Neconstituționalitatea art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice
Teodor-Viorel Gheorghe - noiembrie 20, 2023Încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție, privind statul de drept și privind garantarea dreptății ca valoare supremă
Noțiunea „stat de drept” include respectarea principiului securității raporturilor juridice și al încrederii legitime. Această noțiune indică, între altele, faptul că legile în vigoare ale României trebuie respectate chiar și de către autorități, inclusiv de către Parlament; de asemenea, semnifică faptul că, dacă legislația României, ca expresie a contractului social între stat și societate, a fost respectată de destinatarii indivizi ai societății, atunci ea trebuie respectată și de către stat, căruia nu i se permite în mod discreționar să modifice conținutul drepturilor ce au fost câștigate în chiar modalitatea pe care a impus-o el, Statul.
Separat de previzibilitatea pentru viitor a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, acest text încalcă și principiul securității raporturilor juridice, precum și pe cel al încrederii legitime a destinatarilor legislației României în unitatea principiilor acestei legislații, în respectarea drepturilor constituite în baza unei legi, și în egalitatea de tratament juridic. Acest principiu are în vedere conformitatea normei criticate [art. 14 alin. (3)] cu principiile și sensul legislației anterioare, și cu așteptările cetățeanului pentru viitor, așteptări bazate pe aceste principii/sens al legislației, așadar, se raportează la trecut, fără ca acest lucru să implice retroactivitatea legii noi.
De asemenea, nerespectarea acestui principiu încalcă prevederile Tratatului constitutiv al Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, din care cităm exemplificativ:
CJUE, Hotărârea din 12 iulie 1957, Algera contra Adunarea comună a CECO: „Principiul încrederii legitime are prioritate asupra interesului instituțiilor publice de a reveni asupra propriilor decizii”; „[…] în acest caz, din moment ce dreptul individual este legitim, necesitatea de a păstra încrederea în stabilitatea situației astfel create prevalează asupra intereselor unei administrații care dorește să își inverseze decizia”. Prin decizia menționată, Curtea a recomandat statelor membre să nu revoce actele administrative care au conferit drepturi subiective persoanelor interesate, pentru a ocroti încrederea acestora în stabilitatea drepturilor dobândite.
CJUE, Hotărârea din 15 decembrie 1987, Irlanda/Comisia, pct. 18: „Legislația comunitară trebuie să fie certă și aplicarea acesteia să fie previzibilă pentru persoanele cărora le este adresată. Această cerință de certitudine juridică trebuie să fie respectată cu atât mai strict în cazul normelor care pot genera consecințe financiare, astfel încât persoanele vizate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor impuse asupra lor”.
CJUE, Hotărârea din 21 iunie 1988, Italia/Comisia, pct. 12: „Principiul securității juridice impune ca în domeniile acoperite de dreptul comunitar, normele juridice ale statelor membre să fie formulate într-o manieră neechivocă care, pe de o parte, să permită persoanelor ce fac obiectul acestora să își cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și precis, iar pe de altă parte, să ofere instanțelor naționale posibilitatea de a asigura respectarea acestora”.
CJUE, Hotărârea din 13 martie 1990, Franța/Comisia: „Certitudinea și previzibilitatea unei reglementări comunitare constituie un imperativ care se impune cu o rigoare particulară mai ales atunci când o astfel de reglementare este susceptibilă de a produce efecte financiare”.
Or, principiile expuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la securitatea juridică și încrederea legitimă în actele Uniunii trebuie aplicate similar și în privința legilor interne ale României în raport cu cetățenii români.
„În România, dreptatea este garantată”: Dreptatea, ca noțiune filosofică – iar art. 1 al Constituției folosește acest cuvânt în această accepțiune cuprinzătoare – poate lua diverse forme concrete, după cum este vorba, între altele, despre dreptate în sensul legii penale sau despre dreptatea socială, care presupune, spre exemplu, egalitate de tratament în dreptul muncii – la muncă egală, salariu egal; la calificare egală, condiții egale, etc.
Securitatea raporturilor juridice și încrederea legitimă a personalului didactic de predare în raționalitatea și corectitudinea legislației României au fost încălcate, în opinia noastră, prin edictarea și prin sensul obligatoriu al art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, astfel cum urmează:
– prin art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2001 legiuitorul a instituit o procedură specifică de obținere a gradului didactic I pe baza titlului de doctor; la data la care personalul didactic a aplicat aceste dispoziții, și ținând cont de întreaga legislație unitară, din 1969 la zi, care a stabilit regula conform căreia personalul didactic poate obține gradul didactic I pe baza titlului științific de doctor, acest personal didactic nu a putut prevede că, ulterior, statul va introduce o normă prin care să-l lipsească perpetuu de indemnizația pentru titlul de doctor, tocmai cu justificarea că acest lucru este datorat faptului că personalul didactic a urmat procedura pe care el, Statul, a impus-o prin lege. Astfel, personalul didactic aflat în situația prevăzută la art. 14 alin. (3) nu și-a putut adapta comportamentul la o astfel de situație (lucru pe care îl putea face, dacă știa ce va urma) prin participarea la procedura de drept comun privind obținerea gradului didactic I, ceea ce i-ar fi permis să beneficieze și de remunerația aferentă acestuia, și de indemnizația pentru titlul științific de doctor.
