Metode și tehnici folosite în criminologie
Nelu Dorinel Popa - iunie 5, 20223. Alte metode și tehnici folosite pentru evaluarea criminalității
În alte cazuri metodele și tehnicile criminologice au fost corelate și practic, contopite în acele unice „metode în acțiune” (după cum au fost denumite în doctrină[15]), fapt care a condus la analize și rezultate diferențiate în ceea ce privește evaluarea criminalității, sens în care se rețin următoarele:
a) Statisticile penale Este cunoscut faptul că statisticile penale se bazează pe faptele de natură penală și infractorii despre care poliție este sesizată.
Cu toate acestea, dificultatea în stabilirea realității statisticilor penale și în măsurarea prevalenței infracțiunilor se referă la faptul că statisticile penale despre delicte și delincvență sunt, probabil, cel mai puțin de încredere și cele mai dificil de realizat dintre toate statisticile sociale[16].
Ca atare, este imposibil să se determine cu acuratețe cantitatea de infracțiuni sau infractori dintr-o anumită jurisdicție la un anumit moment dat. În acest context, pe bună dreptate se pune întrebarea „de ce?”.
Ca răspuns există câteva motive[17]:
1) pentru că un anumit comportament este etichetat ca infracțiune de un observator dar nu și de altul. Dacă un comportament nu este etichetat ca fiind infracțional, nu poate fi luat în considerare. Pe de altă parte, dacă un comportament este etichetat ca infracțiune, în mod greșit atunci s-ar putea să fie în mod eronat luat în considerare ca delict. Ambele situații contribuie la lipsa de acuratețe în statisticile penale.
2) pentru că o mare proporție de infracțiuni nu sunt descoperite în momentul comiterii lor sau chiar niciodată; nici infracțiunile descoperite nu pot fi luate în considerare.
3) pentru că este posibil ca anumite delicte să nu fie reclamate la poliție; mai mult ca probabil ca nici în această situație faptele să nu fie luate în considerare
4) pentru că infracțiunile reclamate la poliție să nu fie pur și simplu înregistrate în mod oficial din diferite motive sau să fie înregistrate eronat[18].
Pentru toate aceste motive, orice înregistrare a unei infracțiuni- cum ar fi delicte cunoscute de poliție, arestări, condamnări- poate fi considerată cel mult un indice al infracțiunii sau o estimare a infracțiunilor comise. Din nefericire, niciun index sau nicio estimare a infracționalității nu reprezintă un indicator de încredere care să vizeze volumul actual de infracțiuni.
Probabil cel mai bun index al infracționalității (adică, cel mai puțin incorect) este cel al infracțiunilor cunoscute de poliție. Acest index este compus atât din infracțiuni reclamate cât și din cele înregistrate de poliție. Argumentul conform căruia există o eroare în măsurarea volumului real al criminalității are în vedere faptul că numărul infracțiunilor cunoscute de poliție este întotdeauna mult mai mic decât numărul de infracțiuni comise în realitate.
În concluzie, infracțiunile cunoscute de poliție reprezintă o statistică de o mai mare acuratețe decât statisticile privind arestările, acuzările, statisticile privind numărul de cazuri judecate, numărul de condamnări, statisticile privind stabilirea sentinței sau decât trimiterea la închisoare.
b) Ratele infracționalității
Când sunt comparați indicii infracționalității, numărul total al infracțiunilor este folosit mai rar. În fapt, infracțiunile sunt raportate ca și rată a infracționalității care semnifică numărul de infracțiuni raportate la un segment de populație sau la o altă bază de referință. În locul numărului total de infracțiuni se folosește deci, rata infracționalității deoarece se pretează mai bine la comparații[19].
O comparație sugestivă în acest sens o constituie considerarea diferitelor mărimi ale populației. Pentru a fi realizată o astfel de comparație se alege în mod arbitrar o bază de referință a populației de „100.000 locuitori”.
Spre exemplu, numărul total de omoruri și de omoruri din culpă pentru un anumit an din S.U.A. este împărțit la totalul populației acestei țări pentru același an iar rezultatul este înmulțit cu 100.000. Când aceste calcule au fost realizate pentru anii 1990 și 1996, rata crimelor și omorurilor din culpă au fost de 5,1 la 100.000 locuitori pentru 1960 iar pentru 1996 este de 7,4 la 100.000 locuitori.
