Interdicția instituită de art. 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, raportat la pedepsele principale aplicabile persoanei fizice și la faza de investigație pentru pregătirea procesului penal

Etimologia cuvântului „pedeapsă” este controversată, în sensul că originea latinescului „poena” ar trebui căutată în limba sanscrită și ar deriva fie din cuvântul „koena” (verificare, numărare), fie din cuvântul „punia” (purificare)^[1].

Marele penalist italian al secolului al XIX-lea, Francesco Carrara, susținea că „poena” deriva din „pendere” (a plăti) și că: „pedeapsa nu este decât un schimb de valori; este moneda cu care se plătește infracțiunea”.

Pedepsele principale, respectiv: detențiunea pe viață, închisoarea și amenda, sunt prevăzute de art. 53 C. pen. și reprezintă măsuri de constrângere și reeducare aplicabile persoanei fizice care a săvârșit o faptă pedepsită, astfel, de legea penală, cu scopul de a preveni săvârșirea unor noi infracțiuni.

Art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale^[2] ne reamintește că: „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Aceeași sintagmă o regăsim: în Constituția României^[3], în tratatele și unele convenții internaționale la care România a aderat^[4], dar și în legile fundamentale ale altor state^[5].

O definiție a torturii ne este indicată în art. 1 alin. (1), partea întâi din Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante: „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la aceasta persoana sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuita că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o forma de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice alta persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele^[6]”.

În același context, tratamentul inuman implică inducerea unor suferințe fizice sau psihice intense, iar tratamentul sau pedepsele degradante^[7] sunt rele tratamente care produc frică, angoasă, umilință, demoralizare, precum și afectarea rezistenței fizice sau morale.

Pentru ca tratamentul sau pedepsele degradante să constituie o violare a prevederilor art. 3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, trebuie să existe un nivel minim de gravitate, care depinde de circumstanțele cauzei, efectele fizice sau psihice, sexul, vârsta, durata, precum și starea de sănătate a persoanei.

Gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenție poate fi observat și analizat în cauzele: Ali Guneș împotriva Turciei (cauza nr. 9.829/07 din 10 aprilie 2012), Dumitru Popescu împotriva României (cauza nr. 49.234/99 din 26 aprilie 2007), Oya Ataman împotriva Turciei (cauza nr. 74.552/01 din 05 martie 2007), Ribitsch împotriva Austriei (cauza nr. 42/1994/489/571 din 21 noiembrie 1995), Rehbock împotriva Sloveniei (cauza nr. 29.462/95 din 28 noiembrie 2000), Borbála Kiss împotriva Ungariei ­(cauza nr. 59.214/11 din 26 iunie 2012), Roșioru împotriva României (cauza nr. 37.554/06 din 10 ianuarie 2012).

Art. 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, nu prevede excepții și nu admite nicio derogare, nici chiar în caz de pericol public care amenință viața unei națiuni^[8].

Curtea a precizat că, impune autorităților statelor părți la Convenție, nu numai să se abțină de la a supune o persoana la astfel de tratamente, ci, de asemenea, plasează în sarcina acestora obligația de a lua, în mod preventiv, măsuri de natura practică, necesare asigurării protecției integrității corporale și sănătății persoanelor private de libertate (Mouisel c. Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2002)^[9].

Acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate. Pentru aprecierea acestor elemente, Curtea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, o astfel de probă putând rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumții irefragabile, suficient de puternice, clare și concordante [Irlanda împotriva Regatului Unit (cauza nr. 5310⁄74 din 18 ianuarie 1978), Ramirez Sanchez împotriva Franței (cauza nr. 59450/00 din 4 iulie 2006), Gäfgen împotriva Germaniei ( cauza nr. 22978/05 din 1 iunie 2010)]^[10].