– prin art. 38 din Codul Muncii, legiuitorul a transpus principiul internațional referitor la interdicția posibilității salariatului de a renunța la drepturile sale câștigate; pe baza acestei prevederi, personalul didactic a avut încrederea legitimă că niciodată nu va fi edictată o prevedere care să-l oblige să renunțe la un drept salarial câștigat, la un drept care este recunoscut tuturor celorlalți salariați publici aflați în aceeași situație;
– ca urmare a prevederilor constituționale și legale, personalul didactic a avut încrederea legitimă că statul nu va institui reguli ce-l vor discrimina fără temei în raport cu alte categorii de salariați plătiți din fondurile publice, care se află în aceeași situație juridică.
Or, câtă vreme astfel de prevederi neașteptate au fost edictate, iar ele pun în situații defavorabile anumite categorii de salariați, se ajunge la concluzia că nu a fost garantată dreptatea socială.
Încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1) din Constituție privind respectarea drepturilor consacrate prin (…) alte legi
Prin art. 242 din Legea nr. 1/2011, personalului didactic de predare având titlul de doctor i s-a stabilit dreptul definitiv pentru viitor de a beneficia de gradul didactic I pe baza titlului științific de doctor (dacă promovează examenul); totodată, acest drept (obținut) îl include pe cel de a beneficia de toate drepturile salariale aferente, la egalitate cu celelalte cadre didactice având gradul didactic I, indiferent de procedura urmată pentru obținerea acestuia, fără nicio limitare sau condiționalitate.
În cuprinsul deciziei Curții Constituționale, nr. 97/2023 și a deciziei ÎCCJ nr. 51/2023 se avansează afirmația că salarizarea pentru gradul didactic I obținut pe baza titlului de doctor, concomitent cu acordarea indemnizației pentru titlul de doctor, ar reprezenta o dublă bonificație pentru aceeași calificare. În cele ce urmează vom combate această afirmație, în sensul că titlul științific de doctor nu semnifică obținerea aceleiași calificări ca și cea de grad didactic I, și nici viceversa.
Argumentul 1: Conform art. 117 din Legea nr. 1/2011, „Misiunea învățământului superior este de a genera și de a transfera cunoaștere către societate prin:
a) formare inițială și continuă la nivel universitar, în scopul dezvoltării personale, al inserției profesionale a individului și a satisfacerii nevoii de competență a mediului socioeconomic;
b) cercetare științifică, dezvoltare, inovare și transfer tehnologic, prin creație individuală și colectivă, în domeniul științelor, al științelor inginerești, al artelor, al literelor, prin asigurarea performanțelor și dezvoltării fizice și sportive, precum și valorificarea și diseminarea rezultatelor acestora”.
Prin urmare, absolvirea cursurilor universitare de doctorat creează un drept, recunoscut de stat, la o indemnizație stimulatoare, datorită beneficiilor științifice pe care societatea le obține de la cei care urmează această formă de specializare și o valorifică/diseminează în cadrul activității lor.
În schimb, conform art. 25 din Ordinul ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, nr. 5561/2011, „(1) Acordarea gradului didactic I semnifică dobândirea de către cadrul didactic a unui nivel înalt de maturitate profesională şi expertiză, care îl recomandă ca pe un furnizor de bune practici în mediul educaţional şcolar”.
Prin urmare, gradul didactic I confirmă capacitatea cadrului didactic de a avea, cu prioritate, abilități didactice și pedagogice (bune practici) de nivel superior.
Este diferență între a avea cunoștințe științifice de specialitate (conținutul disciplinei predate) și a avea însușiri și abilități didactice și pedagogice care să conducă la învățarea materiei de către elevi. În această a doua situație, cunoștințele de specialitate sunt evidențiate într-un plan secund.
Așadar, beneficiile obținute de societate prin valorificarea cunoștințelor specifice celor de doctor în drept nu sunt identice cu cele obținute de societate prin prestarea activității didactice de predare la nivelul gradului I didactic. Astfel, nu se poate afirma că sfera cunoștințelor aferente celor două titluri este identică, și că, deci, nu s-ar justifica două remunerații distincte pentru că este vorba despre aceeași prestație. Dacă avem în vedere că există posibilitatea ca un cadru didactic să obțină gradul didactic I în procedura comună, și totodată să aibă sau să obțină titlul științific de doctor, și astfel să beneficieze de ambele remunerații, putem concluziona că fiecare remunerație se acordă pentru altceva, pentru că, dacă s-ar fi acordat pentru același lucru, nu era posibilă dubla remunerație în nicio situație.
Argumentul 2: Se confundă acordarea gradului didactic I (ca drept salarial substanțial) cu procedura obținerii gradului didactic I (ca drept administrativ procedural).
