Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești
Sache Neculaescu - august 1, 20188. „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (s.n.)”. Este definiția abuzului de drept de la art. 15 C. civ.
Practic, este reluată definiția legală de la art. 7 C. civ. Quebec, potrivit căreia „aucun droit ne peut être exercé en vue de nuire à autrui ou d’une manière excessive et déraisonnable, allant ainsi à l’encontre des exigences de la bonne foi”. Cum se vede, singurul aport al lcgiuitorului român privește doar urmarea exercițiului abuziv al dreptului, anume vătămarea sau păgubirea altuia.
Acest enunț (deosebit de important pentru dreptul civil) este criticabil pentru mai multe motive:
– dacă în vorbirea curentă, vătămarea desemnează îndeosebi leziunile fizice, în limbaj juridic, vătămarea poate fi atât morală, cât şi patrimonială. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „vătămare” înseamnă, printre altele şi daună, deteriorare, pagubă. O asemenea distincție între vătămare și păgubire n-o mai regăsim reluată în niciun alt text normativ subsecvent. Dimpotrivă, potrivit art. 175 C. pr. civ., nulitatea actului de procedură este condiționată de o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată;
– faptul că această normă este preluată, aproape tale quale, din Codul civil Quebec, nu o face mai puțin vulnerabilă pentru forma negativă a enunțului, evident fiind că, în locul sintagmei „niciun drept”, se putea alege formula „orice drept”, așa cum recomandă normele de tehnică legislativă;
– apoi, enunțul potrivit căruia niciun drept „nu poate” fi exercitat abuziv, este și, în sine, eronat, în condițiile în care, tocmai pentru că drepturile pot fi exercitate abuziv s-a simțit nevoia sancționării unei asemenea conduite. Codul civil nu este o biblie care să ne recomande cum trebuie să ne comportăm. El emite dispoziții legale imperative, aspect care era mai bine evidențiat dacă era exprimat prin sintagma „nu trebuie”, menită să transmită neechivoc mesajul acestuia;
– fiind vorba de modul civiliter de exercitare a drepturilor subiective, sediul materiei abuzului de drept ar fi trebuit plasat în materia persoanelor, fie în cadrul unui alineat, la art. 26 C. civ. privitor la recunoașterea drepturilor și libertăților civile, fie ca o normă subsecventă principiului enunţat la acest articol, și nicidecum în materia interpretării și efectelor legii civile. Şi cum această din urmă normă are în vedere atât drepturile civile cât şi libertăţile civile, pentru consecvenţă terminologică, denumirea marginală a acesteia ar fi trebuit să fie „exercitarea drepturilor şi libertăţilor civile”.
9. Potrivit art. 253 alin. (4) C. civ., „persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.
Textul este neclar. Chiar dacă sintagma „despăgubiri” privește prejudiciul patrimonial cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, în timp ce „reparația patrimonială” ar viza prejudiciul nepatrimonial, distincţia dintre cele două remedii rămâne la fel de inacceptabilă.
Că este aşa, ne-o spune, in terminis, dispoziția de la art. 1386 alin. (1) C. civ., potrivit căreia repararea prejudiciului se face, printre altele, „prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”[40]. Exprimarea ar fi fost corectă doar dacă legiuitorul ar fi distins între despăgubiri, în sensul de indemnizare a victimei, şi repararea prejudiciului, prin alte măsuri socotite necesare. Cum însă asemenea „alte măsuri” fac obiectul alin. (3) al art. 253 C. civ., iar reparaţia vizată este exclusiv patrimonială, enunţul normei este eronat.
10. „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”. Această sintagmă este denumirea Capitolului II al Titlului II dedicat persoanei fizice, materie în care au fost operate cele mai severe intervenţii pe textele propuse de prima variantă a Proiectului noului Cod civil, atât în ce priveşte terminologia, cât şi sistematizarea normelor, aspecte asupra cărora supunem atenţiei câteva observaţii:
– mai întâi, este vizibilă lipsa de corelare a terminologiei sub care sunt sistematizate drepturile care constituie obiectul de reglementare. După ce prin titlul capitolului sunt avute în vedere drepturile inerente fiinţei umane, cele trei secţiuni componente se referă la trei categorii de drepturi ale persoanei fizice;
– invocarea ideii de „respect”, în chiar primul capitol dedicat persoanei fizice, este o formulă de import, preluată din Codul civil al Quebec. Numai că, pentru a ajunge la respectul datorat unor drepturi ale persoanei şi valori ale acesteia, Codul civil din Quebec, luat ca model de reglementare, pleacă de la câteva enunţuri generale privind aceste drepturi, folosinţa şi exerciţiul lor. O succesiune logică a enunţurilor, n-ar trebui să înceapă cu respectul faţă de ceva care nu este mai întâi definit.
