O radiografie a răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006

1. INTRODUCERE

Răspunderea persoanelor care, prin faptele lor, aduc daune sănătății altei persoane și care au obligația de a acoperi cheltuielile ocazionate de asistența medicală a fost reglementată inițial prin art. 188 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătății populației^[1], text care prevedea că: „Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuielile necesitate de asistența medicală acordată acesteia.”

În aplicarea acestor prevederi legale, calitatea procesuală activă a unităților sanitare a fost stabilită pe cale jurisprudențială, fostul Tribunal Suprem statuând că, dacă printr-o faptă ilicită victima a suferit vătămări ale sănătății care fac necesară acordarea de asistență medicală, constând în administrarea de medicamente, spitalizare etc., autorul faptei ilicite este obligat să plătească unității sanitare (dacă are personalitate juridică) sau forului său tutelar despăgubiri reprezentând valoarea cheltuielilor ocazionate cu asistența sanitară ce i-a fost acordată victimei^[2].

Practica judiciară și doctrina din perioada de aplicare a textului au stabilit, în mod constant, că el instituie o obligație de despăgubire civilă și, fără a deroga de la principiile art. 998 din Codul civil din 1864^[3], „nu reprezintă decât o aplicare a acestora cu privire la cheltuielile necesitate de asistența medicală acordată victimelor unor fapte ilicite săvârșite de terțe persoane – a regulilor care cârmuiesc răspunderea civilă delictuală”^[4]. Totodată, observându‐se că dispozițiile art. 188 din Legea nr. 3/1978 nu pot fi extinse dincolo de litera și finalitatea lor, ceea ce presupune o interpretare restrictivă a normei, s‐a arătat că textul nu este aplicabil dacă, în urma săvârșirii faptei ilicite, a fost vătămată sănătatea, sau integritatea corporală a făptuitorului – ori și ale acestuia ‐, ci sunt incidente numai pentru cheltuielile de spitalizare ale victimei, persoană fizică distinctă de aceea a făptuitorului^[5].

Dreptul unităților sanitare de a recupera, pe calea unei acțiuni directe, despăgubirile reprezentând cheltuielile de asistență medicală acordată victimei unei fapte ilicite a fost reglementat, ulterior, prin art. 106^[6] din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate^[7].

Această reglementare a fost mai explicită, în sensul că a stabilit cine are calitatea de subiect activ al raportului obligațional, respectiv casele de asigurări de sănătate, precum și destinația acestor sume după recuperare, în sensul că ele devin venituri ale fondului caselor de asigurări de sănătate^[8].

O.U.G. nr. 150/2002 a fost abrogată prin art. 317 alin. (3) din Legea nr. 95 din 16 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății^[9] (în continuare, Legea nr. 95/2006), care în cuprinsul art. 313 prevedea următoarele:

„(1) Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către casele de asigurări și constituie venituri ale fondului.

(2) Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări cu care se află în relație contractuală documente justificative care atestă cheltuielile efective realizate”.

În acest caz, calitate procesuală activă aveau casele de asigurări de sănătate, instituții publice cu personalitate juridică, cu bugete proprii, aflate în subordinea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (art. 267 din Legea nr. 95/2006). Casele de asigurări colectau contribuțiile persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se făcea de către A.N.A.F. și gestionau bugetul fondului aprobat, asigurând funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local.

Totodată, ele urmăreau recuperarea cheltuielilor efective ocazionate de asistența medicală acordată în condițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006, prin constituirea ca părți civile în cadrul proceselor penale și susținerea acțiunilor civile în aceste procese^[10].

Prin art. I pct. 34 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72 din 20 septembrie 2006^[11] a fost modificat art. 313 din Legea nr. 95/2006, astfel:

„(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.

(2) Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a cestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență în vederea decontării precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de către casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective”.