În conformitate cu aceste cifre, rezultă că în 1996 rata crimelor și omorurilor din culpă era cu 1,45 ori mai mare decât în 1960, ceea ce înseamnă o creștere de circa 45%. Rezultă deci că deși ambele categorii de date arată că s-a înregistrat o creștere în perioada 1990-1996 a crimelor și omorurilor din culpă raportate și înregistrate de poliție, această creștere nu este atât de mare atunci când se ia în considerare și creșterea numerică a populației.
În concluzie, ratele infracționalității oferă o imagine mai corectă asupra creșterilor sau descreșterilor indexurilor infracționale decât numărul total al infracțiunilor.
Aceste rate ale infracționalității pot fi afectate în mod indirect de o serie de factori care interferează cu infracțiunea, astfel:
– ratele furturilor din casă pot crește nu pentru că sunt mai mulți spărgători ci pentru că mai multe lucruri sunt asigurate de companiile de asigurări care solicită rapoarte ale poliției înainte de a plăti asigurarea către deținătorii de polițe.
– schimbarea caracteristicilor demografice ale populației influențează de asemenea rata criminalității; spre exemplu, datorită creșterii numărului de nou-născuți (generația baby-boom) în perioada de după cel de-al doilea război mondial, între 1963 și 1988 au existat mai mulți oameni în grupa de vârsta 18-24 ani predispusă mai mult la comiterea de infracțiuni care urmau a fi înregistrate.
– un alt factor este urbanizarea, mai ales când este vorba de infracțiuni violente. Prin urmare, ratele infracțiunilor violente pot să crească pe măsură ce o parte mai mare a populației se mută din zonele rurale în zone urbane sau pe măsură ce zonele rurale devin mai urbane.
c) Rapoartele unitare asupra infracționalității (Uniform Crime Reports − UCR)
Aceste rapoarte sunt o colecție de statistici penale și de alte informații publicate anual în S.U.A. sub titlul- „Infracțiunea în Statele Unite”, program în care activează 16.000 instituții de aplicare a legii de tip orășenesc, regional și statal și care reprezintă mai mult de 95% din populația S.U.A.[20].
Rapoartele în cauză includ câțiva indici majori:
Delictele cunoscute de poliție (la care ne-am referit mai sus), care fac referire la opt indici ai infracțiunilor (denumite și „delicte din partea întâi” îndreptate împotriva persoanei și proprietății), respectiv
– crimă și omor din culpă,
– viol,
– tâlhărie,
– vătămare gravă,
– furt prin efracție,
– deposedare de bunuri – furt,
– furt de automobile,
– incendiere.
2. Statisticile privind persoanele arestate care cuprind date privind arestările atât pentru persoanele care au comis infracțiuni din partea întâi, cât și pentru alte 21 de infracțiuni și pentru „delicte privind statutul”, toate acestea constituind „delictele din partea a II-a” (este vorba de atacuri simple, falsificare și fals în acte publice, fraudă, delapidare, vandalism, jocuri de noroc, conducere sub influența alcoolului, vagabondaj etc.)[21].
Un delict privind statutul este un act considerat ilegal pentru un tânăr dar care nu este considerat infracțiune dacă este comis de un adult (cum ar fi absentarea de la școală sau fuga de acasă).
Exemplificativ vorbind, în anul 1996, conform datelor din UCR, agențiile de aplicare a legii au realizat aproximativ 1,5 milioane arestări pentru comiterea mai multor infracțiuni prevăzute în acest program care au constat în încălcări ale legii privind abuzul de droguri, deposedare-furt, conducere autovehicul sub influența alcoolului/drogului, urmate de arestări în alte 1,3 milioane cazuri de săvârșire a infracțiunii de vătămare simplă. În general, cei arestați sunt persoane tinere (45% dintre acestea aveau sub 25 ani), bărbați – 79% și albi – 67% etc.
3. Statisticile privind indicele infracțional al delictelor rezolvate (denumit și „rate ale rezolvării” sau „procentaj de cazuri rezolvate prin arestare”) reprezintă un index brut al performanței poliției în soluționarea cauzelor. În conformitate cu rapoartele periodice asupra infracționalității, o cauză este considerată „rezolvată” atunci când cel puțin o persoană a fost arestată, inculpată de săvârșirea unei infracțiuni și predată instanței judecătorești pentru judecare.
În general, poliția soluționează anual circa 70% din crime și omoruri din culpă, 50% din violuri prin constrângere, 25% din tâlhării, 60% din vătămări corporale grave, 15% din violările de domiciliu, 20% din deposedări-furturi, 15% din furturi de autovehicule și 15% din actele de incendiere. În 1996, poliția a soluționat circa 20% din toți indicii delictelor.
