Competența excepțională a forului de necesitate. Incidența art. 1070 C. pr. civ.
Diana-Daniela Coroian - septembrie 18, 2023Dezvoltarea relațiilor comerciale transfrontaliere aduce în actualitate convențiile încheiate în ceea ce privește competența jurisdicțională în vederea soluționării unor litigii, negociate de către participanţii la diversele raporturi comerciale.
Studiul îşi propune să expliciteze, cu precădere, condițiile în care poate opera o clauză atributivă de competență în convențiile comerciale transfrontaliere prin aplicarea prevederilor art. 1069 C. pr. civ., pornind de la o situaţie concretă.
Într-o cauză aflată pe rolul instanţelor române[1], între societatea AB cu sediul în Romania și societatea BC cu sediul în Germania a fost încheiat un contract având ca obiect confecționarea unor bunuri în România și livrarea acestora în Germania, la sediul societății BC.
În vederea desfășurării relațiilor comerciale a fost încheiat un contract prin care s-a convenit că aceste relații vor fi subordonate exclusiv legislației Republicii Federale Germania, iar competența în vederea soluționării eventualelor litigii care decurg din acest contract aparține Winterbach, aceasta fiind localitatea în care societatea BC își are sediul.
Întrucât societatea BC nu și-a îndeplinit o parte din obligațiile de plată cu privire la contravaloarea produselor primite, societatea AB a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva acesteia pe rolul unei instanțe judecătorești din România.
Societatea pârâtă s-a apărat prin invocarea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România, bazat pe dispozițiile contractuale privind atribuirea de competență. Instanța de judecată a admis această excepție cu toate că, în speță, reclamanta a înțeles să se prevaleze de situațiile de excepție care reglementează instanța din România ca for de necesitate.
Sediul materiei
Având în vedere că în speța enunțată se regăsesc elemente de extraneitate, devin incidente prevederile Cărții VII ale Codului procedură civilă privind procesul civil internațional, precum și dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Potrivit art. 1068 alin. (1) C. pr. civ., în materie patrimonială, părțile pot conveni asupra instanței competente să judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenția poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulație contrară, competența forului ales este exclusivă.
În ceea ce privește valoarea pe care consimțământul o are odată cu asumarea unei astfel de clauze, atribuirea de competență poate fi materializată în scris sau poate rezulta tacit prin raportare la practica statornicită între părți).
Aşa fiind, apreciem că devin relevante şi dispoziţiile art. 25 lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, potrivit căruia consimțământul părților contractante la clauza atributivă de jurisdicție este prezumat a exista atunci când comportamentul lor corespunde unei uzanțe din comerțul internațional în care părțile operează și de care ar trebui să aibă cunoștință. O convenție atributivă de jurisdicție este considerată a fi încheiată în mod valabil din perspectiva acestei dispoziții, ca urmare a absenței oricărei reacții a uneia dintre părți la o convenție transmisă de cealaltă parte și a plății facturilor emise în baza acestei convenții.
Observăm, așadar, că prevederile legale în materie nu condiționează exprimarea expresă a consimțământului în ceea ce privește atribuirea competenței câtă vreme acesta poate rezulta şi doar din comportamentul acestora, concordant unei uzanţe din comerţul internaţional în care operează coroborat cu necontestarea acesteia la momentul primirii convenţiei transmise de parte.
Că este aşa o confirmă şi jurisprudenţa CJUE care a precizat faptul că (…) Într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care clauza atributivă de competență este stipulată în condițiile generale, Curtea a statuat deja că o astfel de clauză este legală dacă se face o trimitere expresă, în chiar textul contractului semnat de cele două părți, la condițiile generale care cuprind clauza menționată[2].
Odată ce au fost lămurite chestiunile care vizează valabilitatea clauzei, relevante în prezenta analiză sunt prevederile art. 1070 C. pr. civ., pentru a constata în ce măsură acestea pot fi incidente.
Forul de necesitate reprezintă o regulă în materia competenţei internaţionale potrivit căreia o anumită jurisdicţie, care nu este competentă, în mod normal, primeşte prerogativa de a soluţiona un litigiu, dacă reclamantul este în imposibilitate (obiectivă) de a introduce acţiunea în străinătate şi există o legătură suficientă cu instanţa română. În acelaţi timp, ca şi condiţii cumulative de admisibilitate, este necesar ca: litigiul să prezinte o legătură suficientă cu locul în care se găseşte instanţa română sesizată, legea să nu prevadă competenţa instanţelor române pentru cauza respectivă şi, alternativ, să nu fie posibilă introducerea cererii în străinătate sau să nu se poată pretinde, în mod rezonabil, ca aceasta să fie îndreptată în străinătate.
Forul de necesitate, ca formă de competență excepțională, poate fi aplicat, aşadar, doar în situația în care reclamantul dovedește incidența uneia din situațiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv: (1) există anumite legături între forul sesizat și litigiu sau (2) ar fi nerezonabil sau imposibil ca reclamantul să introducă cererea în jurisdicția competentă potrivit convenției.
