O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006

În argumentarea aceleiași soluții, s-a reținut fie îmbogățirea fără justă cauză a victimei^[16], fie existența unei răspunderi civile delictuale^[17] în sarcina acesteia, pentru fapta constând în ascunderea identității autorului și punerea unității sanitare care a efectuat cheltuieli în situația de a nu-și putea recupera prejudiciul.

În cazurile în care a intervenit împăcarea victimei cu agresorul, ori aceasta și-a retras plângerea, au fost pronunțate soluții în sensul obligării victimei agresiunii, fie singură, fie în solidar cu agresorul, la plata cheltuielilor efectuate de furnizorul de servicii medicale.

Alte instanțe au apreciat însă, că, în nicio situație, persoana care a suferit o vătămare corporală nu poate fi obligată la suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat.

Într-o viziune^[18], s-a considerat că victima agresiunii nu poate fi obligată la acoperirea acestor cheltuielile, reținându-se că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în acest tip de acțiuni, față de prevederile art. 320 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora furnizorii de servicii medicale se pot îndrepta împotriva persoanelor care au săvârșit agresiunea, nu împotriva victimei, indiferent dacă aceasta este sau nu asigurată, iar într-o altă optică^[19] s-a considerat că victima nu poate fi obligată la cheltuielile ocazionate de asistența medicală acordată, iar cererea de chemare în judecată formulată împotriva acesteia a fost respinsă pe fond.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că recuperarea cheltuielilor de spitalizare de la victima agresiunii este incompatibilă cu scopul reglementării speciale în materia asigurărilor de sănătate, lipsind de substanță dreptul de asigurare garantat de Legea nr. 95/2006. Astfel, recuperarea cheltuielilor de spitalizare nu se poate face de la persoanele asigurate, întrucât scopul asigurării de sănătate este tocmai acela ca aceste cheltuieli să fie suportate de asigurător, în momentul în care se produce cazul asigurat. În cazul persoanelor neasigurate, spitalul acordă serviciile medicale de urgență, iar aceste cheltuieli, care sunt stipulate gratuit în favoarea beneficiarului, nu sunt susceptibile de recuperare de la acesta, gratuitatea fiind o măsură de protecție asumată de stat, în virtutea obiectivului major al protejării sănătății populației.

Pentru aplanarea acestor disonanțe, a fost necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, printr-un mecanism de unificare a practicii judiciare, respectiv recursul în interesul legii, reglementat de dispozițiile art. 514 –518 Cod de procedură civilă^[20].

Astfel, prin Decizia nr. 22 din 6 noiembrie 2017 privind examinarea recursului în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au statuat următoarele: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților”.

În considerentele acestei decizii au fost analizate: temeiul juridic al cererii unităților spitalicești, cu referire la calitatea procesuală pasivă, două dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul și fapta ilicită, îmbogățirea fără justă cauză, precum și reglementarea pachetului de servicii medicale de bază pentru cei asigurați și minimal pentru cei neasigurați.

În motivare, s-a subliniat că, în privința naturii juridice a răspunderii instituite prin art. 320 din Legea nr. 95/2006, doctrina a reținut că această normă „nu derogă de la principiile răspunderii civile, ci dimpotrivă constituie o aplicare a reglementărilor care cârmuiesc răspunderea civilă delictuală, privitor la cheltuielile necesitate de asistența medicală acordată victimelor unor fapte ilicite”.

Cât privește cauzele în care furnizorul de servicii medicale a formulat acțiunea în contradictoriu cu victima agresiunii, care suferise o vătămare corporală ca urmare a faptei unui terț, s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție, că instanțele care au apreciat că aceasta poate fi obligată la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical, au ignorat cadrul procesual creat prin promovarea acțiunii, în temeiul normei legale speciale.

În ipoteza în care victima a suferit o vătămare a sănătății prin fapta culpabilă a unui terț (nu ca urmare a propriei fapte culpabile), legiuitorul a stabilit în mod neechivoc cine are calitate procesuală pasivă în cadrul unei astfel de acțiuni, respectiv persoana care prin fapta sa a adus daune sănătății altei persoane. De aceea, în toate aceste situații în care, unitatea sanitară s-a îndreptat cu acțiune pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare împotriva victimei agresiunii, iar nu a autorului vătămării, temeiul de drept al acțiunii nu poate fi prevederea specială cuprinsă în art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care este de strictă interpretare și aplicare. Astfel, din modul în care au fost argumentate soluțiile de admitere a acțiunilor formulate împotriva victimelor, rezultă că respectivele instanțele, deși au fost învestite cu acțiuni întemeiate pe prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (art. 313 înainte de republicare), au rezolvat litigiul pe temeiul dreptului comun, pronunțându-se asupra unui alt raport juridic obligațional, în care subiect pasiv devine însăși victima, iar cheltuielile de spitalizare și tratament medical nu mai sunt rezultatul faptei prejudiciabile săvârșite inițial de către autorul agresiunii, ci rezultatul faptei victimei, constând în omisiunea de a-și da concursul la identificarea și tragerea la răspundere a autorului agresiunii.