Gradul didactic I a fost recunoscut prin ordinele (individuale ) ale ministrului educației, iar pe baza acestora s-au stabilit, pentru viitor, drepturile salariale corespunzătoare. Salariul corespunzător gradului didactic I se acordă lunar ca urmare a competențelor de acest nivel pe care cadrele didactice le dețin, și ca urmare a activității de predare efectuate, iar nu ca urmare a faptului că au obținut gradul științific de doctor.
Gradul științific de doctor a constituit doar o probă parțială în procesul de evaluare, probă referitoare la prezumția relativă a îndeplinirii unor calități profesionale pentru obținerea gradului profesional I.
În plus față de diploma de doctor, pentru obținerea gradului didactic I s-a evidențiat mai sus că trebuie îndeplinite condițiile obținerii definitivatului în învățământ, a activității minime de predare la catedră în specialitate, precum și a calităților didactice și pedagogice, prin inspecțiile prevăzute în Ordinul nr. 5561/2011, toate acestea fiind competențe ce nu au legătură cu cele confirmate prin diploma de doctor.
Afirmația că gradul didactic I a fost echivalat cu titlul de doctor, echivalare în sensul propriu al cuvântului, este similară, spre exemplu, cu aceea că funcția de profesor universitar a fost echivalată cu titlul științific de doctor deoarece a fost obținută pe baza acestuia, ceea ce este absurd.
Argumentul 3: Se pornește de la prezumția/premisa greșită că acordarea gradului didactic I pe baza titlului de doctor reprezintă un beneficiu acordat cadrului didactic respectiv.
Există, însă, principiul potrivit căruia întreaga legiferare în materia administrației publice, inclusiv în materia ocupării funcțiilor publice, urmărește interesul public, iar nu un interes privat, spre exemplu, al cadrelor didactice care au obținut titlul de doctor.
Așadar, atunci când legiuitorul a reglementat procedura de obținere a gradului didactic I pe baza titlului de doctor, a urmărit satisfacerea unui interes public, iar nu a unui interes privat al persoanelor ce puteau urma această reglementare.
Interesul public, prin reglementarea dispozițiilor art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 (și, anterior, a altor dispoziții similare), a fost și este acela de a se reduce efortul bugetar suplimentar, și munca suplimentară inutile, reprezentate de activitatea membrilor comisiilor care efectuează inspecțiile periodice, care participă la examene, la colocviile susținute de candidați etc. (toate activitățile pe parcursul mai multor ani prevăzute de Ordinul nr. 5561/2011 privind parcurgerea procedurii de drept comun pentru obținerea gradului didactic I[12]), eforturi reprezentate, de asemenea, de activitatea de pregătire a candidaților pentru susținerea examenelor respective, reprezentate de remunerarea membrilor comisiilor etc., toate acestea în condițiile în care calitățile științifice ale candidaților, care ar fi fost dovedite prin parcurgerea procedurii de drept comun, erau deja dovedite (parțial) prin absolvirea școlii doctorale, prin redactarea și susținerea cu succes a unei lucrări de cercetare științifică de nivelul doctoratului.
Aprecierea acestei echivalențe între cunoștințele științifice dovedite prin școala doctorală și o parte din cunoștințele dovedite prin susținerea examenelor și inspecțiilor de grad II și grad I didactic în învățământ, a unei lucrări de specialitate etc., precum și interesul public al echivalării, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, exercitat în urma activităților de fundamentare socială a actului normativ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6, art. 7 și art. 20 din Legea nr. 24/2000 [Art. 20. – (1) Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcție de importanța și complexitatea acestora, de o activitate de documentare și analiză științifică, pentru cunoașterea temeinică a realităților economico-sociale care urmează să fie reglementate].
Nu se poate prezuma legal, de nicio autoritate, că nu ar fi existat o astfel de documentare și că, deci, reglementarea este greșită din punct de vedere economico-social; organele de jurisdicție, precum Înalta Curte de Casație și Justiție, nu pot avea atribuția de a se substitui Parlamentului în astfel de aprecieri, mai ales că nu dispun de instrumentele necesare pentru documentarea realităților social-economice, fără a mai vorbi despre impedimentul arogării atribuțiilor puterii legiuitoare.
În același timp, prin art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, legiuitorul instituie o procedură de obținere a gradului didactic I care are aceeași validitate și aceeași putere doveditoare ca și cea de drept comun. Cu alte cuvinte, prezumă legal și absolut faptul că personalul didactic ce a obținut gradul I în baza diplomei de doctor are aceleași competențe științifice și didactice ca și personalul ce a obținut gradul didactic I prin procedura de drept comun.
Astfel, ambele categorii de personal didactic trebuie să beneficieze de aceleași drepturi salariale, deoarece dovedesc, și depun, o muncă de calitate egală. Pentru obținerea gradului didactic I se emite un ordin al ministrului de resort cu același conținut și cu aceleași efecte, indiferent de modul de obținere a gradului didactic.