Apoi, ideea însăşi de a invoca „respectul” în cadrul denumirii Capitolului II, Titlul II şi al Secţiunilor a 3-a şi a 4-a din Codul civil, este discutabilă. Juridic, respectul drepturilor inerente persoanei se traduce în obligaţia impusă celor cărora ele sunt opozabile, care îşi găseşte locul în cadrul dispoziţiei normei, şi nu în denumirea materiei supusă reglementării.
Dacă s-a apreciat că o asemenea formulă este preferabilă pentru că avansează imperativul respectării drepturilor menţionate, odată cu denumirea secţiunii sub care sunt aşezate normele, consecvenţa terminologică ar fi cerut ca aceeaşi exprimare să se repete la orice alte drepturi esenţiale ale persoanei. Or, autorii textelor normative se conformează doar parţial acestei exigenţe autoimpuse, pentru că, în timp ce Secţiunea a 3-a este denumită „respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane”, iar Secţiunea a 4-a „respectul datorat persoanei umane şi după decesul său”, Secţiunea a 2-a nu se mai aliniază ideii de respect, intitulându-se doar „drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice”, aşa cum ar fi trebuit să fie denumit întregul capitol.
O asemenea denumire a Secţiunii a 2-a, este însă şi temerară pentru că, anunţând, de exemplu, dreptul la viaţă ca obiect al reglementării, se lasă aşteptată o reglementare, dacă nu exhaustivă, măcar semnificativă, referitoare la o serie de aspecte actuale, şi care au făcut obiectul unor interesante dezbateri în doctrină şi jurisprudenţă, diferit reglementate de legislaţiile civile europene, cum este cazul dreptului la viaţă al copilului nenăscut, dreptul de a muri etc. Or, dreptului la viaţă nu-i este rezervat niciun articol, fiind inclus, inter alia, în sintagma „drepturile inerente fiinţei umane”, despre care se afirmă la art. 61 că „sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege”.
Atenţia noului legiuitor este astfel inegal distribuită drepturilor inerente fiinţei umane, fiind focalizată pe atingerile vieţii private, în total dezacord cu ordinea de preferinţă a Codului civil din Quebec. Faptul că această temă s-a dovedit a fi de mare impact mediatic, fiind mult dezbătută în presă, (de cele mai multe ori cu accente emoţionale şi partizane), n-ar fi trebuit să determine o tratare atât de inegală a celorlalte drepturi fundamentale care ţin de însăşi existenţa persoanei fizice;
– o traducere aidoma a unor expresii folosite de Codul civil din Quebec duce la exprimări incorecte din punctul de vedere al gramaticii româneşti. În loc să exprime imperativul respectului datorat fiinţei umane, textul actual, interpretat doar literal, induce ideea contrară, aceea că fiinţa umană ar fi cea care datorează cuiva respect[41]. Altul era înţelesul dacă sintagma privea „respectarea fiinţei umane şi a drepturilor ei inerente” sau formula „respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente”, aşa cum este denumită, Secţiunea a 4-a a aceluiași capitol, corect de această dată, „respectul datorat persoanei şi după decesul său”. Pentru aceleaşi motive, exprimarea corectă pentru Secţiunea a 3-a era „respectarea vieţii private şi a demnităţii persoanei” şi nicidecum „respectul vieţii private şi al (!) demnităţii persoanei umane”, evitând o exprimare, care deşi corectă gramatical, sună ciudat;
– printr-o sistematizare nereuşită a drepturilor care ţin de existenţa persoanei fizice, Codul nostru civil introduce o serie de distincţii discutabile în această materie. După ce întregul Capitol II din Titul II este dedicat drepturilor inerente fiinţei umane, la art. 61 alin. (1), denumit garantarea drepturilor inerente fiinţei umane, sunt avute în vedere doar viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică;
