Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești
Sache Neculaescu - august 1, 20184. „Imposibilitatea obiectului obligației” sau „imposibilitatea prestaţiei”? Deși regula ad impossibilium nulla obligatio, se bucură de o îndelungată tradiție, ea este diferit tratată în spaţiul juridic european. În dreptul francez, ca de altfel şi în dreptul nostru, imposibilitatea prestaţiei este privită la momentul încheierii contractului fiind asimilată obligaţiei inexistente, cea care atrage nulitatea absolută a contractului. Privită în acest moment, doar imposibilitatea absolută poate constitui motiv al desfiinţării contractului, o imposibilitate in abstracto, insurmontabilă pentru oricare alt debitor care s-ar fi obligat la aceeaşi prestaţie[21]. De cele mai multe ori imposibilitatea este relativă şi priveşte doar aptitudinea personală a debitorului care s-a obligat, o imposibilitate privită in concreto, care însă nu desfiinţează contractul.
În dreptul german, consecinţele juridice ale imposibilităţii sunt diferite. Astfel, debitorul unei obligaţii imposibile absolut este exonerat doar de executarea în natură a obligaţiei asumate [§ 275 alin. (1) BGB], dar nu şi de răspundere. Pentru imposibilitatea existentă încă de la momentul formării contractului debitorul va răspunde, excepţie făcând situaţia în care n-a cunoscut şi nici nu putea să cunoască imposibilitatea prestaţiei la care s-a obligat [§ 311a alin. (2) BGB]. În acest caz, debitorul, deşi neculpabil, răspunde în temeiul unei garanţii faţă de creditor că-şi va executa obligaţiile asumate. Dacă însă imposibilitatea survine după încheierea contractului, neexecutarea prestaţiei va fi imputată debitorului, având ca temei prezumţia de culpă a debitorului (§ 283 BGB)[22].
Sistemul common law nu cunoaşte regula ad impossibilium nulla obligatio, astfel că cel care s-a obligat prin contract este ţinut să răspundă chiar şi pentru obligaţii imposibile[23].
Codul nostru civil are în vedere, la art. 1227, „imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei”. Potrivit acestei norme, „contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.
Soluţia este inspirată de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale, potrivit cărora „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligaţiei asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului” (art. 3.3). Conform alin. (2) al aceleaşi norme, „simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptăţită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea contractului”.
Cu un text mai sintetic, care vizează ambele ipoteze, art. 4:102 din Principiile dreptului european al contractelor (PECL) dispune că „un contract nu este invalid pentru simplul motiv că la încheierea lui, executarea obligaţiei era imposibilă sau că una dintre părţi nu avea dreptul să dispună de bunurile care formează obiectul”.
Fără a se referi la condiţia ca obligaţia să fie posibilă, Codul civil italian, în art. 1347 vizează „posibilitatea survenită a obiectului”[24], iar art. 28 din Codul european al contractelor se referă la „survenienţa posibilităţii conţinutului” contractului. Ambele reglementări vizează însă obligaţiile afectate de condiţie sau de termen.
Chiar dacă soluţia Codului nostru civil este aliniată acestor proiecte europene printr-un text care pare să deroge de la regula ad impossibilium…, câteva întrebări sunt totuşi inevitabile:
– mai întâi, concesia pe care Codul civil o face printr-o exprimare atât de tranşantă, ar fi avut nevoie de câteva nuanţări obligatorii. Ne-am putea întreba: chiar orice imposibilitate în care se află una dintre părţi la momentul încheierii contractului să fie indiferentă pentru valabilitatea acestuia? Doctrina clasică spune că nu. De altfel, că este aşa, o spune chiar enunţul pe care îl examinăm, în partea lui finală, potrivit căruia contractul este valabil „în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”;
Credem că o asemenea exprimare este prea lapidară, lăsând insuficient conturată condiţia care priveşte posibilitatea prestaţiei. Textul normativ ar trebui să fie mai explicit şi să prevadă care „imposibilitatea iniţială a prestaţiei” poate fi indiferentă contractului. Nevoia de claritate a normei impunea ca norma să prevadă că doar imposibilitatea relativă în care se află una dintre părţi nu afectează contractul, în timp ce imposibilitatea absolută a prestaţiei, cea care, în mod obiectiv împiedica pe oricare alt debitor să-şi execute obligaţiile, este o cauză de desfiinţare a contractului. Invocarea în practică a unui astfel de motiv al desfiinţării contractului are nevoie de un temei juridic explicit care ţine strict de obiectul obligaţiei şi nu de „cazul în care prin lege se prevede altfel”, o trimitere fără nicio adresă. Care să fie un asemenea „alt caz” de nulitate absolută a contractului? Dacă în materia obiectului contractului, autorii textului au găsit potrivită exemplificarea prin trimitere la vânzare, locaţiune, împrumut, trimiterea la „alte cazuri prevăzute de lege” este o exprimare prea generală. Raportându-ne la practică, invocarea cazului de nulitate absolută a prestaţiei pentru imposibilitatea absolută a prestaţiei are nevoie de un temei juridic explicit, măcar de principiu.