4. Statistici despre personalul de aplicare a legii, cum ar fi numărul de polițiști care au depus jurământul și sunt angajați cu normă întreagă într-o anumită jurisdicție, precum și numărul de polițiști căzuți la datorie.
Ediția din 1996 a UCR au inclus pentru prima oară și date despre infracțiuni săvârșite împotriva persoanelor pe temei de rasă, religie, orientare sexuală sau apartenență etnică, fapte care au fost denumite „infracțiuni motivate de ură/prejudecăți”.
d) Sistemul Național de Raportare Bazat pe Incident (National Incident Based Reporting System ‒ NIBRS) NIBRS a fost înființat în 1982 atunci când a fost creată o echipă formată din reprezentanți ai Bureau of Justice Statistics ‒ BJS și ai Federal Bureau of Investigation ‒ FBI pentru a studia și recomanda modalități de îmbunătățire a calității informațiilor conținute de rapoartele unitare asupra infracționalității-UCR[22].
Pentru NIBRS autoritățile de aplicare a legii participante au furnizat date privind delictele și arestările pentru 22 categorii de infracțiuni, acoperind astfel 46 delicte (în comparație cu cei 8 indici ai infracțiunilor din UCR) și au furnizat doar informații privind arestările pentru alte 11 delicte (în comparație cu cele 21 delicte din Partea a II-a a UCR), ca de exemplu delicte prin violență, infracțiuni de corupție, tâlhării, emiterea de CEC-uri fără acoperire etc.
Cea mai mare și importantă diferență dintre NIBRS și UCR constă în aceea că NIBRS conține mai multe date despre fiecare infracțiune, împărțite pe 6 segmente, făcând posibilă examinarea în detaliu a delictelor.
Pe de altă parte, s-a apreciat că cel mai mare impediment în implementarea NIBRS se referă la faptul că reprezintă un sistem de raportare „fără hârtie”, necesitând utilizarea unui sistem de administrare computerizată a datelor considerat prea costisitor pentru unele autorități de aplicare a legii implicate[23]. De asemenea, s-a mai reproșat acestui sistem că ar genera un dezechilibru între beneficiile și preocupările poliției, având în vedere că NIBRS implică un consum ridicat de resurse umane și materiale și că acest lucru reduce numărul polițiștilor responsabili de asigurarea ordinii și liniștii publice.
e) Studiile Naționale privind Victimizarea de pe urma Infracțiunii (National Crime Victimization Surveys ‒ NCVS) Acestea sunt realizate anual, începând cu anul 1972, de către Bureau of the Census din cadrul Bureau of Justice Statistics ‒ S. Department of Justice, nu doar ca bază pentru a învăța mai multe despre infracțiune și victimele ei, ci și ca mijloace de completare și evaluare a ceea ce este știut despre infracțiuni din rapoartele unitare asupra infracționalității elaborate de FBI[24]. Dintr-un eșantion reprezentativ la nivel național de aproximativ 50.000 familii, respondenții cu vârsta mai mare de 12 ani sunt întrebați dacă au fost victime ale vreunuia din delictele de competența FBI-ului (exceptând crima, uciderea din culpă, incendierea) sau ale oricărei alte infracțiuni săvârșită în ultimele 6 luni. Dacă au fost victime, li se cere să furnizeze informații despre experiența respectivă.
Astfel, concluziile NCVS realizat în 1995 evidențiază că în respectivul an au existat 38,5 milioane de atentate sau infracțiuni comise împotriva rezidenților S.U.A. cu vârsta de peste 12 ani- aproximativ 10 milioane de infracțiuni împotriva persoanei (viol și atac sexual, jaf, vătămare corporală) și aproape 28,5 milioane infracțiuni vizând bunurile (furt din gospodărie, de autovehicule și altele). Din aproape cele 10 milioane infracțiuni, 9,6 milioane au fost violente iar din totalul acestora din urmă, 71% au fost tentative sau amenințări, nu fapte consumate. De asemenea, în aproape 25% din infracțiunile violente, o victimă a fost rănită.
Pe bună dreptate s-a pus întrebarea cine sunt victimele?