– apoi, deşi la art. 58 C. civ. sunt inventariate drepturile personalităţii, în care sunt incluse dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine, când se referă la ocrotirea personalităţii umane, printr-o exprimare generală şi imprecisă, art. 252 C. civ., prevede, de această dată, că persoana fizică are dreptul la ocrotirea „valorilor strâns legate de fiinţa umană cum sunt: viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară şi tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi nepatrimoniale”. Asemenea enunţuri adaugă mult fum într-o ceaţă deja existentă în materie, mai ales după ce sunt incluse în drepturile strâns legate de fiinţa umană orice opere de creaţie precum şi oricare alte drepturi nepatrimoniale…;
– pe de altă parte, pretenţia de a epuiza drepturile personalităţii, o materie atât de delicată şi de nuanţată, este excesivă, depăşind chiar şi reglementarea care a inspirat pe autorii textelor. Titlul II al primei Cărţi din Codul civil Quebec, este denumit mai precaut „anumite drepturi ale personalităţii” şi nu „drepturile personalităţii”. Să nu uităm că termenul „personalitate” este el însuşi polisemantic. Pe de o parte, desemnează aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, pe de altă parte termenul trimite la drepturile inerente persoanei fizice, egale între ele.
Un al treilea înţeles al noţiunii de personalitate, de regulă neglijat de dreptul civil şi avut în vedere doar de dreptul penal, este acela care vizează particularităţile individului, tot ce îl deosebeşte de ceilalţi, alcătuirea lui fizică, morală, intelectuală, în cadrul unei individualităţi incomparabile, inconfudabile şi irepetabile, ceea ce face dificilă standardizarea operată prin drept. Această distincţie o regăsim în materia prejudiciilor morale, cele care se concrezizează în vătămări ale unor valori morale strict personale, zone în care sensibilitatea oamenilor este mereu alta, ceea ce face ca şi tratamentul juridic să fie diferit, în raport de asemenea particularităţi;
– referindu-se la dreptul la demnitate, textele normative îl denumesc diferit: în timp ce art. 58 C. civ. include printre drepturile personalităţii dreptul la „onoare şi reputaţie”, art. 72 C. civ. este denumit „dreptul la demnitate”, drept care, potrivit alin. (2), priveşte… onoarea şi reputaţia;
– deşi dreptul la libera exprimare nu este inclus printre drepturile inerente fiinţei umane, cum s-ar fi cuvenit, apare totuși inclus de art. 70, Secţiunea a 3-a, în ceea ce Codul civil numeşte „respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane”, fără să rezulte legătura dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. O asemenea relaţie o regăsim în norma de la art. 30 pct. 6 din Constituţia României, potrivit căreia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. În lipsa acestor limite ale dreptului la liberă exprimare, includerea lui în Secţiunea a 3-a NCC şi omiterea lui din enumerările anterioare sunt greu de explicat.
11. „Îmbogățire fără justă cauză” vs. „îmbogățire nejustificată”. Cum se știe, îmbogățirea fără justă cauză este de sorginte pretoriană, ca expresie a unui imperativ parajuridic, potrivit căruia nimeni nu trebuie să se îmbogățească nejustificat pe seama altuia. Îmbogățirea a fost caracterizată de doctrină ca fiind fără „justă cauză”, în înțelesul că o asemenea sporire a patrimoniului celui îmbogățit are loc fără niciun temei (convenție sau act juridic unilateral). Astăzi, există tendința de a contesta noțiunea de cauză și pentru contract, motiv pentru care nu mai este inclusă printre condițiile de validitate ale acestuia. Exemplul cel mai recent este Ordonanța franceză nr. 2016/10 febuarie 2016 de reformă a dreptului contractelor, potrivit căreia condițiile de validitate a contractului sunt: consimțământul, capacitatea de a contracta și un conținut licit și cert.
Fără a avansa o definiție a îmbogățirii fără justă cauză, așa cum s-ar fi cuvenit, art. 1345 C. civ. menționează doar condițiile acesteia. Prima dintre ele este ca îmbogățirea să fie „neimputabilă”, după care, la art. 1346 C. civ. sunt prevăzute situațiile în care îmbogățirea este „justificată”.