Această distincţie este operată de majoritatea manualelor de astăzi[25] şi o găsim în art. 27 din Codul European al Contractelor, proiect al privativiştilor de la Pavia, potrivit căruia „conţinutul este posibil când contractul este susceptibil de a fi executat în lipsa obstacolelor obiective cu caracter material sau juridic care împiedică de o manieră absolută realizarea obiectivului urmărit”, definiţie care ar fi trebuit preluată şi de noul nostru Cod civil. Altfel, norma de la art. 1227 C. civ. este incompletă şi poate induce concluzia că promovează o concepţie mai indulgentă faţă de imposibilitatea prestaţiei, condiţie pe care o şi ignoră ca principiu. O asemenea interpretare ar intra în coliziune cu preocuparea europeană de moralizare a contractului, sub influenţa protecţiei consumatorilor, cea care a impus o serie de orientări noi, preluate şi de actualul nostru Cod civil, cum ar fi obligaţia de a acţiona în toate fazele contractului cu bună-credinţă, obligaţia de informare, adaptarea contractului, invocarea leziunii de către majori, impreviziunea etc. O protecţie eficientă a părţii mai slabe din contract ar presupune lărgirea noţiunii de imposibilitate ca obstacol al validităţii, cel puţin a contractelor în care există o dependenţă sau subordonare între părţi[26] şi nu o relaxare a exigenţei faţă de prestaţiile ce se dovedesc imposibile absolut, pe care o propune norma aflată în discuţie. Milităm aşadar pentru ca principiul tradiţional ad impossibilium nulla obligatio să-şi găsească locul în cadrul unei norme de principiu, aşa cum, de exemplu, există în Codul civil Quebec [art. 1373 alin. (2)] şi abia apoi să fie enunţată norma de la art. 1227 C. civ.;
– o obiecţie de ordin exclusiv terminologic priveşte sintagma „imposibilitatea obiectului obligaţiei”. Odată convenit că obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul, aşa cum dispune art. 1226 C. civ., logica ne impune să ne referim la „imposibilitatea prestaţiei” şi nu a obiectului obligaţiei. O astfel de distincţie o face şi Codului civil Quebec, ale cărui dispoziţii au inspirat pe redactorii Codului nostru. Astfel, după ce la art. 1373 se defineşte obiectul obligaţiei ca fiind prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor şi care constă în a face sau a nu face ceva, în alin. (2) al aceluiaşi text se dispune că „prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie contrară ordinii publice”. La fel, art. 1174 din Codul civil italian se referă la prestaţie, care constituie obiectul obligaţiei.
– pentru aceleaşi motive, credem că normele de la art. 1229-1230 C. civ. n-ar trebui denumite „bunurile viitoare”, „bunurile care nu sunt în circuitul civil” şi „bunurile care aparţin altuia” ci ele ar fi trebuit să se refere la „prestaţia” privind asemenea bunuri, căci despre ea este vorba şi nu despre bunuri ca atare, materie pe care o regăsim în Cartea a III-a. Un argument în acest sens ni-l furnizează art. 1374 CCQ, potrivit căruia „prestaţia poate purta asupra oricărui bun, chiar şi viitor…”, formulă care ar fi trebuit preluată la toate trei norme de la art. 1229 și 1230 C. civ., la fel cum, prevederile de la art. 1231 și 1232 n-ar trebui să se refere la „determinarea calităţii obiectului” sau la „determinarea obiectului de către un terţ”, ci la „determinarea prestaţiei contractuale”;
– referindu-se la bunurile care aparţin altuia, Codul civil se limitează la enunţarea regulii potrivit căreia bunurile care aparţin unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, fără a se referi la excepţie, contractul fraudulos încheiat de părţile care ştiau sau ar fi trebuit să ştie că bunul contractat nu este al înstrăinătorului a cărui sancţiune este nulitatea absolută, prin aplicarea regulii fraus omnia corrumpit. Nici reglementarea vânzării bunului altuia de la art. 1683 C. civ. nu se referă la vânzarea frauduloasă.