Un alt studiu realizat în 1996 al Departamentului de Justiție a S.U.A. a reliefat că cele mai frecvente victime ale infracțiunii sunt copiii cu vârste între 12-17 ani care au fost violați, jefuiți și bătuți și care, numeric, sunt de două ori mai mulți decât tinerii adulți și de cinci ori mai mulți decât adulții de la 30 ani în sus.
Cele mai probabile victime ale infracțiunilor violente împotriva persoanei sunt bărbații de culoare și hispanici tineri cu vârsta cuprinsă între 12-19 ani, săraci, care trăiesc în zonele urbane din Vest. Totodată cele mai probabile victime ale infracțiunilor contra proprietății sunt persoanele de culoare sau hispanice, chiriași sau cei cu venituri anuale mai mari de 75.000 USD. Grupul cu cea mai mică probabilitate în care o persoană să fie supusă la vreo formă letală sau neletală de victimizare prin infracțiune este format din persoanele care au peste 65 ani, Dintre acestea, bărbații, persoanele de culoare, persoanele divorțate sau despărțite, rezidenții urbani și chiriași au o probabilitate mai mare de a deveni victime ale infracțiunii în comparație cu celelalte categorii.
Mai adăugăm faptul că NCVS este doar un indice al infracțiunii și nu un instrument de măsurare cu acuratețe a volumului real al criminalității astfel că rezultatele acestui studiu diferă de celelalte rapoarte oficiale. De exemplu, rapoartele unitare asupra infracționalității calculează fiecare raportare a unei vătămări casnice de la aceeași adresă în mod separat în timp ce NCVS calculează atacurile repetate ca fiind o singură victimizare.
De asemenea, în rapoartele oficiale periodice asupra infracționalității apar infracțiuni raportate de persoane și companii la care studiile NCVS nu ajung. Totodată, spre deosebire de rapoartele menționate, NCVS se bazează pe eșantionarea la întâmplare a victimelor și pe amintirile acestora despre lucruri întâmplate cu ceva timp în urmă, ambele fiind subiect al erorii într-o anumită măsură[25].
Nu în ultimul rând, alte probleme care pot apărea în legătură cu implementarea studiului NCVS sunt legate de cei ce realizează interviurile, persoane care pot avea prejudecăți sau pot căuta erori, precum și de respondenți, care la rândul lor pot minți sau exagera ori pot răspunde fără să fi înțeles întrebările.
f) Studii de Auto-raportare a Infracțiunilor (Self Reporte Crime Surveys) Acestea sunt indici ai infracționalității care chestionează subiecții selectați dacă au comis infracțiuni, nefiind instrumente care să prezinte cu acuratețe volumul real al infracțiunilor. Cele mai multe astfel de studii din S.U.A. au fost administrate până în prezent elevilor și în special, elevilor de liceu.
De asemenea, studiile de auto-raportare infracțiuni au reliefat un volum ridicat de infracțiuni nedescoperite în S.U.A. și-n același timp au mai demonstrat că majoritatea cetățenilor mai degrabă sunt descriși ca reprezentând un „perpetuum”, respectiv comit mai mult sau mai puțin infracțiuni, decât să fie clasificați în criminali și non-criminali.
În societate probabil că există câțiva „îngeri”, înțelegând prin aceasta persoane care nu au comis infracțiuni vreodată, după cum la fel de probabil este și faptul că există și câțiva infractori a căror viață a fost orientată spre comiterea de infracțiuni. Pe cale de consecință există probabilitatea că are mai mult sens a discuta despre grade relative de criminalitate decât să discuți despre criminalitatea atotînconjurătoare sau de absența ei.
S-a reproșat acestor studii că abordează fapte mai puțin grave precum fuga de la ore, neascultarea părinților și furtul de obiecte care valorează cel mult 5 dolari și-n același timp, omite întrebări despre infracțiuni grave precum tâlhăria, furtul prin efracție sau infracțiunile sexuale.
Nu în ultimul rând, asemenea și celorlalte studii anterior menționate, nici acestea nu reprezintă o metodă de măsurare cu acuratețe a infracțiunii[26].
g) Studiu privind costurile infracționalității
Conform unui studiu național privind victimizarea prin infracțiune realizat în 1994 în S.U.A., prejudiciul economic totală înregistrată de victimele infracțiunilor a fost de 19,6 miliarde USD, prejudiciu care include pierderea sau deteriorarea bunurilor, pierderea de bani, cheltuielile medicale, scăderea veniturilor prin întreruperea muncii datorită rănirilor, activitățile polițienești precum și cele implicând instanța judecătorească sau timpul petrecut cu repararea sau înlocuirea bunurilor[27]. Nu sunt incluse în acest prejudiciu cheltuielile de judecată, creșterea primelor de asigurare, echipamentele de securitate cumpărate pentru protecție, pierderea de oportunități de afaceri sau infracțiunile săvârșite de corporații.