Constatăm că, o dată cu această modificare legislativă, calitate de parte civilă în procesele penale, pentru recuperarea despăgubirilor civile reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistența medicală acordată în condițiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a revenit furnizorilor de servicii medicale, respectiv unităților spitalicești, care, în relația de decontare a cheltuielilor de la casele de asigurări de sănătate, aveau obligația de a le a recupera.

Reținem că Legea nr. 95/2006 a fost modificată ulterior prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 2/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative^[12]. Prin art. I pct. 35 din Legea nr. 132/2014 a fost introdus pct. 117¹ în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 2/2014, punct la care s-a prevăzut modificarea art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și s-a introdus răspunderea pentru daune aduse sănătății propriei persoane din culpă. Ulterior, Legea nr. 95/2006 a fost republicată, iar art. 313 alin. (1) a fost renumerotat, devenind art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Art. 320 (în forma actuală) face parte din Titlul VIII „Asigurările sociale de sănătate”, Capitolul IX, „Dispoziții finale” din Legea nr. 95/2006 și prevede următoarele:

„(1) Cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată de furnizorii de servicii medicale, aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate, persoanelor cărora le-au fost aduse daune sănătății prin fapta altor persoane sunt recuperate de către furnizorii de servicii medicale de la persoanele care răspund potrivit legii și au obligația reparării prejudiciului produs. Cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată nu pot fi recuperate de la victimele agresiunilor sau ale accidentelor cu autor neidentificabil, fiind decontate din fond.

(2) Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.”

Din analiza textului examinat, desprindem concluzia că acesta reprezintă o aplicație particulară a răspunderii civile delictuale, în privința prejudiciului corporal constând în vătămarea integrității corporale, ori a sănătății unei persoane, iar subiect activ al raportului juridic obligațional este furnizorul de servicii medicale, care are un drept de acțiune directă pentru recuperarea acestor cheltuieli, iar subiect pasiv este persoana care, prin fapta sa, a adus atingere sănătății altuia.

Acest articol a suferit modificări succesive, prin art. 1 din Legea nr. 256/2019 pentru modificarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății^[13], prin art. I punctul 11 din Ordonanța de urgență nr. 25/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate^[14] și prin art. I punctul 17 din Ordonanța de urgență nr. 145/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, pentru abrogarea unor prevederi legale, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătății^[15] (în continuare, O.U.G. nr. 145/2020).

Aceste modificări au fost determinate de multiplele divergențe, pe care le-au generat interpretarea și aplicarea normei de către instanțele judecătorești, precum și de aprecierea unei sintagme din cuprinsul acesteia, ca fiind neconstituțională.

În continuare, vom prezenta soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în unificarea practicii judiciare privind posibilitatea tragerii la răspundere a victimei unei agresiuni, sau a unui accident provocat de altă persoană, controalele de neconstituționalitate la care a fost supus art. 320 din Legea nr. 95/2006, divergențele jurisprudențiale privind interpretarea acestui articol, conflictele de competență ivite în soluționarea apelului în materie, soluțiile pronunțate de către Curtea Constituțională și de către Instanța Supremă vizând admisibilitatea recursului, precum și competența materială de soluționare a acestei căi de atac.

II. ART. 320 alin. (1) din LEGEA NR. 95/2006, ÎN OPTICA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Interpretarea dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, anterior modificărilor aduse în anul 2020, a condus la conturarea unor optici diferite în practica judiciară, în privința acțiunilor formulate de furnizorul de servicii medicale împotriva victimei agresiunii, în cazurile în care victima, fie nu a formulat plângere penală, fie și-a retras-o, sau a intervenit împăcarea părților.

Unele instanțe judecătorești au apreciat că victima agresiunii poate fi obligată la cheltuielile ocazionate de asistența medicală acordată, dacă nu indică autorul agresiunii, sau nu face dovada că a fost victima unei agresiuni, invocându-se faptul că aceasta se face vinovată de nepunerea la dispoziția titularului acțiunii a datelor necesare pentru identificarea agresorului, ceea ce ar conduce la un așa-zis transfer al culpei de la agresor la victimă.