Interdicția instituită de art. 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, raportat la pedepsele principale aplicabile persoanei fizice și la faza de investigație pentru pregătirea procesului penal

Funcția de retribuție (răsplata pentru fapta comisă) este responsabilă de proporționalitatea sancțiunii în raport cu gravitatea faptei și modul cum este percepută, din exterior, culpabilitatea autorului. Cu cât culpabilitatea autorului este mai gravă, cu atât mai exemplară ar trebui să fie pedeapsa.

Funcția de readaptare (reinserție socială, reabilitare) este destinată să acopere latura umanistă a pedepsei și spre deosebire de retribuție, care privește trecutul infractorului, readaptarea răspunde unei preocupări legate de viitorul acestuia. Din punctul de vedere al readaptării, fapta comisă, oricât de gravă ar fi ea, nu are relevanță decât în ideea de a cunoaște autorul și de a înțelege împrejurările exterioare și interioare care l-au condus spre infracțiune”[25].

Cea mai severă dintre pedepse este detențiunea pe viață, o pedeapsă cu caracter permanent, care se aplică pentru cele mai grave infracțiuni, pe durată nedeterminată și care, se execută în regim de maximă siguranță.

Potrivit art. 56 C. pen., detențiunea pe viață nu se aplică dacă, la data pronunțării hotărârii de condamnare, inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani. În această situație, în locul pedepsei detențiunii pe viață se va aplica pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă. În situația în care condamnatul la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta impusă de art. 57 C. pen., în timpul executării pedepsei, pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe 30 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă, numai dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale, afară de cazul când dovedește că nu a avut posibilitatea să le împlinească.

Cea de-a doua pedeapsă principală aplicabilă persoanei fizice este închisoarea, care, potrivit art. 60 C. pen., constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani și se execută, potrivit legii privind executarea pedepselor[26].

Pedeapsa cu închisoarea este cea mai utilizată pedeapsă principală, fiind prevăzută de lege pentru cele mai multe dintre infracțiuni, fie ca pedeapsă principală unică, fie ca pedeapsă principală alternativă, alături de pedeapsa amenzii, în unele cazuri, sau alături de pedeapsa detențiunii pe viață, în alte cazuri[27].

Aplicarea pedepsei cu închisoarea, în sistemul nostru de drept, prin lipsa structurilor și a resurselor, chiar și a personalului, ridică probleme juridice, politice și sociale grave, dovedindu-se a fi, de cele mai multe ori, ineficientă pentru asigurarea reabilitării condamnatului, iar faptul cel mai îngrijorător este că numărul infractorilor recidiviști, este în continuă creștere. Reținem, însă, cu privire la numărul de infractori recidiviști, că sunt state, precum Italia, în care, procentul de recidivă, pe anul 2017, este și mai îngrijorător, respectiv 70%, Franța, 59%, în România procentul fiind de 38,37%[28].

Cea de-a treia pedeapsă aplicabilă persoanei fizice este amenda, care potrivit art. 61 C. pen., constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.

Potrivit art. 61 alin. (2) C. pen., cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul de zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 de lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile.

Numărul zilelor-amendă sunt stabilite de instanța de judecată, potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei, ținându-se seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile sale legale, față de persoanele aflate în întreținere.

Limitele speciale ale acestei pedepse sunt prevăzute de art. 61 alin. (4) C. pen. și se poate observa că „sunt mai reduse atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită doar pedeapsa amenzii și cresc dacă este prevăzută ca pedeapsă alternativă și închisoarea, ținându-se cont și de limitele acesteia. În plus, limitele speciale pot fi majorate cu o treime atunci când prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. O astfel de majorare poate avea loc dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune este doar amenda sau dacă, aceasta fiind prevăzută alternativ cu închisoarea, instanța optează pentru aplicarea amenzii. Trebuie subliniat că o astfel de majorare cu o treime a amenzii, în condițiile de mai sus, este facultativă”[29].

Aplicarea pedepsei amenzii împreună cu pedeapsa închisorii este o reglementare nouă, cu caracter facultativ și prevăzută de art. 62 C. pen.