Până de curând, studiile naționale privind victimizarea prin infracțiune furnizau cele mai bune estimări ale costurilor infracțiunilor. Aceste estimări prezintă însă 2 neajunsuri:
– includ un număr limitat de infracțiuni împotriva persoanei și bunurilor,
– prezintă estimări numai pentru cheltuieli relative pe termen scurt și evaluabile în bani[28].
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, National Institute of Justice a finanțat un alt studiu privind costurile infracționalității[29], în care, pe lângă estimările de costuri mult mai standardizate ale NCVS, sunt estimate costurile pe termen lung cât și costurile necomensurabile ale durerii, suferinței și diminuării calității vieții. De exemplu, costurile durerii, suferinței și diminuării calității vieții urmare a rănilor neletale au fost estimate prin analizarea sumelor atribuite de jurați victimelor omorurilor și incendiilor. A fost folosit numai acel procent pe care jurații îl acordau victimelor cu intenția de a le compensa durerea, suferința și diminuarea calității vieții, fiind excluse din estimări amenzile plătibile către stat. Pe lângă infracțiunile stradale și cele domestice, în noul studiu au mai fost avute în vedere:
– infracțiunile săvârșite împotriva persoanelor în vârstă de până la 12 ani,
– folosirea mai bună a informațiilor despre violența intrafamilială și atacul sexual,
– o calculare mai completă pentru victimizările repetate,
– includerea abuzului de copii și conducerea în stare de ebrietate.
Sunt excluse din acest studiu infracțiunile comise împotriva companiilor și guvernului, frauda personală, infracțiunile gulerelor albe, neglijarea copiilor precum și majoritatea infracțiunilor fără victime (în care sunt incluse și delictele în legătură cu drogurile).
Se estimează prin noul studiu că anual, costurile implicate de infracțiunile împotriva persoanelor și bunurilor (în care sunt incluse și cheltuielile medicale, pierderea de venituri și cheltuielile cu programele publice legate de asistarea victimelor ating cifra de 105 miliarde USD sau mai mult de 400 USD/locuitor. Dacă sunt adăugate cheltuielile cu durerea, suferința și diminuarea calității vieții, costurile anuale cresc, fiind estimate la 450 miliarde USD sau la circa 1.800 USD/locuitor.
h) Studiu privind teama de infracțiune
Un produs secundar al infracțiunii, dincolo de pierderea fizică sau materială, este frica. Pentru multe victime ale infracțiunii, această frică este cea mai împovărătoare și persistentă consecință a victimizării.
Se spune că frica este, pe deasupra, și contagioasă. O persoană nu trebuie să fie victimă a unei infracțiuni violente pentru a-i fi frică de aceasta. În fapt, cercetările au demonstrat că persoanele care au auzit despre victimizarea altor persoane sunt la fel de temătoare ca și persoanele care au fost victimizate[30].
Frica de infracțiune, în special de infracțiunile violente, este larg răspândită. De exemplu, un sondaj de opinie[31] a indicat că 80% din americani „sunt îngrijorați de posibilitatea de a deveni victimă a unei infracțiuni”, 29,4% „sunt preocupați într-o anumită măsură” iar 50,6% „sunt foarte îngrijorați”.
Când americanii sunt întrebați concret de ce le este frică, studiile au arătat următoarele categorii:
– 40% sunt îngrijorați de un atac sexual împotriva lor sau împotriva vreunui membru al familiei.
– 40% sunt preocupați de furt prin efracție când nu sunt acasă.
– 30% sunt îngrijorați de a fi atacați când își conduc mașina.
– 25% sunt neliniștiți de posibilitatea de a fi bătuți, înjunghiați sau împușcați.
– 25% se tem de furt prin efracție când sunt acasă.
– 20% sunt tulburați de posibilitatea de a fi omorâți[32].
Este de reținut și faptul că nu mai mult de 40% din americani se tem de un anumit tip de infracțiune, deși 80% din americani sunt temători de infracțiuni, în general.
Acest studiu a mai concluzionat următoarele:
– este mai mare teama de a fi victima unei infracțiuni în general (o teamă abstractă de infracțiuni) decât este teama de a fi victima unei anumite infracțiuni.