În cazul în care nu există nicio dovadă a unor vătămări corporale sau suferințe fizice ori psihice grave, un tratament poate fi totuși considerat degradant și poate să intre sub incidența art. 3 din Convenție, atunci când umilește sau înjosește o persoană, demonstrând o lipsă de respect pentru demnitatea umană a acesteia sau diminuând-o, sau atunci când îi provoacă persoanei în cauză sentimente de teamă, angoasă sau inferioritate, de natură să îi distrugă rezistența psihica și fizică [a se vedea, printre altele, Gäfgen împotriva Germaniei, citată anterior; Vasyukov împotriva Rusiei (cauza nr. 2974/05, din 5 aprilie 2011); Georgia împotriva Rusiei (cauza nr 13255⁄07 din 3 iulie 2014)]. Poate fi suficient ca victima să fie umilită în propria sa viziune, chiar dacă nu este umilită în ochii celorlalți [Tyrer împotriva Regatului Unit (cauza nr. 5856/72 din 25 aprilie 1978) și M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei (cauza nr. 30696⁄09 din 21 ianuarie 2011)]^[11].

Se poate observa că art. 3, asemenea art. 2 din Convenție instituie obligația de a proteja persoanele de tortură sau tratamente inumane, ori degradante, inclusiv expulzarea într-o țară în care persoana riscă să fie victimă a torturii sau a unui tratament inuman ori degradant^[12].

Charles-Louis de Secondat (Montesquieu) ne spunea că: „orice pedeapsă care nu derivă din necesitatea absolută este tiranică”.

Reținem din cele expuse mai sus că pedeapsa trebuie să fie legală, „nullum crimen sine lege e nulla poena sine lege”, proporțională cu fapta comisă, iar statul să asigure executarea acesteia în condiții de demnitate, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

De asemenea, pedeapsa trebuie să fie personală, dreaptă, adaptabilă (divizibilă și elastică), aflictivă și moralizatoare, să nu contrazică bunele moravuri (să nu constituie prilej de batjocură și umilință pentru condamnat), egală, remisibilă și reparabilă (să permită revenirea sau corectarea pedepsei în caz de erori judiciare)^[13].

Cesare Beccaria ne spunea că: „Pedepsele și metodele de aplicare trebuie să fie astfel alese încât, păstrând proporțiile, să producă o impresie mai eficace și de durată asupra sufletelor oamenilor și o intervenție cât mai puțin dăunătoare de chinuri asupra corpului vinovatului. […] Scopul pedepselor nu este de a tortura sau provoca suferință unei ființe înzestrate cu simțire, așa cum nu este nici acela de a anula o infracțiune deja comisă”^[14].

Tot Cesare Beccaria afirma și că, pedeapsa, cu cât este mai promptă și apropiată de momentul comiterii infracțiunii, cu atât ea va fi mai justă și utilă.

Conceptul de sancționare penală, evocă automat ideea unei pedepsiri, a unei pedepsiri asupra celor ce se fac responsabili de un act ilegal, însă pedeapsa trebuie să fie justă, corectă, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul de vedere al necesității de reeducare a condamnatului. Astfel, se realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială.

Nimeni nu ar îndrăzni să nege că pedeapsa, prin natura ei, trebuie să reprezinte și suferință, întrucât, pedeapsa presupune, în primul rând, retribuția faptei comise, acționând preventiv, ca un mijloc de descurajare în vederea comiterii de noi fapte penale.

1.1. Pedeapsa penală. Evoluție istorică

În antichitate, pedepsele erau clasificate astfel: a) pedepse corporale: flagelare (biciuire), mutilare, tortură, moarte etc.; b) pedepse pecuniare: confiscarea în tot sau în parte a averii. Pedepsele erau executate cu expunere publică. Atunci, pedepsele aplicate erau în strânsă legătură cu religia și reprezentau mai mult o răzbunare („răzbunarea sângelui”).

Printre cele mai vechi lucrări ale antichității, amintim, „Codul de legi al lui Hammurabi” (scris în jurul anului 1760 î.Hr. ), care reflecta un sistem de pedeapsă foarte aspru. Pedeapsa capitală predomina, iar printre modalitățile de execuție erau enumerate: înecarea, spânzurarea sau arderea.

„Codul lui Hammurabi” avea la bază „Legea Talionului”, respectiv: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, os pentru os, suflet pentru suflet”.