Dacă s-ar interpreta procedura prevăzută la art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 ca fiind o prevedere în favoarea „beneficiarilor” acestui text, iar nu o prevedere în interes public, ar însemna că dispoziția respectivă instituie o discriminare pozitivă pentru cei care obțin gradul didactic pe baza titlului de doctor, în sensul că obțin acest grad fără să facă dovada calităților profesionale și didactice corespunzătoare. O astfel de interpretare nu este admisibilă deoarece ar însemna că legea contravine principiului constituțional, dar și internațional, al nediscriminării, ceea ce nu se poate prezuma, și nici nu s-a dovedit/stabilit vreodată. Nu se poate prezuma, pentru că prezumția operabilă este aceea că toate legile în vigoare sunt în acord cu principiile constituționale și cu cele internaționale rezultate din convențiile/tratatele la care România este parte. Nu s-a dovedit, deoarece art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 nu a fost declarat neconstituțional sub acest aspect.
Discriminarea, ca efect al aplicării prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017
În cele ce urmează, vom expune efectele discriminatoare ale textului în raport de mai multe ipoteze-premisă.
a) O discriminare se evaluează în raport de egalitatea de situație juridică, de regula care se aplică majorității și de derogarea nejustificată de la aceasta pentru o persoană sau categorie de persoane.
Regula în materia acordării indemnizației pentru titlul științific de doctor este cea prevăzută în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care prevede că orice salariat public ce deține titlul de doctor și își desfășoară munca în domeniul acoperit de acest titlu, are dreptul la o indemnizație suplimentară.
Prin urmare, în raport de această regulă trebuie stabilit dacă personalul didactic de predare indicat în același text, la alin. (3), este sau nu discriminat prin faptul că este exceptat de la acordarea acestei indemnizații, contrar regulii de la alin. (1). Este greșit, în opinia noastră, a se compara situația a două categorii similare de persoane discriminate, pentru a concluziona că între ele! nu există discriminare, astfel cum se reține în par. 31 din Decizia nr. 97/2023 a Curții Constituționale: (…dispozițiile criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, respectiv tuturor celor care au dobândit gradul didactic I prin echivalarea cu titlul științific de doctor, indiferent de data la care au dobândit titlul.). Trebuie precizat, însă, că instanța de contencios constituțional a analizat situația în funcție de criticile formulate, care se refereau doar la comparația între categoriile de cadre didactice.
Este, desigur, corectă aserțiunea Curții Constituționale (par. 25), conform căreia:
„(…)sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade, le poate suspenda sau chiar anula”.
Ceea ce se omite însă din această analiză este că, dacă legiuitorul decide să diferențieze, să modifice, să anuleze diferite drepturi suplimentare, trebuie să o facă respectând principiul nediscriminării; așadar, legiuitorul nu este în drept să anuleze un drept salarial suplimentar doar unei categorii de personal, pe un criteriu nerelevant, în raport cu alte categorii de personal ce se află în situație identică/similară. Prin urmare, problema nu este aceea că legiuitorul nu ar putea să înlăture indemnizația de doctorat personalului didactic de predare. Problema este dacă legiuitorul ar putea înlătura această indemnizație doar acestei (semi)categorii de personal bugetar.
b) Discriminarea în raport de întregul personal bugetar care deține titlul de doctor:
Criteriul esențial pe baza căruia se acordă indemnizația de doctorat este însăși obținerea acestui titlu științific. Motivul pentru care se acordă este unul de interes social, iar nu unul de interes particular: stimularea cercetării științifice, recunoașterea plusului de valoare adus constant societății, valorificarea și diseminarea rezultatelor cercetării științifice, pe parcursul activității, de cel ce a obținut gradul științific (art. 117 din Legea nr. 1/2011). Din acest punct de vedere, al rațiunii pentru care se acordă indemnizația de doctorat, nu găsim nicio diferență relevantă între personalul didactic de predare cu titlu de doctor, ce a obținut gradul didactic I pe baza acestuia, și orice alt salariat bugetar ce deține titlul de doctor; și unii, și alții, sunt prezumați că satisfac interesul public al plusului de valoare adus societății; de altfel, această rațiune rezultă logic și din aceea că beneficiază de indemnizație doar salariații care lucrează în domeniul studiilor de doctorat, întrucât doar aceștia se prezumă că pot aduce un plus de valoare real în activitatea socială de ansamblu, iar nu și cei care profesează în alte domenii, în care nu au o astfel de oportunitate.