– teama de infracțiuni violente este cea mai mare noaptea când persoana este singură și departe de casă.
– teama de victimizare prin infracțiune nu este distribuită egal de-a lungul populației și nici proporțională cu probabilitatea statistică de victimizare, ci depinde de mai multe criterii precum sexul, apartenența etnică, vârsta, religia, comunitatea, regiunea, educația, venitul.
– grupurile cărora le este cel mai teamă de infracțiune nu sunt neapărat aceleași cu cele care au cele mai înalte rate ale victimizării; spre exemplu, femeile în vârstă, grupul demografic cel mai temător de infracțiune, au cea mai mică probabilitate de a fi victimizate.
Frica de infracțiune are multe consecințe păgubitoare. Îi face pe oameni să se simtă vulnerabili și izolați, reduce sentimentul general de bunăstare val unei persoane, îi motivează pe oameni să cumpere echipament de securitate cu bani pe care, altfel, i-ar fi putut utiliza pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții și, de asemenea, contribuie la declinul vecinătății și la problema infracționalității. Nu în ultimul rând, această frică poate conduce inclusiv la un colaps demografic.
[15] Este cunoscut faptul că tehnica reprezintă, practic, o metodă în acțiune; a se vedea Ana Tucicov Bogdan, op. cit., p. 69.
[16] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, Introduction to Criminal Justice, second edition, Glencoe/McGraw-Hill Companies, 1999, ediție tradusă în limba română sub titlul „Justiția penală-o viziune asupra modelului american”, Ed. Expert, București, 2002, p. 53.
[17] Edwin H. Sutherland, Donald R. Cressey, Criminology, 9th ed., Philadelphia: J.B. Lippincott, 1974, p. 25-30.
[18] Motivele care conduc la o asemenea abordare constau în principal, în următoarele: 1) în practică, deseori, ofițerii de poliție aleg să rezolve în mod informal un incident care le-a fost adus la cunoștință și fără a realiza un raport oficial asupra incidentului respectiv. 2) deseori legea este vagă iar ofițerii s-ar putea să nu cunoască legea sau cum să o pună în aplicare. 3) unii polițiști consideră că sunt prea ocupați pentru a mai completa formulare și pentru a realiza anchete. 4) anumiți polițiști simțind că au obligația să protejeze reputația orașului lor sau fiind presați de politicieni să scadă rata criminalității pot manipula statisticile pentru a arăta o descreștere a infracționalității, a se vedea pe larg D. Seidman, M. Cozens, Getting the Crime Rate Down: Political Pressure and Crime Reporting in „Law and Human Behavior”, vol. 8, 1974, p. 327-342.
[19] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, op. cit., p. 57.
[20] Federal Bureau of Investigation, Crime in the United States 1996, U.S. Department of Justice, Whasington: GPO, 1997.
[21] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, op. cit., p. 60 și urm.
[22] Ibidem, p. 64 și urm.
[23] U.S. Department of Justice, Implementing the National Incident Based Reporting System: Project Status Report, Washington: GPO, July 1997.
[24] U.S. Department of Justice, Office of Justice Programs, Bureau of Justice Statistics, Criminal Victimization in the United States, 1994, Annapolis, MD: Bureau of Justice Statistics Clearinghouse, 1997.
[25] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, op. cit., p. 69 și urm.
[26] J.S. Wallerstein&C.J.Wylie, Our Law-Abiding Lawbreakers, Probation, vol. 25, 1947, p. 107-112 ș.a.
[27] U.S. Department oj Justice, Office of Justice Programs, Bureau of Justice Statistics, Criminal Victimization in the United States, 1992, (Annapolis, MD: Bureau of Justice Statistics Clearinghouse, 1994), p. 148.
[28] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, op. cit., p. 74 și urm.
[29] Ted Miler, Mark A. Cohen&Brian Wiersema, Victim Costs and Consequences: A New Look, U.S. Department of Justice, National Institute of Justice Report, Washington GPO, Februrary 1996.
[30] Wesley Skogan, Fear of Crime and Neighborhood Change în Albert J. Reiss Jr. & Michale Tonry (eds.), „Communities and Crime”, vol. 8 of Crime and Justice: A Review of Research (Chicago: The University of Chicago Press, 1986).
[31] Sourcebook of Criminal Justice Statistics online, June 1997, p. 156, tabel 2.36.
[32] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, op. cit., p. 76 și urm.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.