Odată cu căderea Imperiului Roman (476), sistemul clasic punitiv, bazat pe pedeapsa publică, impusă de stat, prin proces, se modifică predominând conceptul de pedeapsă⁄ răzbunare privată.

Răzbunarea privată, denumită: „faida” amintită și de Carol cel Mare, prin „Wergeld”, reprezenta o datorie sacră, de răzbunare, pentru bărbații din familia persoanei ucise sau lezate.

În epoca medievală, la bază era ideea potrivit căreia „forța făcea dreptatea”, iar suveranul reprezenta însăși ideea de justiție, ca judecător suprem, reprezentant al lui Dumnezeu. Astfel, printre pedepse enumerăm: condamnarea la moarte prin spânzurare, pedepse corporale, pedepse pecuniare (bunuri sau bani), confiscarea bunurilor judecătorului și o parte în beneficiul învingătorului, surghiunirea, pierderea anumitor drepturi civile. Tot în această perioadă, apare și duelul, pentru motive de onoare, al cărui rezultat era considerat ca exprimând voința divinității.

În secolul XV, în Țările Române, pedepsele erau stabilite după cutumă, prin prevederile pravilelor, domnul, putând aplica, însă, orice pedeapsă. S-a apelat la norme scrise ale dreptului canonic (pravile bisericești și legea lui Dumnezeu) și ale dreptului imperial bizantin (legile împăratului), care sunt traduse în limba română^[15]. În aceste timpuri, proba orală era cea mai răspândită și purta numele de „lege”.

În anul 1640, din porunca lui Matei Basarab, a fost întocmită „Pravila Govora”, un nomocanon în care „normele de drept penal, referitoare la infracțiuni și pedepse, erau elaborate în forma corespunzătoare concepției religioase și potrivit căreia infracțiunea era socotită un păcat, iar pedeapsa, ispășire”^[16].

Începând cu secolul al XVI-lea, se poate observa o schimbare progresivă substanțială a sistemului de pedeapsă, formându-se, astfel, nucleul ideologiei penale iluministe.

Tortura nu era considerată pedeapsă, ci un mijloc periculos de descoperire a adevărului.

Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea, închisoarea a devenit sancțiunea dominantă, urmând ca pedeapsa să înceapă să aibă caracter de reeducare și după secolul al XVIII-lea să fie eliminate treptat elementele de tortură, tipice societăților cu regim de aplicare a pedepselor vechi.

În timp, au dispărut mecanismele și prin care moartea era întârziată de întreruperi și serii succesive de agresiuni, s-a renunțat la spintecat și scos organe și aruncarea în foc, decapitat, tăierea corpului în patru, fiind înlocuite cu o mașină de spânzurat care a fost introdusă, în Anglia, cu ocazia executării lordului Earl Ferrer, în 1760 și adoptată definitiv în 1783^[17].

În 1832, în Franța și în 1834, în Anglia, a fost abolită și stigmatizarea, fiind interzisă atingerea corpului, sau pe cât posibil, opunându-se închisoarea, recluziunea, munca silnică, ocna, interdicția de ședere, deportarea.

În epoca medievală și modernă, până la aplicarea prioritară a pedepsei cu închisoarea, pentru toate felurile de infracțiuni, era aplicată pedeapsa cu moartea.

Cesare Beccaria a fost primul analist care, în 1764, a militat pentru abolirea pedepsei cu moartea, urmat fiind de Charles Dickens și Karl Marx.

În România, pedeapsa cu moartea a fost introdusă în Codul penal din anul 1936, prin legea din 24 septembrie 1938 (art. 597-600, abrogate prin modificarea codului în anul 1948). În Codul penal din 1969, pedeapsa cu moartea era prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii^[18].

Pedeapsa cu moartea a fost abolită, în România, prin decretul-lege nr. 6 din data de 07.01.1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață, însă mai sunt state în lume care o aplică: Statele Unite ale Americii, Japonia, Coreea de Sud, Belize, Guatemala, Brazilia, Peru, țările insulare din Caraibe, Peru, pentru unele dintre numai pentru crime de război.