Un argument legislativ relevant în acest sens îl constituie și art. 191 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.193/2016, care prevede că „personalul care deține titlul științific de doctor beneficiază de un spor (…) dacă (…) își desfășoară activitatea în domeniul pentru care posedă titlul științific sau conducătorul instituției apreciază că pregătirea doctorală este utilă compartimentului în care își desfășoară activitatea persoana respectivă”. Prin urmare, este vorba despre utilitatea doctoratului pentru activitatea instituției publice respective; în același timp, activitatea instituției publice respective este utilă societății. Nu se pune problema nicidecum de o recompensă acordată pur și simplu pentru titlul științific în sine, ci de o indemnizație pentru utilitatea socială pe care o înglobează și doar pe timpul cât este efectivă. Dacă era vorba de o recompensă pentru titlul de doctor în sine, aceasta s-ar fi acordat indiferent dacă titlul științific era sau nu valorificat în cadrul activității zilnice în interes public.
c) Discriminarea în raport de personalul bugetar din alte domenii, care, pe baza titlului de doctor, a obținut și alte beneficii salariale, legiuitorul menținând totuși pentru acesta indemnizația pentru doctorat:
Exemplificativ, unele din categoriile de personal bugetar din alte domenii care beneficiază și de indemnizația de doctorat, dar și de încadrarea pe funcții superioare ca urmare a deținerii titlului de doctor, sunt:
– art. 16 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului[[13]: este exceptat de la absolvirea cursului pentru gradul profesional de comisar-șef de poliție, subcomisar de poliție, polițistul care a dobândit titlul științific de doctor (…);
– art. 56 lit. c) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare[14]: (1) În timp de pace, pentru înaintarea ofiţerilor (…) în activitate în unele grade superioare, pe lângă condiţiile prevăzute la art. 54 şi 55, se mai cer următoarele: b) să fi absolvit cursuri de capacitate pentru gradul de colonel sau comandor. Admiterea la acest curs se face pe bază de examen. Se exceptează de la această condiţie locotenent-coloneii şi căpitan-comandorii care deţin titlul de doctor (…);
– art. 95 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare[15]: Polițistul de penitenciare cu gradul de comisar-șef care a dobândit titlul de doctor în specialitatea funcției sau într-o specialitate înrudită poate obține gradul profesional de chestor de poliție penitenciară fără a mai trebui să promoveze examenul organizat în acest scop.
Se poate observa similitudinea deplină între aceste categorii de personal și personalul didactic, în privința accederii la funcții profesionale superioare pe baza titlului științific de doctor, dar și prin îndeplinirea unor condiții suplimentare. Cu toate acestea, unii pot cumula indemnizația pentru titlul științific de doctor cu beneficiile salariale aferente funcțiilor superioare obținute, în timp ce alții, nu.
d) Discriminarea în raport de personalul didactic care deține titlul de doctor și obține gradul didactic I în procedura de drept comun:
Ambele categorii de personal didactic se află în aceeași situație juridică: fiecare deține gradul științific de doctor și își aduce aportul de plusvaloare științifică în raport de acesta; fiecare obține gradul didactic I și desfășoară o activitate didactico-pedagogică de nivel superior, ambele în folos public, ambele în proporție egală. Cu toate acestea, numai una din categorii beneficiază și de remunerația pentru gradul didactic I, și de indemnizația pentru doctorat.
e) Discriminare în raport de personalul didactic care obține gradul didactic I în procedura de drept comun, iar ulterior obține titlul de doctor: Situația este similară cu cea de la pct. d).
f) Discriminare în raport de o altă categorie de personal didactic.
Art. 14 alin. (3) are formularea „Personalul didactic de predare (…). Or, din reglementările specifice domeniului, rezultă că personalul didactic poate fi de mai multe categorii. În acest sens, art. 88 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 prevede: (2) Personalul didactic este format din personalul didactic de predare, personal didactic auxiliar și personal didactic de conducere, de îndrumare și control.
Așadar, dintre aceste trei subcategorii de personal didactic, doar o parte din personalul de predare este exceptat de la acordarea indemnizației pentru titlul de doctor, deși cu toții sunt personal didactic și cu toții dețin (prin ipoteză) titlul de doctor.
Mai mult, se ridică problema situației în care personalul didactic de conducere, de îndrumare și control este în același timp și personal de predare (directorul școlii, inspectorii școlari), fiind cel puțin neclar (neclaritatea art. 14 alin. (3) sub acest aspect) dacă aceștia sunt sau nu exceptați de la indemnizația pentru titlul de doctor, în situația în care au obținut gradul didactic I pe baza titlului științific.
g) Discriminarea specifică în dreptul muncii:
Conform art. 41 din Constituția României, în coroborare cu prevederile internaționale în domeniu, se consacră principiul „la muncă egală, salariu egal”.
Așadar, din acest punct de vedere, Constituția nu face nicio deosebire legată de modul în care persoanele și-au obținut, conform legii, anumite calificări care le permit să desfășoare o muncă utilă de nivel superior altora; singura cerință este aceea ca o muncă egală (în conținut, în durată, în calitate) să fie remunerată egal.
Se poate observa că munca personalului didactic de predare ce deține titlul științific de doctor și a obținut gradul didactic I pe baza acestui titlu, este recunoscută ca fiind egală în conținut, în durată și în calitate, cu munca personalului didactic de predare ce deține titlul de doctor și a obținut gradul didactic I prin procedura de drept comun.