Noua reglementare este susceptibilă de următoarele obiecții:
– întâi de toate, odată statuîndu-se situațiile care îmbogățirea este justificată, rezultă implicit că reversul ei nu poate fi decât „îmbogățirea nejustificată”, denumire care este preferabilă celei tradiționale, pentru că se evită noțiunea ambiguă de „justă cauză”. Este motivul pentru care este folosită atât de Codul civil din Quebec (art. 1493), cât și de Ordonanța franceză mai sus menționată de reformă a dreptului obligațiilor (art. 1303);
– introducerea condiției de „neimputabilitate” a îmbogățirii, este superfluă, dat fiind caracterul subsidiar al îmbogățirii nejustificate prevăzut de art. 1348 C. civ., astfel că ori de câte ori îmbogățirea este imputabilă faptei celui îmbogățit, însărăcitul va avea deschisă o altă acțiune;
– un aspect de mare impact în practică, insuficient reglementat, privește momentul la care va fi evaluată îmbogățirea. Potrivit art. 1640 alin. (2) la care face trimitere art. 1347 alin. (2) C. civ., „valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”. Or, principiul consacrat în materia îmbogăţirii fără justă cauză este că evaluarea se face la momentul introducerii acţiunii, excepţie făcând situaţia în care cel îmbogăţit a fost de rea-credinţă, caz în care evaluarea se face la momentul în care acesta a beneficiat de îmbogăţire. O asemenea soluție se regăsește și în cele două reglementări mai sus evocate [art. 1495 alin. (2) CCQ și art. 1303 și 1304 din Ordonanța fraceză de reformă a dreptului obligațiilor].
12. „Plata nedatorată” sau „restituirea prestației nedatorate”?
Cum se știe, plata este principalul mod de stingere a obligațiilor. Dacă „orice plată presupune o datorie”, așa cum dispune art. 1470 C. civ., rezultă că definiția plății nedatorate de la art. 1341 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „cel care plătește fără a datora, are drept la restituire”, este eronată.
Sub un alt aspect, obligația la care dă naștere așa-zisa plată, nu este a celui care o face, ci a celui care o primește. Prin urmare, firesc este ca, vorbind de izvoare de obligații, să ne referim la cel obligat s-o restituie, așa cum prevede art. 1491 C. civ. Quebec. și nu la cel care o primește.
Francezii, preocupați de a conserva terminogia tradițională, deși păstrează denumirea clasică de plată nedatorată, noua dispoziție de la art. 1302 din Ordonanța de reformă a dreptului obligațiilor din 10 februarie 2016, nu se mai referă la „repetiția a ceea ce a fost plătit”, ci la obligația de restituire a ceea ce a fost primit fără a fi datorat”.
Revenind la reglementarea noastră, evitarea sintagmei „plată nedatorată”, care este o evidentă contradictio in terminis, ar putea fi făcută prin formula „restituirea prestației nedatorate”, singurul izvor de obligații corect exprimat.
13. „Repararea prejudiciilor nepatrimoniale”. Atât denumirea marginală de la art. 1391 C. civ., cât și cele patru dispoziții ale acestuia sunt susceptibile de serioase obiecții.
Departe de a tranşa controversa clasică a „reparabilităţii” prejudiciilor morale, actualul Cod civil nu face decât s-o complice.
– Sintagma „prejudicii nepatrimoniale” o găsesc criticabilă, pentru cel puţin două motive: în primul rând, pentru că orice noţiune de drept trebuie definită prin ce este ea în realitate, şi nu prin ce nu este (per a contrario); apoi, plasarea prejudiciilor morale într-un plan secund faţă de cele patrimoniale, evidenţiază o poziţionare inacceptabilă faţă de valorile morale ale persoanei, cele care ar trebui protejate cu prioritate de drept, înaintea celor patrimoniale, mercantile de cele mai multe ori.