Potrivit site-ului www.historia.ro, 94 de state încă mai prevăd pedeapsa cu moartea, iar în 37 dintre ele se și aplică, în mod regulat. Unele state o aplică pentru traficul de droguri, altele pentru trădare, iar în țări precum Emiratele Arabe, Arabia Saudită, Iran, Irak, pentru homosexualitate și apostazie^[19].

În vechea reglementare, în Codul penal din 1864, pedepsele privative de libertate erau: munca silnică pe viață, munca silnică pe timp mărginit, între 5-30 de ani, recluziunea, între 5-10 ani și detențiunea între 3-1 ani pentru crime politice și pentru delicte, închisoarea între 15 zile – 5 ani^[20].

În Codul din 1936, pedepsele privative de libertate pentru crime de drept comun erau: munca silnică pe viață, munca silnică pe timp mărginit, între 5-25 de ani și temniță grea între 3-20 ani, iar pentru crime politice: detențiunea grea pe viață, detențiunea grea între 5-25 ani și detențiune riguroasă, între 3-20 ani. Pentru delicte, exisa pedeapsa închisorii corecționale de la o luna la 12 ani și detențiunea simplă, cu aceleași limite ca pentru delictele politice^[21].

Treptat, s-a încercat ca suferința fizică și durerea corpului să nu mai fie element constitutiv al pedepsei, iar reducerea suferințelor atroce prin execuția capitală să definească noua morală a actului punitiv.

În sistemul nostru de drept, legiuitorul a reglementat trei categorii de pedepsele principale aplicabile persoanei fizice, respectiv: detențiunea pe viață, închisoarea și amenda.

Pedeapsa este o sancțiune de drept penal, prevăzută de lege, care constă într-o măsură de constrângere și reeducare, pentru săvârșirea anumitor infracțiuni și care se aplică de instanța de judecată, infractorului, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni^[22].

Pedepsele principale pentru persoana fizică se pot aplica fie singure, fie însoțite de alte pedepse complementare, accesorii și de alte sancțiuni de drept penal.

„Pedeapsa este o măsură de constrângere, deoarece persoana față de care se aplică este pusă să sufere în mod forțat, fără voia ei, anumite privațiuni sau restricții. Ea presupune o intervenție forțată a statului în domeniul drepturilor personale, a libertății persoanei, a intereselor sale. Prin urmare, pedeapsa, ca o măsură cu caracter coercitiv (represiv), se concretizează într-o anumită privațiune sau restricție impusă persoanei care a săvârșit infracțiunea, cauzându-i prin aceasta în mod inevitabil o oarecare suferință. Această privațiune sau restricție și suferința corespunzătoare pot avea o intensitate diferită, în funcție de felul și durata sau cuantumul pedepsei. Astfel, în cazul pedepselor privative de libertate, infractorul este temporar rupt de mediul în care trăiește, de familie, de condițiile obișnuite de viață și supus unui regim sever, pierzându-și pe o anumită durată libertatea”^[23].

Pedeapsa, ca mijloc de reeducare privește și partea de îndreptare a condamnatului, fiind greu de conceput o reeducare fără îndreptare, dar și conduita, atitudinea față de muncă și regulile de conviețuire socială. Reeducarea ca finalitate a pedepsei poate fi considerată ca realizată dacă con­știința condamnatului s-a însănătoșit din punct de vedere moral și social, și sunt se­rioase probabilități că el nu va mai săvârși o nouă infracțiune^[24].

În lucrarea sa, „Mobilul în conduita criminală”, Valerian Cioclei subliniază că, tradițional, au fost atribuite pedepsei trei funcții: de intimidare, de retribuție și de readaptare.

„Funcția de intimidare ține de esența pedepsei, însăși, pedeapsa existând pentru a descuraja. Se presupune că, pedeapsa presupune atât o prevenție generală, cât și o prevenție specială. Cea generală, ante-delictum, reprezintă într-o oarecare măsură o contrapondere în raport cu mobilurile ce pot împinge spre crimă, iar cea specială, post-delictum, vizează împiedicarea recidivei și reprezintă necesitatea individualizării pedepsei.

DOWNLOAD FULL ARTICLE