5. Fapta ilicită sau prejudiciul injust cauzat altuia – izvor de obligații? Printre izvoarele de obligații inventariate de art. 1165 C. civ. se află și fapta ilicită, în logica principiului clasic înscris la art. 998 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Conservarea concepției clasice liberale despre libertatea individuală, potrivit căreia întregul orizont social era conceput ca expresie a faptei omului, nu se mai justifică astăzi. Oricât de ilicită și imorală ar fi fapta omului, ea nu interesează dreptul civil decât doar dacă a cauzat altuia un prejudiciu injust, premiza majoră a oricărei ipoteze de răspundere. Fapta nu preocupă dreptul civil, decât integrată în cauzalitatea prejudiciului suferit de victimă. O eventuală acţiune în justiţie întemeiată exclusiv pe fapta ilicită ar fi respinsă de plano, ca lipsită de interes.
De altfel, o analiză a condiţiilor răspunderii civile, în ordinea fixată de art. 1353 C. civ., evidenţiază faptul că prejudiciul este situat înaintea faptei ilicite, iar potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”. Înainte de a ne întreba cine este autorul faptei, avem realitatea pagubei care cere reacţia dreptului. Prin urmare, nu fapta omului este izvor de obligaţii, ci prejudiciul este cel care declanşează mecanismul răspunderii. Avem în vedere doar prejudiciul injust suferit de victimă, cel care poate fi pus în sarcina respondentului, și nu orice prejudiciu, cum greşit dispune enunţul de la art. 1381 C. civ.
6. „Subiectele de drept civil” sau „subiecții de drept civil”? Potrivit art. 25 C. civ., „subiectele de drept civil” sunt „persoanele fizice şi persoanele juridice”.
S-a ajuns să se vorbească de subiecte de drept, şi nu de subiecţi de drept, pentru că prima dintre exprimări sugerează, prin însăşi denumirea ei, ideea că dreptul nu se ocupă de om în sine, ci de om în calitatea lui de persoană, aceea de purtător, sau virtual purtător de drepturi şi obligaţii[27]. Explozia drepturilor fundamentale face însă ca dreptul civil să se apropie tot mai mult de problemele existenţiale ale omului, reglementând o serie de aspecte privind „corpul uman, organele şi ţesuturile detaşate de el şi chiar durerea fizică sau psihică”[28], valori care nu sunt mereu aceleaşi, pentru că nici sensibilitatea umană nu este egală, neputând fi standardizată după aceleaşi criterii precum drepturile patrimoniale.
Dacă, în mare parte, doctrina românească de drept civil agreează sintagma clasică[29], sunt şi autori care, analizând structura raportului juridic civil, au în vedere subiecţii acestuia. Astfel, profesorul Ovidiu Ungureanu, cel care s-a ocupat cu predilecţie de drepturile persoanei fizice, după ce în manualul din 2003 se referă la „subiectele de drept civil”[30], ulterior, în anul 2007, în cadrul cursului de introducere în dreptul civil, vorbeşte de „subiecţii raportului juridic civil”[31], formulă pe care o găseşte preferabilă. Este de presupus că distinsul autor a avut în vedere aceleaşi argumente, constatând că, în limbajul curent, sintagma „subiecte de drept civil” este în dezacord total cu înţelesul ei obişnuit, acela care vizează doar temele de drept civil. Dacă se acceptă că o serie de termeni din vorbirea curentă capătă un înţeles tehnic în limbajul juridic, termenii împrumutaţi de drept n-ar trebui folosiţi într-un sens mult diferit de cel obişnuit, mai ales acolo unde avem alternative de exprimare.
Dar, un argument de autoritate ni-l oferă Dicţionarul ortografic ortoepic şi morfologic al limbii române, întocmit de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române, potrivit căruia pluralul de la cuvântul subiect, în accepţiunea de persoană, este subiecţi şi nu subiecte, pentru că în spatele persoanei se află de fapt omul, subiect al tuturor drepturilor şi obligaţiilor civile. Prin urmare, acordul trebuie făcut între om şi subiect şi nu între persoană sau parte şi subiect. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 32 C. pr. pen. potrivit căruia „părţile sunt subiecţi procesuali…”.