Reținem că este imperios necesar a se adopta un sistem de sancțiuni, mult mai personalizat, în care să predomine, mai mult, interesul față de reintegrarea socială și reabilitarea condamnatului. Ideea de reabilitare nu poate și nu trebuie să devină o utopie nerealizată, iar pentru aceasta, acolo unde este posibil să se evite contactul cu lumea închisorii, în special în acele cazuri în care acest contact poate duce subiectul la o situație mai gravă decât cea inițială.

Apreciez că este necesar un sistem sancționator regândit și completat cu pedepsele alternativele necesare în vederea asigurării posibilității de reintegrarea socială și reabilitare a condamnatului.

1.2. Aplicarea art. 3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în cadrul cercetării penale și doctrina „fructele pomului otrăvit”

Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a dobândit aplicabilitate directă în dreptul intern, iar cunoașterea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit o obligație, în primul rând pentru magistrați, avocați, pentru cadrele didactice și studenții facultăților cu profil juridic, cercetători, dar și pentru cei învestiți cu atribuție în administrarea justiției[30].

În cadrul unei cercetării penale, dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, vin în strânsă legătură cu cele ale art. 6 din aceeași convenție[31].

Societățile bazate pe supremația dreptului nu tolerează, nici nu aprobă, fie direct, indirect sau în alt mod, aplicarea unui tratament absolut interzis de art. 3 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului declarând în mod constant că art. 3 consacră un drept absolut, drept care nu suferă nicio derogare.

Acest drept fiind absolut, toate atingerile care i-ar fi aduse sunt grave și mijlocul cel mai eficient de garantare a respectării acestei interdicții absolute este aplicarea strictă a normei de excludere[32].

Art. 101 C. pr. civ. interzice întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe, folosirea de tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a relata în mod conștient și voluntar faptele ce constituie obiectul probei, chiar dacă persoana își da acordul pentru folosirea unor astfel de probe. De asemenea, este interzis organelor judiciare să provoace o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale în scopul obținerii unei probe.

Dacă probele sunt obținute prin tortură, tratamente inumane ori degradante, încălcarea caracterului echitabil al procesului penal se prezumă în mod absolut. Sancțiunea încălcării art. 101 alin. (3) C. pr. pen.[33] se aplica de iure.

Potrivit recomandărilor expuse în raportului explicativ al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT)[34], la reținerea și arestarea preventivă, organele de cercetare trebuie să țină cont de prevederile precum obligația de a asigura dreptul de acces la un avocat sau dreptul de a fi informat, un terț (membru de familie, rudă) despre starea sa de detenție.

Astfel, art. 83 C. pr. pen., reglementează următoarele drepturi ale inculpatului:

– dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

– dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;

– dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

– dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

– dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

– dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

– dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

– dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

– dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

– alte drepturi prevăzute de lege.

Unul din aspectele cele mai importante aspecte ale cercetării penale este ca organul de cercetare să ofere garanții pentru asigurarea respectării drepturilor persoanei.

Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile și obligațiile procesuale constituie un drept autonom, iar de multe ori informarea adecvată a acuzatului, reprezintă condiția necesară pentru ca suspectul sau inculpatul să exercite aceste drepturi, dar și o garanție de calitate și stabilitate a mijloacelor de probă administrate în cadrul procesului penal. Cutea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit existența dreptului a informare cu privire la anumite drepturi procesuale, fie ca o componentă a dreptului de a fi asistat de avocat[35], fie ca o etapă necesară constatării faptului că acuzatul a renunțat la dreptul respectiv[36], precum și o minimă recunoaștere din partea organelor de urmărire penală a dreptului la tăcere[37], [38].

Art. 3 din Directiva 2012⁄13⁄UE prevede, în mod expres, dreptul de informare al persoanelor acuzate cu privire la următoarele drepturi:

– dreptul de a fi asista de un avocat[39];

– orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri;

– dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu art. 6[40];

– dreptul la interpretare și traducere[41];

– dreptul de a păstra tăcerea[42], [43].