În raport de aceste condiții, doctrina[3] conturează ideea potrivit căreia pe de-o parte, în cadrul primei ipoteze, aceasta se stabilește pe baza elementelor de fapt în cauză. Pe de altă parte, în ceea ce privește reținerea celei de-a doua ipoteze se reține că proba se poate face prin hotărârile instanțelor străine, care atestă existența unui conflict de competență. Mai mult, autorii arată că ipoteza imposibilității introducerii în mod rezonabil a cererii în străinătate se poate dovedi prin certificate de legislație străină.
Tot astfel, s-a subliniat faptul că, pentru a se evita riscul unei denegări de justiție, dacă se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate, se admite introducerea cererii la o instanță română, care, obișnuit, nu era competentă să soluționeze acel litigiu.
Forul de necesitate este o competență excepțională și reziduală, iar în ceea ce privește imposibilitatea de a sesiza o jurisdicție străină, aceasta poate fi una de fapt (starea de război) sau una de drept (absența unei reguli de competență aplicabilă în țara cu care situația juridică prezentată are o legătură)[4].
Aşa fiind, pentru învestirea instanței române este necesar ca litigiul să aibă o legătură suficientă cu locul aflat în circumscripția instanței învestite.
O primă problemă care ar putea interveni în cauzele cu elemente de extraneitate şi în care există o clauză de alegere a competenţei o reprezintă verificarea de către instanţele de judecată a propriei comptenţe în soluţionarea litigiului. Legea procesual civilă stabileşte, prin art. 133 C. pr. civ., obligaţia instanţei sesizate într-un litigiu de drept privat de a verifica din oficiu competenţa sa generală, materială şi teritorială. Mai mult, potrivit art. 1070 C. pr. civ., instanţa română investită cu soluţionarea unui litigiu cu elemente de extraneitate „verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa”, iar excepţia de necompetenţă internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stadiu al procesului chiar pentru prima dată în căile de atac[5].
Prin urmare, respectând regulile generale, de drept comun în materia competenţei observăm că din redactarea art. 1070 C. pr. civ. reiese că necompetenţa internaţională a instanţei române este o problemă de competenţă absolută.
Cercetând, însă, dispoziţiile art. 129 C. pr. civ. care reglementează excepţia de necompetenţă, observăm că legiuitorul român nu include şi competenţa internaţională a instanţelor în categoria necompetenţei de ordine publică stabilind că „necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată”.
Privit izolat, art. 129 C. pr. civ. poate induce ideea că în ceea ce priveşte competenţa internaţională a instanţelor de judecată această chestiune reprezintă o problemă de competenţă de ordine privată, cu toate consecinţele pe care o atare constatare o presupune. Însă, observăm faptul că prin dispoziţiile art. 1070 C. pr. civ., legiuitorul obligă instanţa română, pe de-o parte să-şi verifice competenţa din oficiu, respectând regulile interne înmaterie de competenţă iar, pe de altă parte, subliniază în alineatul 2 al aceluiaşi articol, că necompetenţa internaţională poate fi invocată oricând, chiar şi în căile de atac. Aşa fiind, deşi ar părea că art.129 CPC priveşte competenţa internaţională ca o problemă de competenţă de ordine relativă, posibilitatea invocării excepţiei necompetenţei în orice stare a litigiului, chiar şi direct în căile de atac ne permite să conchidem că în fapt excepţia necompetenţei internaţionale este o excepţie absolută ce poate fi invocată de instanţă din oficiu (la momentul verificării propriei competenţe la primul termen sau ulterior) sau de către orice parte interesată în orice stare a litigiului, chiar şi direct în căile de atac.
Această concluzie este confirmată, o dată în plus şi de menţiunile existente în teza finală a art.1070 alin. (1) C. pr. civ. conform cărora atunci când verifică propria competenţă, instanţa poate stabili „că nu este competentă, nici ea nicio altă instanţă română” şi poate respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.
Nu puţine sunt situaţiile în care părţile nu pot identifica (în mod obiectiv) instanţa statului căreia îi revine competenţa de soluţionare a unei cereri astfel că pot exista conflicte negative de competenţă între instanţe din state diferite dar, întrucât declinarea de competenţă în dreptul procesual civil internaţional nu este posibilă instituţia forului de necesitate (forum necessitatis) îşi poate dovedi utilitatea, astfel încât justiţiabililor să nu le fie îngrădit accesul la o instanţă, în oriceare dintre componentele sale recunoscute şi garantate prin art. 6 CEDO.
În speţă, reţinem că reclamanta a invocat în susținerea incidenței art. 1070 C. pr. civ. faptul că, instanța română este competentă ca fiind for de necesitate din două perspective, respectiv: (i) scutirea de către legislația română de la plata taxei judiciare de timbru întrucât se află în procedura de insolvență și (ii) existența unui cont unic pe teritoriu României în ceea ce privește încasarea creanțelor de către societatea debitoare în procedura insolvenței.