Tot astfel, Secţiunea a 2-a din Titlul V, Cartea a V-a C. civ. este intitulată inadecvat „subiectele plăţii”, sintagmă care, în vorbirea curentă, nu poate semnifica decât eventuale motive pentru care s-a făcut plata. Or, sensul sintagmei fiind altul, milităm pentru sintagma „subiecții plății”, mai ales că, în această materie, părțile raportului obligațional au denumiri specifice: solvens, cel care face plata, și accipiens, cel care o primește.
Chiar dacă discuţia ar putea părea ușor frivolă, cred că un sistem de drept, mai ales unul despre care pretindem că a fost reformat, trebuie să se recomande prin coerenţă și consecvență terminologică, cu atât mai mult când vorbim de termeni care se constituie în instrumente primare ale discursului juridic, normativ sau doctrinar.
7. „Atingerea dreptului sau interesului” ori „vătămarea dreptului sau a interesului”?
Un prim termen frecvent folosit de noul Cod civil este acela de „atingere” pe care îl întâlnim în Titlul I, Capitolul II, intitulat „respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei inerente”, în materia drepturilor la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice, la art. 62 alin. (1) potrivit căruia „nimeni nu poate aduce atingere speciei umane”[32], la art. 64 privind „atingerea integrităţii fiinţei umane”, la art. 72, în materia oricărei „atingeri aduse onoarei şi reputaţiei”, sau art. 74, normă care inventariază mai multe „atingeri aduse vieţii private”.
Preferinţa autorilor noilor texte normative pentru acest termen este prezentă şi în materia răspunderii delictuale. Potrivit prevederii de la art. 1359 C. civ., „autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia”, iar în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, art. 1391 alin. (3) C. civ. vizează „dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii”. Cum se vede, acest termen a devenit un pass-partout, prin care sunt desemnate, atât faptele prin care sunt încălcate drepturile la viaţă privată şi la demnitatea persoanei umane, cât şi consecinţele acestora, contrar unei exigenţe impusă de normele de tehnică legislativă de a distinge între ele.
La rândul lor, atingerile pot fi, atât vătămătoare pentru interesele victimei, cum este cazul prevăzut de art. 1359 C. civ., cât şi independente de orice prejudiciu, cum sunt cele de la art. 74 C. civ., ceea ce face ca termenul „atingere” să fie ambiguu, afectându-se precizia exprimării normative. De aceea, este inexplicabilă folosirea termenului „atingere”, evitându-se termenul „vătămare”, cu mult mai exact şi deci, preferabil. Astfel, deşi denumirea marginală a art. 1359 este „repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”, ipoteza normei trimite la „prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia”, formulă vagă şi echivocă. În ce ar putea consta aici atingerea unui interes decât în vătămarea lui?
În aprecierea mea, coerenţa limbajului juridic impune folosirea aceloraşi termeni juridici, chiar cu riscul repetării lor, aşa cum se întâmplă în cadrul unui alt text normativ, cel de la art. 1360 C. civ. privind legitima apărare, când sintagma care o desemnează, apare atât în denumirea normei cât şi în ipoteza descrisă a normei[33].
Dar, înainte de a le enumera, era preferabil ca, printr-un enunţ de principiu, să fie definite asemenea atingeri, în care să se prevadă caracterul lor ilicit, evitându-se repetarea de fiecare dată a sintagmelor „fără drept” sau „fără acord” la toate cele zece fapt inventariate. Autorii acestor texte au o altă opţiune. La art. 75 C. civ., denumit sec „limite” se prevede că „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului în care România este parte”.
O primă obiecţie priveşte caracterul eliptic al acestei denumiri marginale. Să fie vorba de limitele drepturilor prevăzute în această secţiune, aşa cum am fi înclinaţi să credem citind alin. (1) al normei sau de limitele sancţiunii unor încălcări ale acestor drepturi, cum rezultă din prevederea de la alin. (2)? Întrebarea putea fi evitată dacă textul ar fi adoptat soluţia prevăzută de art. 8 par. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care foloseşte termenul de „ingerinţă”[34].
Dar, pe fond, enunţul de la art. 75 alin. (1) C. civ. este discutabil. În primul rând, negaţia potrivit căreia „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege…”, chiar dacă este preluată din textul Convenţiei, putea fi totuşi înlocuită cu un enunț pozitiv, conform unei bune tehnici legislative.