Egalitatea respectivă rezultă, în esență, din următoarele:
– art. 242 din Legea nr. 1/2011 recunoaște caracterul echivalent, din punct de vedere al competențelor dovedite, între procedura de drept comun și procedura specifică obținerii gradului pe baza diplomei de doctor;
– ambelor categorii de personal li se recunosc competențe similare, prin emiterea diplomelor de doctor și, respectiv, prin emiterea ordinelor de încadrare cu gradul didactic I.
Așadar, din moment ce unei categorii de personal având grad didactic I și titlul de doctor i se plătesc drepturi salariale pentru ambele calificări, iar altei categorii de personal având gradul didactic I și titlu de doctor i se plătesc drepturi salariale doar pentru una din aceste două calificări, se încalcă principiul „la muncă egală, salariu egal”.
În opinia noastră, este greșită juridic aserțiunea ÎCCJ din cuprinsul Deciziei nr. 51/2023, conform căreia „ 124. Or, eliminarea acordării unui duble bonificaţii pentru aceeaşi calificare, respectiv pentru titlul ştiinţific de doctor şi pentru gradul didactic I, dacă acesta din urmă a fost obţinut prin echivalare, reprezintă, fără echivoc, una dintre măsurile avute în vedere de legiuitor circumscrise aceloraşi scopuri urmărite prin adoptarea legii-cadru, măsură care nu afectează gradul didactic sau titlul ştiinţific, ci limita beneficiului pecuniar a cărei stabilire se află în marja de apreciere a legiuitorului.
Prin această frază, Înalta Curte ne spune că legiuitorul poate anula beneficiile salariale atașate unei anumite calificări, și că acea calificare poate rămâne ca un titlu onorific, fără nicio relevanță în plan salarial, ceea ce este inadmisibil și contrar oricărei rațiuni pentru care sunt instituite calificările și promovările în dreptul muncii.
Nu este de conceput obținerea unei calificări superioare în muncă, dacă aceasta nu este însoțită de beneficii salariale suplimentare, pentru că scopul acestor calificări este tocmai acela de a diferenția categoriile de personal în funcție de calitatea și eficiența muncii depuse, și de a le remunera just (dreptate socială și democratică) în raport de această diferențiere; în domeniul bugetar, calificarea se probează legal doar prin promovarea concursurilor, examenelor sau calificărilor specifice. A nu se confunda probarea unei calificări cu munca efectiv depusă prin utilizarea acelei calificări. Salariul se acordă pentru munca depusă, nu pentru documentul ce atestă calificarea.
Pe baza aserțiunii ÎCCJ, se poate ajunge la concluzia că se poate promova concursul de obținere a gradului de judecător al Înaltei Curți și, în același timp, să nu se beneficieze de drepturile salariale corespunzătoare, cu justificarea că limita acestor drepturi, mergând până la anularea lor, ar fi în marja de apreciere a legiuitorului. Însă, în realitate, marja de apreciere nu poate conduce la anularea beneficiului salarial, deoarece s-ar pierde efectul stimulativ ce constituie motorul profesionalizărilor, și nici nu poate conduce la discriminare salarială.
h) Discriminarea prin raportare la condițiile de ocupare a forței de muncă:
Este interzisă (Convenția nr. 111/1958) orice diferenţiere, excludere sau preferinţă având ca efect suprimarea sau ştirbirea egalităţii de posibilităţi sau de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi exercitare a profesiei.
Potrivit acestei prevederi de nivel internațional asumată de România, diferențierea constând în excluderea acordării fie a indemnizației de doctorat, fie a diferenței de salarizare pentru gradul didactic I, unei părți a personalului didactic de predare în raport cu altă parte a aceluiași personal, conduce la o știrbire a egalității de tratament în materie de ocupare a forței de muncă și exercitare a profesiei (între condițiile de ocupare a forței de muncă aflându-se și condițiile de salarizare).
i) Nerespectarea prevederilor privind nediscriminarea statuate în chiar conținutul Legii nr. 153/2017:
ART. 6. Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii:
b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie;
c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;
d) principiul importanţei sociale a muncii, în sensul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se realizează în raport cu responsabilitatea, complexitatea, riscurile activităţii şi nivelul studiilor;
Se poate constata că, prin efectul art. 14 alin. (3), nu se instituie un tratament egal cu privire la întreg personalul didactic care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și funcție, cât timp se aplică un criteriu neprevăzut de acest text, anume modul și momentul obținerii gradului didactic I, iar acest criteriu duce la remunerație diferită pentru membrii aceleiași categorii de personal didactic ce prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție;
Se poate constata că nu se respectă principiul egalității prin asigurarea de salarii egale pentru muncă de valoare egală, în condițiile în care personalul didactic de predare având gradul didactic I și titlul științific de doctor, depune o muncă egală, indiferent de modul legal în care a obținut aceste competențe;
Se poate constata, în sfârșit, că nu se respectă principiul recunoașterii importanței sociale a muncii, dat fiind că personalul didactic de predare ce a obținut titlul științific de doctor anterior Legii nr. 153/2017, nu este remunerat conform acestui nivel al studiilor, din cauza unei împrejurări ce nu are legătură cu existența acestui nivel al studiilor.
Încălcarea dreptului de proprietate protejat de Constituție:
Indemnizația pentru titlul științific de doctor, având un caracter patrimonial, reprezintă un drept de proprietate în sensul Constituției României și un bun din cadrul sferei proprietății private, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Indemnizația pentru titlul științific de doctor nu era, pentru cadrele didactice care au obținut gradul didactic I pe baza titlului de doctor, doar o speranță legitimă, la data intrării în vigoare a Legii-cadru a salarizării, ci constituia un drept câștigat, care, de altfel, s-a și materializat pe o durată de timp.
Acest drept a fost câștigat odată cu reglementarea art. 14 alin. (1) din Legea-cadru a salarizării, și a fost acordat efectiv până în luna mai 2021 inclusiv. Abia după aplicarea Ordinului ministrului educației nr. 3991/2021 se poate considera că a fost pierdut acest drept.
Proprietatea privată a cadrelor didactice asupra acestui drept la indemnizația pentru titlul științific de doctor nu a fost garantată și ocrotită în mod egal de lege, în raport cu alți salariați publici ce au același drept. Nu a fost garantată, pentru că organele oficiale ale statului au stabilit că pot fi lipsiți de acest drept de proprietate, chiar dacă întrunesc condițiile pentru a beneficia de el; nu este ocrotită, pentru că organele administrative de punere în aplicare a legii au pus legea în aplicare în alt mod decât cel constituțional și legal, cu efectul lipsirii cadrelor didactice de dreptul de proprietate respectiv.
De asemenea, în opinia noastră, cadrele didactice aflate în situația analizată au fost lipsite de acest drept de proprietate cu nerespectarea principiilor generale ale dreptului internațional. Între altele, principii generale ale dreptului internațional sunt principiul previzibilității legii, principiul nediscriminării și principiul „la muncă egală, salariu egal”.
Totodată, nu s-a afirmat și nici dovedit existența cauzei de utilitate publică ce poate fi invocată pentru lipsirea de dreptul de proprietate; în expunerea de motive a Legii-cadru nr. 153/2017 sau în alte documente oficiale anterioare adoptării legii nu se justifică în niciun fel motivul exceptării unor cadre didactice de la unul din cele două drepturi, după cum nici Ordinul ministrului Educației nr. 3991/2021 nu conține vreo argumentație asupra acestui aspect.
Aprecierile făcute de Curtea Constituțională și de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra rațiunii excluderii dreptului la indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru optarea între unul din cele două drepturi salariale nu pot substitui justificarea ce trebuia făcută de legiuitor sau de ministrul educației, cu atât mai mult cu cât, în opinia noastră, aceste considerente nu corespund intenției originare a legiuitorului.
Astfel, conform aprecierii acestor organe jurisdicționale, (CCR, decizia nr. 97/2023 par. 24, similar, ÎCCJ, decizia nr. 51/2023, par. 124), „Începând cu data intrării în vigoare a prevederilor art. 14 și modificarea dispozițiilor art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a mai permis acordarea unui duble bonificații pentru aceeași calificare, respectiv pentru titlul științific de doctor și pentru gradul didactic I, dacă acesta din urmă a fost obținut prin echivalare, întrucât obținerea gradului I în această modalitate reprezintă un beneficiu în sine, având în vedere avantajele financiare acordate personalului didactic de predare”.
Considerăm că, în realitate, intenția legiuitorului a fost de a menține ambele drepturi ale personalului didactic de predare, câștigate anterior Legii nr. 153/2017, și de a asigura condițiile ca și după intrarea în vigoare a acestei legi personalul didactic să poată beneficia de ambele drepturi, cu condiția de a obține gradul didactic I prin procedura de drept comun.
În acest mod se explică referirea expresă în art. 14 alin. (3) strict la Ordinul nr. 5561/2011, iar nu, generic, la procedura de obținere a gradului didactic I în baza titlului științific de doctor, indiferent de baza legală (frază ce se putea concepe cu ușurință). De asemenea, în acest mod se explică formularea textului la timpul prezent „Personalul didactic care solicită și obține (…)”. Explicația constă în aceea că, dacă textul s-ar aplica și persoanelor care au obținut anterior gradul didactic I, atât în baza art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, cât și în baza altor prevederi anterioare, aceste persoane rămân lipsite definitiv de unul din cele două drepturi salariale, în funcție de opțiune; nu se poate urma a doua oară un doctorat în aceeași specializare, după cum nu se poate obține a doua oară gradul didactic I prin procedura de drept comun, de către cei care îl au deja. Or, un astfel de efect de lipsire definitivă de un drept recunoscut altora, sau cel puțin de posibilitatea de a-l obține în viitor, este un efect neconstituțional. Totodată, o astfel de situație nu era previzibilă pentru cei vizați, astfel încât să-și poată modela anterior comportamentul.