Din împrejurările descrise, societatea AB a justificat imposibilitatea sesizării instanței române dintr-o perspectivă faptică concretizată în situația financiară precară și protejată de beneficiul rezultat din scutirea de la plata taxei judiciare de timbru și, din existența unui cont unic de încasare a debitelor în cadrul procedurii speciale a insolvenței, împrejurare care ar limita plățile la acest cont.
În opinia instanței învestite cu soluționarea pricinii, niciuna dintre împrejurările invocate nu pot constitui temei în nesocotirea clauzei de atribuire a competenței întrucât contul unic deschis în România poate fi avut în vedere pentru efectuarea de plăți chiar și de către o societate străină, nefiind făcută nicio dovadă cu privire la existența vreunei restricționări sau interdicții în acest sens.
În ceea ce privește împrejurarea privind scutirea de la plata unei taxe judiciare de timbru ca temei în vederea aprecierii instanței române ca fiind for de necesitate, s-a reținut că aceasta nu poate reprezenta o legătură suficientă în sensul avut în vedere de legiuitor pentru situația de excepție enunțată; în caz contrar, s-ar putea socoti că o astfel de alegere de competență este una discreționară întrucât aceasta corespunde cel mai mult intereselor recurentei și astfel am putea fi în prezența unui forum schopping. Astfel, prin prevederile legale instituite, legiuitorul a înțeles să evite alegerea unei instanțe prin luarea în considerare a unor criterii discreționare și preferențiale.
Prin urmare, plata unei eventuale taxe de timbru judiciar în contextul de față nu poate reprezenta un motiv întemeiat din perspectiva prevederilor art. 1070 Cod procedură civilă și nici din perspectiva cuantumului prin raportare, la o eventuală valoare ridicată a obiectului cererii. Este adevărat că orice cheltuială poate îngreuna situația financiară a societății reclamante având în vedere contextul de față, însă, astfel de cheltuieli, câtă vreme ar exista într-o anume legislație, în speță cea germană, sunt unele previzibile. Aceasta presupune că în momentul în care partea și le-a asumat chiar și printr-o clauză de atribuire de competență, cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască la acel moment care sunt efectele acceptării unei astfel de clauze, dată fiind și calitatea de profesionist pe care aceasta o are.
Mai mult, diligența cu care societatea reclamantă își selectează partenerii contractuali nu reprezintă altceva decât o chestiune subiectivă din perspectiva managementului companiei și nicidecum o cauză indirectă care să aibă aptitudinea de a atrage incidența art. 1070 C. pr. civ..
Pe cale de consecință, câtă vreme societatea AB nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse de art. 1070 C. pr. civ., respectiv a motivelor pentru care nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea sa fie introdusă în străinătate, de natură a atrage înlăturarea dispozițiilor art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, nu se poate atrage competența forului de necesitate.
Așadar, această competență reziduală acționează ca o măsură de siguranță menită să acopere situațiile neprevăzute în scopul denegării de dreptate fiind excluse acele ipoteze cunoscute de părți odată cu asumarea clauzei atributive de competență sau care puteau fi cunoscute cu diligențe rezonabile.
Concluzii
Includerea în convenţiile cu elemente de extraneitate a părţilor, a unei clauze atributive de competenţă în favoarea unei anumite jurisdicţii, în vederea soluționării unor litigii, negociate atent şi responsabil de către participanţii la diversele raporturi comerciale internaţionale se pot dovedi utile atunci când profesioniştii cunosc în detaliu normele juridice care devin incidente în cazul activării clauzei fie pentru ipoteza neexecutării obligaţiilor sau a executării lor necorespunzătoare, fie pentru situaţia desfiinţării convenţei pentru oricare dintre motivele posibile. Atunci când părţile nu cunosc legislaţia care le va fi aplicată în litigiile care vor urma este de preferat ca astfel de clauze, derogatorii de la regula de drept comun de stabilire a competenţei, să nu fie acceptate întrucât se pot dovedi a avea un efect devastator asupra afacerii. Pentru aceste din urmă situaţii, este posibil ca apelând la forum necessitatis, prin investirea instanţelor române, litigiul care se derulează între părţi şi care va influenţa decisiv afacerea, se poate desfăşura după regulile pe care comerciantul român le cunoaşte (prezumţie relativă) şi pe care se presupune că le-a avut în vedere la momentul încheierii afacerii, asigurându-i avantajele urmărite.
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 272/2022 (nepublicată).
[2] A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C-159/97, EU:C:1999:142, punctul 13, disponibil la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A61997CJ0159, precum și Hotărârea din 20 aprilie 2016, Profit Investment SIM, C-366/13, EU:C:2016:282, punctul 26 disponibilă la https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=en&num=C-366/13.
[3] Coord. Gabriel Boroi, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. II, pp. 356-370.
[4] H. Batiffol, P. Lagarde, Tome II, nr. 674-1 disponibil la https://www.persee.fr/doc/ridc_0035-3337_1984_num_36_3_1516.
[5] Detalii în Ioan Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole art.1-1133, Ed. CH Beck, pp. 1356-1358.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.