Apoi, afirmaţia în sine că atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor, este, în opinia noastră, parţial adevărată. La o examinare atentă a faptelor de la art. 74 NCC, vom observa că o bună parte dintre ele privesc fapte care încalcă drepturi de care titularul poate dispune, unde se verifică regula volenti non fit iniuria. Astfel, intrarea, rămânerea într-o locuinţă, cu consimţământul celui care o ocupă legal, captarea imaginii sau a vocii unei persoane, având consimţământul acesteia, precum şi celelalte fapte care se săvârşesc cu acordul titularului, nu pot fi considerate atingeri ale vieţii private. Când este însă vorba de interceptarea fără drept a unei convorbiri private, prevăzută la art. 74 lit. b) noul C. Civ. sau de ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, prevăzută de lit. e) din acelaşi text, fapte pentru care se cere aprobarea unor organe abilitate, altele decât titularul dreptului, ele rămân încălcări ale dreptului la viaţă privată, chiar dacă legea, în sens larg, admite ingerinţe în exercitarea unui asemenea drept. De altfel, însuşi termenul „ingerinţă” desemnează amestecul în viaţa intimă, încălcarea acestuia, în timp ce „ingerinţa legitimă” este cea definită de art. 8 par. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit căreia „nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerinţă este prevăzută de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. La fel, art. 28^1 alin. (1) C. civ. elveţian prevede că „cel care a suferit o atingere ilicită a personalităţii sale poate acţiona în justiţie orice persoană care a participat”, iar la alin. (2) al aceluiaşi text se prevede că „atingerea este ilicită când nu este justificată prin consimţământul victimei, de un interes preponderent privat sau public sau de lege”.
Prin urmare, pentru a fi considerată atingere a vieţii private, ingerinţa trebuie să fie ilicită, sau, dacă se preferă o formulă mai generală, nelegitimă, în timp ce opusul acesteia, ingerinţa legitimă, deşi este o încălcare a dreptului la viaţă privată, nu va fi sancţionată. Dacă vom admite că, în cazul interceptării convorbirilor, nu ne aflăm în faţa unei încălcări a dreptului la viaţă privată doar pentru că legea permite ingerinţa, vom acredita ideea că drepturile omului sunt lăsate la discreţia autorităţii, când de fapt, ele sunt drepturi naturale, opozabile autorităţii. Orice limite sau condiţionări privesc doar exerciţiul dreptului şi nu existenţa lui ca atare, aşa cum o spune par. 2 al art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Apoi, includerea printre atingerile vieţii private la art. 74 lit. a), „luarea din aceasta (din locuinţă – s.n.) a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”[35], după modelul de la art. 36 pct. 1 C. civ. Quebec, este discutabilă, în condiţiile în care o astfel de faptă se numeşte furt, despre care, cu greu s-ar putea spune că este îndreptată şi împotriva vieţii private. Dreptul la viaţă privată este încălcat din momentul intrării sau refuzului de a părăsi locuinţa, astfel că faptele ulterioare nu fac decât să se suprapună acestei imixtiuni.
Codul civil întrebuinţează doar secvenţial termenul ambiguu atingere, evitându-l în materii conexe celei mai sus evocate, ceea ce, din nou, pune în cauză omogenitatea limbajului juridic, contrar prevederii de la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căreia „în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceeaşi termeni”.
Astfel, art. 253 C. civ. prevede că „persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau ameninţate…” şi nu atinse sau cărora le-au fost aduse atingere, la fel cum, art. 255 alin. (6) se referă la „… apărarea dreptului nepatrimonial încălcat”, şi nu la dreptul care a fost atins. Este proba evidentă că aceste texte aparţin unor autori diferiţi şi că ele n-au fost corelate.
Susţin că folosirea sintagmei „atingerea dreptului” în loc de „încălcarea dreptului” complică inutil terminologia juridică în materie, şi că deci, termenul tradiţional „încălcare” este preferabil.
De altfel, înţelesul acestui termen în limba franceză este diferit de corespondentul său românesc. Potrivit DEX-ului, cuvântul „atingere” înseamnă, în primul rând, acţiunea de „a lua contact direct (dar superficial), uşor sau în treacăt, cu un lucru sau o suprafaţă”, spre deosebire de înţelesul obişnuit al termenului francez „atteinte” care are un sens mai ofensiv[36]. Aici el desemnează acţiunea prin care se aduce cuiva un prejudiciu, vătămarea, lezarea, cât şi rezultatul păgubitor, înţeles pe care termenul echivalent românesc îl dobândeşte doar printr-o exprimare metaforică.
