autoaccidentări, indiferent de natura lor.

Instanța de contencios constituțional a sesizat că textul analizat prevede ca persoana asigurată să răspundă față de furnizorul de servicii medicale pentru daune aduse sănătății propriei persoane „din culpă”, adică indiferent de forma de vinovăție, răspunderea urmează să fie angajată atât pentru săvârșirea faptelor cu intenție și din culpă gravă – culpa lata, cât și pentru culpă ușoară – culpa levis și cea mai ușoară culpă – culpa levissima.

Cu privire la răspunderea civilă delictuală, Curtea Constituțională a reținut că, atât sub imperiul Codului civil de la 1864, cât și în reglementarea cuprinsă în art. 1349 Cod civil^[36], autorul faptei ilicite are obligația să repare integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, independent de faptul că a acționat cu intenție sau din culpă, în acest sens fiind și prevederile art. 1357 Codul civil^[37].

În ceea ce privește vinovăția, în art. 16 Cod civil sunt stabilite tipurile de vinovăție: intenția și culpa, reglementându-se cu privire la săvârșirea faptei din culpă, precum și definiția culpei grave: fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă; culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență, pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

Instanța de contencios constituțional a constatat că garanția dreptului la ocrotirea sănătății prevăzută de art. 219 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 și anume ca persoanele asigurate să beneficieze de protejarea față de costurile serviciilor medicale, este înlăturată complet în cazul autoaccidentării. Aceasta, deoarece raportarea generică la „culpă” în cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 semnifică faptul că persoana asigurată va răspunde pentru daune aduse sănătății propriei persoane, inclusiv pentru accidente produse din cea mai ușoară culpă. Or, faptele care au ca rezultat autoaccidentarea presupun întotdeauna existența unei culpe, cel mai des fiind săvârșite din culpa cea mai ușoară.

Astfel, opțiunea legiuitorului de a include persoanele care au plătit contribuția la asigurările sociale de sănătate în sfera celor cărora li se angajează răspunderea civilă delictuală, pentru daune aduse sănătății propriei persoane pentru fapte săvârșite din cea mai ușoară culpă, neagă una dintre garanțiile dreptului la ocrotirea sănătății, aducând atingere art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se definește ca un complex de garanții de natură, sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale^[38].

Aplicând considerentele Deciziei nr. 51 din 25 ianuarie 2012^[39], în cauza cu care a fost sesizată, Curtea a reținut că dreptul la ocrotirea sănătății impune respectarea unor exigențe, între care și aceea a stabilității normelor juridice care îl garantează. Într-un plan mai larg, stabilitatea acestor norme constituie o expresie a principiului securității juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituție, principiu care exprimă în esență faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul, sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă și previzibilă. Într-o bogată jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța asigurării accesibilității și previzibilității legii, inclusiv sub aspectul stabilității acesteia, instituind și o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigențe^[40].

Curtea a observat că gratuitatea acordării asistenței medicale ține de opțiunea legiuitorului^[41], însă faptul că, indiferent de tipul de culpă, persoana care s-a autovătămat este obligată să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, este de natură a nega dreptul la ocrotirea sănătății persoanelor asigurate. S-a apreciat că acestea, în schimbul plății contribuției la asigurările sociale, ar trebui să beneficieze de o contraprestație din partea statului, atunci când se produce riscul asigurat, respectiv vătămarea sănătății propriei persoane. S-a concluzionat astfel, că riscul suportat de „asigurător”, respectiv statul, se diluează în această ipoteză, până aproape de dispariție, întrucât săvârșirea oricărei fapte prin care se aduce atingere sănătății propriei persoane, presupune o minimă culpă în săvârșirea sa.

Ca urmare a declarării neconstituționalității sintagmei „precum și daune sănătății propriei persoane” din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, textul examinat a fost modificat prin art. I punctul 17 din O.U.G. nr. 145/2020.

IV. SOLUȚIILE PRONUNȚATE DE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI, ULTERIOR PUBLICĂRII ÎN MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, A DECIZIEI NR. 22/2017 A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Analizând practica judiciară, constatăm că, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, a Deciziei Î.C.C.J. nr. 22/2017, respectiv 17 ianuarie 2018, au fost instanțe care au admis cererile unităților medicale (denumite în continuare, Spitalul), reținând culpa victimei constând fie în autovătămarea sa, fie în faptul că nu a formulat plângere penală împotriva celui vinovat de producerea accidentului, sau a agresiunii și nici nu a declarat care este acea persoană, prima ipoteză fiind declarată neconstituțională prin Decizia C.C.R. nr. 818/2019, iar ultima fiind analizată de Instanța Supremă, prin Decizia menționată anterior.

Un exemplu în acest sens este reprezentat de decizia nr. 239/2019 a Tribunalului Suceava, Secția a II-a, în care a fost admis apelul și implicit cererea Spitalului de obligare a victimei la plata cheltuielilor de spitalizare, reținându-se în esență că, din analiza dispozițiilor art. 320 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, reiese că Spitalul este obligat să recupereze sumele cheltuite cu asistența medicală acordată victimei de la persoana care a produs leziunile, sau chiar de la victimă, dacă daunele produse sănătății propriei persoane au fost produse din culpa sa^[42].

S-a reținut totodată că, după cum reiese din fișa medicală depusă la dosar, victima s-a deplasat pe drumurile publice cu bicicleta, fiind sub influența băuturilor alcoolice și că nu există nicio dovadă că vinovat de producerea accidentului se face o altă persoană, cum ar fi conducătorul auto implicat în accident și că accidentul nu a fost produs chiar de către victimă, care în timp ce se deplasa cu bicicleta, era în stare de ebrietate.

Întrucât daunele produse sănătății victimei se datorează propriei sale culpe, nefiind dovedit în niciun fel că se datorează altei persoane, coroborată cu atitudinea victimei de a nu preciza persoana acestuia și de a nu formula plângere penală împotriva conducătorului auto implicat în accident, ceea ce împiedică Spitalul de a se îndrepta împotriva acesteia, nefiind posibilă dovedirea vinovăției conducătorului auto, s-a concluzionat că victima însăși se face vinovată de producerea accidentului.