– Chiar dacă sintagma „repararea prejudiciului” se bucură de o îndelungată tradiție, ea este discutabilă din perspectivă terminologică. În vorbirea curentă, verbul „a repara” înseamnă a readuce un lucru în stare de folosire (funcționare) prin refacere, restaurare, reconstituire. Or, prejudiciul fiind un rău, dreptul își propune să-l înlăture prin compensare, indemnizare, și nicidecum să-l repare. Repararea capătă sens doar dacă o privim din perspectiva patrimoniului știrbit al victimei, când despăgubirea vine să-l reîntregească, de cele mai multe ori, prin indemnizare. Acest din urmă termen de origine latină vizează tocmai înlăturarea unei daune (damnum), și nu refacerea ei.
Drept urmare, sancțiunea îndreptată împotriva autorului prejudiciului moral nu poate avea ca finalitate repunerea victimei in statu quo ante, ci doar indemnizarea acesteia, de o manieră aptă să-i procure o satisfacție, o alinare a suferinței morale, un posibil remediu, inter alia, pentru situaţia injustă în care se află. În asemenea cazuri, daunele-interese au caracter, nu doar compensator, ci și unul punitiv. În dreptul anglo-saxon, conceptul de punitive damages sau exemplary damages, vine să concretizeze funcția de pedeapsă civilă, susținută de Boris Starck într-o lucrare de referință în materie[42], și reluată tot mai insistent de doctrina modernă[43].
Prin excepţie de la principiul specific răspunderii civile, potrivit căruia măsura reparaţiunii este dată de întinderea prejudiciului, în cazul prejudiciilor morale vorbim de un posibil „remediu adecvat situației injuste a victimei”, (sintagmă avansată în lucrarea mea de doctorat[44]), remediu dozat şi în raport de gradul de vinovăţie a agentului, de intensitatea faptelor sale prejudiciabile.
Un asemenea remediu nu-și poate găsi sediul de reglementare decât în cadrul Persoanelor, instituit pentru protecția juridică, nu doar a drepturilor nepatrimoniale, dar și a simplelor interese lezate ale victimei.
– Includerea prejudiciului nepatrimonial în cadrul prejudiciului reparabil nu face decât să convertească dreptul victimei la indemnizare dintr-un drept esenţialmente nepatrimonial, într-o componentă a patrimoniului, ca orice alt drept de creanță al victimei, compromiţându-se astfel distincţia clasică dintre drepturile patrimoniale şi cele nepatrimoniale. Dacă prejudiciile morale au fost asimilate de jurisprudență prejudiciilor patrimoniale, apelându-se la argumentul de interpretare potrivit căruia textul de la art. 998 din Codul civil de la 1864 nu distingea între felurile prejudiciilor, astăzi, când avem o reglementare atât de detaliată a prejudiciului, soluția juridică a prejudiciului moral nu mai poate fi similar susţinută.
Actualul Cod civil pare să accepte distincția dintre cele două categorii de prejudicii. Astfel, principiul răspunderii pentru fapta proprie instituit la art. 1357 C. civ., continuă să vizeze prejudiciul în general, fără nicio distincţie, contrar reglementărilor Codului civil din Quebec şi celor ale Proiectului Catala (citate supra, notele de subsol nr. 22 și 23).
O asemenea supoziție este însă risipită de faptul că repararea prejudiciilor nepatrimoniale este amplasată în cadrul reparării prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.
Pe de altă parte, deși dispoziția de principiu de la art. 1359 C. civ. „(…) obligă autorul faptei ilicite să repare prejudiciul, și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia (…)”, repararea prejudiciilor nepatrimoniale, reglementată la art. 253-256 și art. 1391 C. civ., este circumscrisă doar încălcării drepturilor nepatrimoniale. O abordare diferită o au Principiile Europene ale Răspunderii Delictuale (EGLT), care au în vedere, în mod generic, prejudiciile cauzate prin atingerile interesului juridiceşte protejat[45]. Prin urmare, răspunderea civilă pentru prejudiciile morale nu este condiționată de atingerea adusă drepturilor nepatrimoniale, ele fiind instituții juridice distincte.
– Rezerve trezește și sistematizarea materiei supuse reglementării. Astfel, deși Capitolul IV al Titlului II C. civ. este rezervat răspunderii civile, cu excepția primelor două dispoziții generale care definesc cele două răspunderi, toate prevederile privesc de fapt doar răspunderea delictuală.