Folosirea forței fizice pentru obținerea unei declarații de la acuzat, ori amenințarea cu acte de tortură, contravine dispozițiilor impuse de art. 3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, urmând ca acest mijloc de probă să fie înlăturat de către judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 102 alin. (1) C. pr. pen.[44].

Tot potrivit recomandărilor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT), în cadrul cercetării penale ar trebui să se facă referire și la: informarea deținutului asupra identității (numele și numărul) celor prezenți la interogatoriu, lungimea admisibilă a interogatoriului, perioadele de odihnă între interogatorii și pauzele din timpul interogatoriului, locurile în care ar putea avea loc interogatoriile, dacă deținutului i se va solicita să stea în picioare în timpul chestionării, interogarea persoanelor aflate sub influența drogurilor, alcoolului etc. Astfel, măsura înregistrării interogatoriilor organelor de cercetare se dovedește a fi cea mai bună măsură de siguranță pentru respectarea art. 3 din Convenție[45].

O investigație efectivă trebuie să fie completă și efectuată de un organ imparțial, competent și independent. Pentru un exemplu de investigație cu încălcarea art. 3 din Convenție și agresarea reclamantului de către organele de poliție, a se vedea cauza Boicenco împotriva Moldovei (cauza nr. 41088⁄05, definitivă la 10 septembrie 2008).

Doctrina „fructele pomului otrăvit”

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, a fost reglementată o noua instituție, respectiv doctrina „fructele pomului otrăvit”, preluată din sistemul de drept „common law”, introdusă în Statele Unite ale Americii, în anii ’20, doctrină care se referă la excluderea probelor obținute în mod ilegal, prin încălcarea principiului legalității și al loialității administrării probelor.

Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii a făcut aluzie pentru prima dată la această doctrină în cauza Silverthorne Lumber Co. împotriva Statelor Unite ale Americii[46] și utilizată pentru prima dată în cauza Nardone împotriva Statelor Unite ale Americii[47]. Pentru a se constata dacă probele reprezintă „fructele pomului otrăvit”, judecătorul trebuie să examineze toate faptele ce rezultă din administrarea inițială a probelor și acumularea ulterioară de probe[48].

Ca și doctrina „male captus bene retentus”, doctrina „fructele pomului otrăvit”, conferă posibilitatea organului judiciar de a folosi, în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba ilegală, însă potrivit „male captus bene retentus”, între proba inițială și proba derivată nu există dependență.

În sistemul nostru de drept, această doctrină a „fructelor pomului otrăvit” apare aplicabilă prin raportare la principiul legalității și loialității administrării probelor și excluderea probelor administrate nelegal.

Probele supuse excluderii prin aplicarea regulii „fructelor pomului otrăvit” nu vor fi excluse dacă s-ar putea obține și prin alte mijloace legale, diferite de proba inițial administrată în mod ilegal și dacă proba ulterior administrată, chiar dacă este legată de proba inițial administrată, în mod ilegal, ar fi fost descoperită ulterior, prin mijloace legale.

Daca probele derivate, legal administrate, sunt obținute direct și necesar din probe obținute prin tortură, tratamente inumane sau degradante, va opera sancțiunea excluderea acestora.

„Dacă organele de urmărire penală au administrat o probă cu încălcarea principiului legalității și loialității probelor, precum și în cazul în care au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale Convenției, iar din acest mijloc de probă au rezultat date și informații care au condus la administrarea, ulterioară, în mod legal a altui mijloc de probă, se ridică problema excluderii sau menținerii acestui mijloc de probă derivat. De exemplu: → mijloc de probă derivat supus excluderii: „în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți a respins cererea de validare a examinării fizice dispuse de organul de urmărire penală fără consimțământul persoanei examinate, și cu toate acestea, organele de urmărire penală folosesc în continuare, în procesul penal probele obținute în urma examinării (expertiză toxicologică sau genetică)”[49].