Instanța Supremă a mai apreciat că o asemenea construcție juridică ignoră, însă, faptul că prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare și tratament medical este rezultatul direct al faptei culpabile a autorului agresiunii și s-a produs în patrimoniul unității medicale anterior faptelor de omisiune imputate victimei, astfel încât acest prejudiciu nu poate fi considerat rezultat al conduitei ulterioare a victimei. Astfel, un eventual prejudiciu pe care victima l-ar fi produs unității medicale, prin faptul că nu a dezvăluit identitatea autorului vătămării, nu a formulat plângere penală, sau și-a retras plângerea penală, ori a intervenit împăcarea părților, nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare și tratament medical și nu poate fi cerut pe temeiul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ci doar printr-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Or, în cadrul unei asemenea acțiuni, care ar putea fi întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, unitatea medicală trebuie să facă dovada existenței și a întinderii prejudiciului afirmat (care nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare și tratament medical), a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției pârâtului.

În ceea ce privește fapta ilicită, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că faptele imputate victimei (respectiv că nu a făcut demersuri pentru identificarea autorului agresiunii, nu a furnizat unității medicale datele de identitate ale acestuia, sau nu a formulat plângere penală pentru ca cel vinovat să poată fi tras la răspundere) nu pot fi calificate ca ilicite, în condițiile în care nicio prevedere legală nu stabilește în sarcina victimei unei agresiuni obligația de a identifica agresorul și de a furniza unității sanitare datele de identificare. În ceea ce privește nedepunerea plângerii penale prealabile, Instanța Supremă a observat că nu rezultă din Legea nr. 95/2006, din actele normative cu rang inferior adoptate în temeiul acestei legi, sau din Codul de procedură penală obligația persoanei vătămate de a depune plângere penală prealabilă. Dimpotrivă, dreptul persoanei vătămate de a formula, sau nu plângerea penală este un drept potestativ, iar rațiunile subiective care determină persoana în cauză să nu depună plângerea nu pot fi cenzurate de instanța de judecată, câtă vreme însuși legiuitorul, stabilind că pentru anumite infracțiuni urmărirea penală este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, a înțeles să îi lase acesteia dreptul de a alege dacă se adresează sau nu justiției penale. Nici retragerea plângerii prealabile de către victima agresiunii, sau împăcarea intervenită între partea vătămată și autorul agresiunii nu pot fi calificate ca fapte ilicite, care să justifice antrenarea răspunderii delictuale a victimei, în viziunea Instanței Supreme, întrucât cele două instituții de drept procesual-penal sunt reglementate în Codul de procedură penală [art. 16 alin. (1) lit. g)] drept cauze legale care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție a argumentat de ce îmbogățirea fără justă cauză nu poate constitui temei al obligării victimei agresiunii la cheltuielile de spitalizare și tratament medical, respectiv că una dintre condițiile pentru aplicarea acestui mecanism juridic, astfel cum rezultă din art. 1345 din Legea nr. 286 din 19 iulie 2009 privind Codul Civil^[21] (în continuare, Cod civil), este aceea ca îmbogățirea să fie lipsită de o cauză justă. Or, prestarea serviciilor medicale de către unitatea sanitară s-a făcut în baza prevederilor legale care instituie acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil și nediscriminatoriu, oricărui asigurat^[22], astfel încât cheltuielile efectuate de unitățile sanitare nu pot fi recuperate de la beneficiarii serviciilor medicale prin mecanismul îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, obligarea victimei agresiunii la plata cheltuielilor efectuate cu îngrijirea sănătății sale, ca beneficiar al serviciilor medicale în cadrul pachetului minimal de servicii medicale sau al pachetului de bază, după caz, ar lipsi de eficacitate sistemul asigurărilor sociale de sănătate, care a fost instituit tocmai pentru a se asigura un minim de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la fondul de asigurări de sănătate.

S-a concluzionat de către Instanța Supremă că, atât timp cât beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate au dreptul la un pachet de servicii medicale (de bază pentru cei asigurați și minimal pentru cei neasigurați), fiind astfel protejați față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, nu există nicio rațiune pentru care persoanele respective să fie obligate să suporte costurile cheltuielilor medicale, atunci când vătămarea corporală a fost cauzată prin fapta culpabilă a unui terț.

III. CONTROALELE DE CONSTITUȚIONALITATE ALE ART. 320 DIN LEGEA NR. 95/2006

Art. 320 din Legea nr. 95/2006 a fost supus controlului Curții Constituționale, care, prin Decizia nr. 722 din 21 noiembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (8) și art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății coroborate cu cele ale art. 24 și art. 131 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală^[23], Decizia nr. 484 din 12 iulie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății sub aspectul sintagmei ”precum și daune sănătății propriei persoane”^[24] și prin Decizia nr. 456 din 11 iulie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății^[25], a respins ca inadmisibile excepțiile invocate.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 818 din 5 decembrie 2019^[26], instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Mureș, Secția civilă, în Dosarul nr. 10.082/320/2016 al acestei instanțe și a constatat că sintagma „precum și daune sănătății propriei persoane” din cuprinsul art. 320 alin. (1)^[27] din Legea nr. 95/2006 este neconstituțională.