Potrivit definiţiei date de un dicţionar juridic frecvent utilizat de doctrina de drept civil[37], termenul „atteinte” desemnează „acţiunea dirijată contra a ceva sau a cuiva prin mijloace directe”, acţiune care poate fi „materială (degradare), imaterială (injurii), corporală (rănire), juridică (spoliere), cât şi rezultatul prejudiciabil al acestor acţiuni, paguba, prejudiciul”[38]. Fiind polisemantic, acest termen ar fi trebuit evitat, sau, dacă s-ar fi apreciat că este preferabil celor tradiţionali „încălcare” sau, după caz, „vătămare”, era nevoie ca, în prealabil, să-i fi fost definit înţelesul, aşa cum impune una dintre cerinţele de tehnică legislativă, potrivit căreia „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie”[39].
[21] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10-e édition, Éd. Litec, Paris, 2007, p. 178.
[22] B. Fauvarque-Cosson, op. cit., p. 307.
[23] Idem, p. 310.
[24] Art. 1347. Possibilità sopravvenuta dell’oggetto.
[25] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e edition, Defrénois, Paris, 2009, p. 304; Fr. Terré, Pour une reforme du droit des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 190 și 191.
[26] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 10-e édition, Paris, 2009, p. 313.
[27] Cuvântul „persoană” îşi trage originea din cuvântul etrusc phersu (a se vedea Fr. Létoublon, La personne et ses masques : remarques sur le développement de la notion de personne et sur son étymologie dans l’histoire de la langue grecque, Faits de langues, 1994 – persee.fr). Autorul avansează teza interesantă că, de fapt, ideea de a lega înţelesul cuvântului persoană de mască, dată fiind pasiunea lor pentru teatru, şi nu romanilor, care l-au preluat doar, consacrându-l. La origini, termenul semnifica aspectul, figura umană pentru ca, mai apoi, cuvântul latin persona să însemne masca pe care actorul şi-o punea înainte de a intra pe scenă, cea care, prin grimasa ce-i era amprentată, anunţa, fie destinul tragic al personajului întruchipat, fie accentele comice ale rolului în care a fost distribuit. Abia apoi, termenul a început să semnifice personajul jucat de actor. Efectul pervers al acestei evoluţii constă în aceea că termenul personne a căpătat un înţeles bipolar, semnificând în limba franceză, ori totul (persoana), ori nimic (sensul negativ şi absolut al răspunsului la întrebarea pe cine ai văzut).
[28] O. Ungureanu, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 18.
[29] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 19; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 58; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 93; Fl. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 129.
[30] Cu toate acestea, într-un manual ulterior, acelaşi autor revine la formula „subiectele de drept civil”. A se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 17.
[31] O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediția a 8-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 71.
[32] Textul este preluat din art. 16-4 C. civ. fr. potrivit căruia „nimeni nu poate aduce atingere integrităţii speciei umane”.
[33] Pe de altă parte, ni se pare discutabilă sintagma „repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”, având în vedere că textul este aşezat în cadrul secţiunii a 3-a din capitolul IV care se referă la răspunderea pentru fapta proprie, unde vătămarea unui interes este o condiţie şi în acelaşi timp, o premiză a unei astfel de răspunderi, în timp ce repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale este reglementată de normele din cadrul secţiunii a 6-a din acelaşi capitol.
[34] Versiunea oficială a traducerii Convenţiei, preia termenul „ingerinţă” („ingénce”), în timp ce profesorul C. Bîrsan în lucrarea Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 591, foloseşte termenul românesc „amestec”. Este un exemplu fericit când corespondentul românesc are aproximativ acelaşi înţeles cu termenul din limba franceză, ceea ce nu se întâmplă în cazul „atingerii” (atteinte).
[35] Este un text mai puţin elaborat care suferă şi din perspectivă gramaticală. Pentru ca enunţul să aibă sens, textul se putea referi la „luarea din locuinţă a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”.
[36] În limba franceză, infracţiuni precum spionajul, atentatul, complotul s.a. sunt grupate sub titlul des atteintes aux intéréts fondamentaux de la nation iar sintagme precum atteinte à la Constitution, atteinte à la pudeur, atteinte sexuelle, atteinte mortelle, nu au corespondent în limba română.
[37] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 2007, pp. 88 și 89.
[38] Ibidem.
[39] Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.