În schimb, de la data intrării în vigoare a legii, cadrele didactice care aveau deja titlul de doctor, precum și cele care îl obțin ulterior, pot să evite lipsirea de dreptul la indemnizația aferentă prin simplul fapt al obținerii gradului didactic I în procedura de drept comun prevăzută de Ordinul nr. 5561/2011, deoarece cunosc condițiile restrictive ale acordării indemnizației.
Așadar, explicația pentru care legiuitorul, în mod corect a făcut referire expresă doar la Ordinul nr. 5561/2011, iar nu generic, la toate prevederile similare anterioare, și explicația pentru care s-a referit la acțiuni prezente/viitoare, iar nu trecute, a fost tocmai aceea de a nu se extinde aplicabilitatea textului la situații anterioare, ci doar la cele întâmplate sub Legea nr. 153/2017 și, bineînțeles, sub Ordinul nr. 5561/2011, singurul în vigoare la data aplicării Legii nr.153/2011, spre a evita neconstituționalitatea multiplă a textului art. 14 alin. (3).
Desigur, chiar și în aceste condiții, aplicabilitatea pentru viitor este afectată de neconstituționalitatea faptului că o lege [art. 242 alin. (7) din Legea 1/2011] proclamă egalitatea de capacități profesionale între toți profesorii cu grad didactic I, o altă lege [art. 14 alin. (1) din Legea 153/2017] proclamă egalitatea de capacități științifice în domeniul diplomei a tuturor celor ce au titlul de doctor, dar, cu toate acestea, nu se acordă drepturi salariale egale în situația în care cineva obține ulterior gradul didactic I pe baza titlului de doctor. Însă, această neconstituționalitate este mult mai restrânsă și mult mai puțin sesizabilă, iar efectele ei pot fi contracarate.
Restrângerea drepturilor patrimoniale fără a se impune, fără a fi necesară într-o societate democratică, fără a fi aplicată nediscriminatoriu, și cu consecința încetării definitive a dreptului
Lipsirea de dreptul la indemnizația pentru titlul științific de doctor nu a fost impusă de vreuna din situațiile expres stipulate în art. 53 alin. (1) din Constituția României.
Lipsirea de acest drept – ori, în funcție de opțiunea la care este silit cadrul didactic, de dreptul la sporul de salarizare pentru gradul didactic I – nu este necesară într-o societate democratică și contravine art. 53 alin. (2) din Constituție, dat fiind că unul din principiile de bază ale societății democratice este egalitatea în drepturi, egalitate ce a fost încălcată.
Lipsirea de acest drept este aplicată discriminatoriu (contrar art. 53 alin. (2) din Constituție), astfel cum am expus anterior.
În sfârșit, lipsirea de acest drept aduce atingere existenței dreptului (contrar art. 53 alin. (2) din Constituție), pentru că împiedică în mod definitiv cadrele didactice, pe parcursul carierei lor profesionale, să beneficieze de el/să acceadă la el, fără a mai vorbi de faptul că nu se va reflecta nici în cuantumul pensiei.
Concluzii
În opinia noastră, textul analizat ar trebui pus în acord cu principiul nediscriminării, ceea ce ar înlătura și celelalte critici de neconstituționalitate, deoarece, în caz contrar, România riscă numeroase condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însoțite, desigur, de plata din bugetul public a despăgubirilor aferente către cadrele didactice discriminate.
Bibliografie
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers enciclopedic, București, 1998.
2. Constituția României.
3. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
4. Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei.
5. Curtea Constituțională, decizia nr.97 din 16 martie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, M. Of. nr. 676 din 24 iulie 2023.
6. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 51 din 18 septembrie 2023, M. Of. nr. 1000 din 3 noiembrie 2023.
7. Legea nr. 80 din 11 iunie 1995 privind statutul cadrelor militare, M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995.
8. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
9. Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul polițistului, M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002.
10. Legea nr.53 din 24 ianuarie 2003 (Codul Muncii), M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003.
11. Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, M. Of. nr. 877 din 28 decembrie 2010.
12. Legea educației naționale nr. 1/2011, M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
13. Legea-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, M. Of. nr. 492 din 28 iunie 2017.
14. Legea nr. 145 din 22 iulie 2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, M. Of. nr. 631 din 30 iulie 2019.
15. Ordinul ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 5561 din 7 octombrie 2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2011.
16. Ordinul ministrului Educației nr. 3993 din 16 iunie 2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, M. Of. nr. 607 din 17 iunie 2021.
17. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2017 din 6 decembrie 2017 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, M. Of. nr. 978 din 8 decembrie 2017.
DOWNLOAD FULL ARTICLE[12] A se vedea, în acest sens, conținutul Ordinului nr. 5561/2011.
[13] Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul polițistului, M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002.
[14] Legea nr. 80 din 11 iunie 1995 privind statutul cadrelor militare, M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995.
[15] Legea nr. 145 din 22 iulie 2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, M. Of. nr. 631 din 30 iulie 2019.
Arhive
- aprilie 2024
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.