– Apoi, dispozițiile de la art. 1391 C. civ. nu privesc toate prejudiciile patrimoniale, cum greșit sugerează denumirea marginală a normei, ci doar pe cele cauzate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății, fiind vizat doar prejudiciul corporal. Cum aceste valori fac obiectul unui drept nepatrimonial dintre cele prevăzute la art. 252 C. civ., firesc ar fi fost ca prevederile legale amintite să fie plasate în materia specifică apărării drepturilor nepatrimoniale, cu atât mai mult cu cât însăşi denumirea marginală de la art. 1391 sugerează o asemenea filiaţie. S-ar fi evitat astfel trimiterea inedită de la art. 1391 alin. (5) potrivit căreia „dispoziţiile de la art. 253-256 rămân aplicabile” (ca şi cum s-ar putea întâmpla și altfel)[46].
– Pe fond, dispoziția de la art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit căreia persoana prejudiciată poate cere „despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială (s.n.) pentru prejudiciul chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat”, este defectuoasă, pentru că nu rezultă dacă, în concepția codificatorilor, atât despăgubirile cât și reparația patrimonială, pot fi cerute doar pentru prejudiciul nepatrimonial, sau dacă s-a vrut să se distingă între despăgubiri, aplicabile prejudiciilor patrimoniale, și reparația patrimonială, specifică prejudiciilor nepatrimoniale. În ambele ipoteze, textul este criticabil.
Distincţia neobişnuită între „despăgubiri” şi „reparaţia patrimonială” ar putea căpăta sens doar dacă, potrivit noii reglementări, despăgubirea ar privi doar prejudiciul patrimonial, în timp ce reparația patrimonială ar fi acordată doar pentru încălcarea prejudiciilor nepatrimoniale. Cum însă, potrivit art. 1381 alin. (2), instanţa va putea acorda despăgubiri pentru durerea încercată prin moartea victimei, rezultă că distincţia amintită este una arbitrară.
– Soluția de la art. 1391 alin. (2) C. civ., în materia prejudiciului prin ricoşeu, potrivit căreia „instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” (s.n.), lărgeşte în mod nejustificat cercul persoanelor îndreptăţite la asemenea despăgubiri. Ea este contrară recomandării Rezoluţiei 75-7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei adoptată la 14 martie 1975, cu privire la repararea prejudiciilor în caz de leziuni corporale şi de deces. Potrivit art. 19 din această Rezoluţie, „sistemele juridice care, actualmente nu acordă un drept la reparare pentru suferinţe psihice îndurate de o terţă persoană în urma decesului victimei ar trebui sã acorde o astfel de reparare unor persoane ca tată, mamă, soţ sau soţie,l ogodnic şi copii ai victimei, cu respectarea condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecţiune cu victima în momentul decesului. În sistemele juridice care acordă actualmente anumitor persoane un asemenea drept la reparare, acesta nu trebuie sã fie lărgit, nici în ce priveşte pe cei care au dreptul, nici în ce priveşte dimensiunea indemnizaţiei”.
[40] Din punct de vedere gramatical, textul este greşit, corect fiind „în lipsa acestuia” pentru a se înţelege mai bine că este vorba de lipsa acordului, şi nu de orice lipsă.
[41] Afirmaţia că asemenea exprimări nu sunt întotdeauna susceptibile de o traducere cuvânt cu cuvânt poate fi ilustrată cu sintagma „du respect du corps après le décès”, care este denumirea Secţiunii a patra din primul capitol al Titlului al doilea din Codul civil Quebec. Codul civil intitulează Secţiunea a 4-a a Capitolul II „Respectul datorat persoanei şi după decesul său”.
[42] B. Starck, Essai d’une theorie générale de la responsabilité civile considérée en sa double fonction de garantie et de peine privée, L. Rodstein, 1947.
[43] S. Carval, La responsabilité civile dans sa fonction de peineprivée, LGDJ, 1995.
[44] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p. 36.
[45] Art. 2:101. Préjudice réparable. Le préjudice consiste en une ateinte matérielle ou immatérielle à un intérêt juridiquement protégé.
[46] În discuţie nu poate fi dacă dispoziţiile amintite „rămân” sau „nu rămân” aplicabile, ci doar dacă ele se aplică în mod corespunzător, formula obişnuită de trimitere.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.