În doctrină, s-a arătat că nu constituie ipoteze de nelegalitate a administrării probei, declarațiile date de coinculpații cărora le-a fost pus în vedere, de către procuror că abordarea unei atitudini nesincere de recunoaștere a faptelor va fi evaluată la stabilirea măsurilor preventive care se impun a fi dispuse în cauză, întrucât, în această ipoteză, nu se poate reține vreun element de neloialitate procesuală[50].

În cadrul urmării penale, excluderea probelor nelegal administrate poate fi invocată de procuror sau oricare parte sau subiect procesual, iar în camera preliminară, poate fi invocată atât de inculpat, cât și de persoana vătămată sau celelalte părți.

Excluderea probei derivate își găsește aplicabilitate numai dacă între proba administrată ilegal și proba derivată ulterior administrată, există o legătură de cauzalitate și numai dacă aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal.

În sistemul de drept europeană această doctrina „fructelor pomului otrăvit” se aplică izolat, în unele țări precum țara noastră sau Moldova, fiind recent introdusă, însă indiferent de valoarea probatorie pe care ar putea-o avea, mijloacele materiale de probă obținute prin încălcarea prevederilor art. 3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respective prin tortură, nu pot fi folosite.


[25] V. Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, București, 1999, p. 238.

[26] Legea nr. 254/19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în procesul penal.

[27] T. Toader ș.a, Noul Cod penal. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 139.

[28] http://www.altalex.com/documents/news/2017/09/19/essay-competition-elsa-teramo-2017.

[29] T. Toader, op. cit., p. 141.

[30] Vasile Pătulea, Proces echitabil. Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed Institutului Român pentru drepturile omului, București, 2007, p. 5.

[31] Art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”. Art. 6 alin. (2): „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită, iar art. 6 alin. (3): „Orice acuzat are, mai ales, dreptul: să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere”.

[32] Extras din cauza Gafgen v. Germania – Cererea nr. 22978/05 din 01 iunie 2010. Sursa: old.csm1909.ro/csm/linkuri/08_01_2013__53512_ro.doc.

[33] Art. 101 alin. (3) Cod procedură penală: „Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe”.

[34] https://rm.coe.int/16806dbac4.

[35] Cauza Sîrghi împotriva României, hotărârea din 24 mai 2016, par. 44.

[36] Cauza Șaman împotriva Turciei, hotărârea din 5 aprilie 2011, par. 35.

[37] Cauza Pishcalnikov împotriva Rusiei, hotărârea din 24 septembrie 2009, par. 79.

[38] M. Udoriu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 470.

[39] Pentru absența avocatului, a se vedea cauza Șaman împotriva Turciei, par. 35.

[40] în acest sens, a se vedea cauza Mattocia împotriva Italiei, hotărârea din 25 iulie 2006, par. 60.

[41] Pentru lipsa traducerii sau a dreptului de a fi asistată de un interpret, a se vedea cauza Șaman împotriva Turciei, par. 35.

[42] Pentru nerespectarea dreptului la tăcere, a se vedea cauza Saunders împotriva Regatului Unit, Marea Cameră, hotărârea din 17 decembrie 1996, par. 68.

[43] M. Udroiu (coord.), idem, op. cit., p. 470.

[44] Idem, op. cit., p. 516.

[45] Idem, op. cit., p. 393.

[46] Cauza nr. 358 din 26 ianuarie 1920. Textul poate fi consultat aici: https://supreme.justia.com/cases/federal/us/251/385/case.html.

[47] Cauza nr. 240 din 11 decembrie 1939. Textul poate fi consultat aici: https://supreme.justia.com/cases/federal/us/308/338/case.html.

[48] Sursa: https://www.bizlaw.md/2016/08/04/probele-obtinute-ilegal-intr-un-dosar-penal-dovada-impotriva-legii/.

[49] M. Udroiu (coord.), idem, op. cit., p. 426.

[50] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2016, op. cit., p. 157.

Interdicția instituită de art. 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, raportat la pedepsele principale aplicabile persoanei fizice și la faza de investigație pentru pregătirea procesului penal was last modified: iulie 10th, 2018 by Alina Teacă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista