Unele considerații asupra aplicării doctrinei „dreptului viu” în jurisprudența Curții Constituționale a României
Marin Voicu - noiembrie 1, 2018I. Doctrina dreptului viu în teoria și jurisprudența constituțională europeană
1. Doctrina dreptului viu a fost aplicată în anii 1950 de Curtea Constituțională a Italiei pentru a răspunde necesității de a găsi un „modus operandi” în relația cu Curtea de Casație, în cadrul exercitării procedurii de control incident de constituționalitate.
Această doctrină[1] justifică puterea de control a judecătorului de constituționalitate asupra legii, astfel cum a fost interpretată de judecătorul judiciar și să o realizeze numai dacă ea este în mod manifest susceptibilă de o interpretare conform Constituției. Astfel, s-a recunoscut noul rol al judecătorului judiciar, acela de a participa la controlul de constituționalitate.
Doctrina dreptului viu, importată din SUA, este: „Justificarea de ultim resort pentru legiferarea judiciară sau, în alți termeni, revizuirea normelor juridice sub pretextul necesității unei interpretări evolutive, utilizând metoda teleologică”, doctrina criticată puternic în Franța, ca și „activism judiciar”. „O decizie «activistă» pretinde ca motivarea ei să posede o înaltă putere de persuasiune, ceea ce nu este cazul în majoritatea hotărârilor judecătorești, care se bazează pe interpretări teleologice”[2].
În Franța, două decizii ale Consiliului Constituțional din anul 2010 (6 și 1.10.2010) și alte două din 2011 (4 și 11.02.) „s-au inspirat din doctrina dreptului viu, cu prilejul examinării chestiunilor prioritare de constituționalitate, la sesizarea Curții de Casație sau a Consiliului de Stat. În hotărârile sale Consiliul Constituțional s-a insipirat din doctrina dreptului viu pentru a-și justifica prerogativa controlului legii, astfel cum aceasta a fost interpretată de curțile supreme, administrative și judiciare[3].
2. Cercetând doctrina și jurisprudența constituțională am constatat o redusă preocupare pentru studiul și aplicarea doctrinei „dreptului viu”, cea mai edificatoare lucrare identificată fiind „La doctrine du droit vivant” de C. Severino, publicată de Ed. Economica-Press Universitaires D’Aix Marseille, 2003, în colecția „Droit Public Positif”, cu un „Cuvânt-înainte” de L. Favoreu, constituționalist de o mare reputație și o prefață de A. Pizzarusso, profesor la Universitatea din Pisa.
2.1. Ilustrativă este reflecția din prefață: „Juriștii sunt conștienți de caracteristica activității lor constând în faptul de a opera pe două planuri: cel al edificării regulilor, tendințelor generale și abstracte și cel al aplicării lor la cazuri concrete. În consecință, opoziția dintre noțiunea de «drept teoretic» sau «abstract» și noțiunea de «drept viu» sau «concret» nu datează de ieri”.
Lucrarea, care are la bază teza de doctorat a autoarei C. Severino, este sistematizată în două părți:
– prima parte: „O doctrină solid fixată în contenciosul constituțional italian”care conține trei capitoale:
I –„Obiectul controlului de constituționalitate, hotărârile interpretative și conflictele între Curtea Constituțională și jurisdicțiile ordinare”;
II – „O articulare complexă. Identificarea dreptului viu – jurisprudența, sursă a dreptului viu și aplicarea doctrinei dreptului viu”;
III –„Analiza doctrinelor contrastante: dreptul viu considerat ca obiect al controlului de constituționalitate și element al dispozițiilor Curții Constituționale; justificările teoretice ale aplicării doctrinei dreptului viu de Curtea Constituțională italiană” (teza precedentului judiciar, teza reglării competențelor și teza „selfului restrâns”).
– a doua parte: „O doctrină dificil de transpus în contenciosul constituțional francez”, care conține două capitole:
I – „O tehnică în principiu inaplicabilă – imposibilitatea teoretică de aplicare, breșele deschise de Consiliul Constituțional al Franței, aplicarea efectivă a dreptului viu ș.a.
II – „Un demers totuși comparabil” – concretizarea controlului de constituționalitate în contextul factual și în cel juridic și luarea în considerare a echilibrului cu jurisdicțiile ordinare”.
2.2. Pentru a se înțelege, mai clar, acest concept doctrinar și evoluția aplicării lui în jurisprudența constituțională, dar și în cea a drepturilor omului, prezentăm, selectiv, unele idei și note blibliografice preluate din volumul „La doctrine du droit vivant”, 2003, de C. Severino.
2.2.1. Autoarea, de la început, îl citează pe Aristotel care a folosit expresia „Justiție vie” („èmpsychon dikalon”), ca și pe Cicero, care în cartea sa „Despre legi”, utilizează expresia „legea care vorbește” („lex loquens”), prin care desemnează pe judecătorul care interpretează legea, în opoziție cu cel care scrie legea („mutus magistratus”).
Metafora „dreptul viu” a fost introdusă în limbajul juridic de către juristul austriac E. Ehrilch, unul din fondatorul sociologiei juridice, desemnând, „dreptul care domină viața socială” și care cuprinde „toate regulile, atât cele etatizate, cât și pe cele cutuminare sau populare, aplicate efectiv în raporturile sociale” (par 13).
2.2.2. În doctrina franceză s-a susținut că „judecătorul constituțional interpretează normele constituționale în lumina dreptului așa cum rezultă acesta, în special, din jurisprudența instanțelor administrative sau din reglementările în vigoare”, iar în contenciosul italian a existat o „receptare a dreptului viu atunci când Curtea Constituțională a luat în considerare interpretarea normativă a judecătorului obișnuit, deoarece acesta a constatat conformitatea cu normele constituționale” (par. 16).
În mod cert judecătorul constituțional italian a aplicat doctrina dreptului viu ca un răspuns la conflictele dintre instanțele ordinare și Curtea Constituțională, generate de utilizarea de către Curte a hotărârilor interpretative.
„Studierea doctrinei dreptului viu necesită în mod inevitabil analiza obiectului controlului de constituționalitate, pentru că el se înscrie în problematica mai generală, atunci când se utilizează dreptul viu, el apare ca un veritabil obiect al examinării de către Curtea Constituțională, iar nașterea și aplicarea acestei doctrine în Italia sunt strâns legate de răspunsul dat de Curte întrebărilor privind obiectul controlului” (par. 29).
2.2.3. „Totuși, în numeroase decizii care se referă la dreptul viu, Curtea Constituțională italiană nu utilizează, întotdeauna, această expresie pentru a desemna conceptul, dar folosește diferite expresii sinonimice. Astfel, ea se întoarce uneori la «jurisprudența dominantă», la «soluția interpretativă coroborată de judecători», la «semnificația actuală a normei» sau din nou la «dispoziția legislativă așa cum „trăiește” în interpretarea dată de Curtea de Casație», la «semnificația dobândită de articolul atacat în realitatea juridică vie» la «abordarea interpretativă aproape incontestabilă în jurisprudență».
Prin aceste diverse formule, Curtea se referă la norma vie, la cea care se afirmă de-a lungul timpului în interpretarea și în aplicarea concretă a tuturor juriștilor și, în particular, a judecătorilor. Ea urmărește legea în interpretarea sa consolidată.
Pentru a verifica existența unei norme vii, Curții Constituționale i s-a acordat o mare putere-adevăr, discreționară. Cu toate acestea, în jurisprudența sa, aceasta a elaborat criterii pe baza cărora a putut, în principiu, să afirme că s-a format un drept viu.
Potrivit Curții Constituționale, prin aplicarea dreptului viu, se face o anumită concordanță între aplicarea și interpretarea unei dispoziții legislative. Norma vie reprezintă interpretarea, aproape întotdeauna de origine judiciară, difuză, constantă, predominantă. O decizie izolată nu poate, în principiu, să formeze un drept viu, întrucât, prin natura sa, necesită constatarea unei orientări dominante în jurisprudența și al altor principii juridice practice. Nu este esențial să existe o uniformitate absolută în aplicarea dispoziției, o astfel de uniformitate este relevantă, în practică, foarte rar. Dar, o anumită concordanță trebuie să poată să limpezească aplicările dispoziției respective, iar divergențele foarte importante nu pot, în cel mai bun caz, decât să constituie semnul unui drept viu în curs de formare, d’un droit vivant in fieri” (par. 66).
Pentru ca semnificația unei dispoziții să fi recunoscută ca un drept viu, ea trebuie să obțină sprijin si consens suficient de elevat și să fie utilizată în mod repetat în timp. Totuși, pentru a constata că există un drept viu, dincolo de problema cantitativă, se pune întrebarea de a ști prin ce organ și în ce context trebuie să fi fost adoptată interpretarea.
„Trebuie să se știe care sunt «matricele» dreptului viu, adică sursele juridice apte să producă norme vii. Despre această chestiune, chiar dacă doctrina este împărțită, putem afirma că existe numeroase surse, dar sursa jurisprudențială este considerată cea mai importantă; celelalte fiind mai puțin importante sau discutabile.
Potrivit majorității doctrinei, interpretarea dată de Curtea de Casație reprezintă matricea naturală și principală a dreptului viu. Într-adevăr, este general recunoscut că, jurisprudența acestei Curți, în special cea a «secțiilor reunite», formula sa cea mai solemnă/înaltă, constituie o sursă privilegiată, deși nu este exclusivă, a dreptului viu.
Teza majoritară, potrivit căreia jurisprudența Curții de Casație constituie sursa principală a dreptului viu, pare să fie adoptată de Curtea Constituțională în jurisprudența sa.
Într-adevăr, în numeroase decizii Curtea califică drept «viu» sau desemnează prin expresii similare, interpretarea dată de Curtea de Casație, în special cea provenită de la secțiile reunite” (par. 67).
II. Tendințele și caracterele generale ale jurisprudenței CEDO[4]
A. Tendințele majore ale jurisprudenței CEDO. Interpretarea progresistă și evolutivă a Convenției
1. Marile constante ale jurisprudenței CEDO
Se pot degaja câteva mari orientări ale jurisprudenţei elaborate Curte în decursul celor aproape 60 de ani (1959-2018) în domenii deosebit de variate. Pentru a ne limita la jurisprudenţa care tratează clauzele „normative” ale Convenţiei şi ale Protocoalelor, articole ce enunţă drepturile şi libertăţile fundamentale se pot contura două tendinţe preeminente.
1.1. Tendința spre conservatorism și prudență (excesivă)
Pe de o parte, o tendinţă netă spre prudenţă, după opinia unora, un conservatorism excesiv, care se manifestă în mai multe feluri:
a) primul rezidă în afirmarea „caracterului subsidiar” al mecanismului european de control, care constă în aceea că dispoziţiile Convenţiei nu vizează înlocuirea şi nici subminarea dreptului intern, care rămâne principalul instrument de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, funcţia sa fiind de a se adăuga şi de a se suprapune acestuia, de a-l completa, la nevoie, iar unde este cazul, de a-i remedia lacunele, carenţele şi slăbiciunile;
b) pe această bază, Curtea a tras concluzia, ce nu reiese la fel de clar din Convenţie: recunoaşterea în favoarea statelor a unei anumite „marje de apreciere”, în diverse materii;
c) moderaţia extremă cu care Curtea controlează felul în care jurisdicţiile naţionale interpretează şi aplică dreptul lor intern, chiar acolo unde trimite Convenţia sau are norme adaptate;
d) respectarea anumitor tradiţii sau particularităţi juridice și situaţii de fapt, proprii unui stat, unui grup de state sau unei regiuni, în mod rezonabil Convenţia neputând fi interpretată ca vrând să le „şteargă” sau să le suprime cu uşurinţă;
e) grija de a statua în lumina circumstanţelor şi concepţiilor timpului, şi nu în beneficiul opiniilor „la modă”;
f) preocuparea, uneori criticată de doctrină, de a se mărgini, în principiu, la examinarea speţei, mai ales în cauzele izvorâte dintr-o cerere individuală, fără a renunţa, însă, la interpretarea Convenţiei in abstracto, dacă aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru rezolvarea litigiului; și
g) tendinţa de a evita tratarea problemelor lipsite de interes în cauză sau „absorbite” de altele, pe care aceeaşi hotărâre le-a tranşat deja.
1.2. Tendința spre fermitate și rigoare, caracterul viu și concret al interpretării și aplicării Convenției
a) Mai întâi, Curtea proclamă, fără echivoc, puterea pe care i-o atribuie Convenţia, însă, în privinţa „marjei naţionale de apreciere”, ea şi-o declină în favoarea acelui „domeniu rezervat” statelor contractante.
b) Relevantă este consacrarea, prin mai multe hotărâri, a principiului interpretării stricte a posibilităţilor de limitări pe care îl prevede Convenţia. El se traduce, în special, prin ideea că o limitare sau o reglementare nu trebuie să atingă vreodată „substanţa însăşi” a unui drept şi prin înlăturare, pentru anumite drepturi – dar nu pentru toate – a teoriei „limitărilor implicite”. Totuşi, nu ar trebui să se subestimeze efectele acestui principiu: Curtea îl susţine cu doctrina „marjei de apreciere” şi pare, deci, să-l aplice cu intransigenţă, din ce în ce mai mult, în ultimii ani.
1.3. Păstrarea constantelor jurisprudenței
Curtea a fost preocupată, în mod special, de păstrarea constantelor jurisprudenţei sale, relativă, în principiu, la tezaurul pe care-l produce pentru ştiinţa drepturilor omului şi la prudenţa şi stabilitatea sa. În egală măsură jurisprudenţa Curţii a rămas supusă unui for călăuzitor, luminat puternic de obiectul şi scopul Convenţiei, al căror corolar viu îl constituie protecţia eficace a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului într-o societate democratică.
2. Jurisprudența Curții – continuitate sau schimbare?
În studiul său[5], elaborat, imediat după intrarea în vigoare a Protocolului 11 şi instalarea noii Curţi, aducând un măreţ omagiu lui L.E. Pettiti – succesorul lui R. Cassin şi al lui P.H. Teitgen – cunoscutul teoretician şi analist al jurisprudenţei Curţii, V. Berger, se opreşte, cu atenţie şi îngrijorare, la două „idei principale şi antinomice”, cea a continuităţii jurisprudenţei şi cea a schimbării sale.
2.1. Continuitatea
Continuitatea, impune asigurarea şi garantarea securităţii juridice, precum şi menţinerea încrederii şi prestigiului Curţii europene.
Aşadar, previzibilitatea jurisprudenţei „trebuie să joace un rol util de stimulare sau de abţinere ori înfrânare, după caz”.
A doua tendinţă, egalitatea în faţa jurisprudenţei, presupune, în fapt, egalitatea în faţa legii, atât a statelor,cât şi a indivizilor. Guvernele trebuie, în primul rând, să înţeleagă obligaţiile asumate prin Convenţie şi să execute, cu promptitudine, hotărârile Curţii, sub supravegherea Comitetului de Miniştri.
Egalitatea indivizilor, între ei, în faţa jurisprudenţei nu admite ca aceasta să fie oscilantă ori cu „mari variaţii raportate la moment sau perioadă”, căci s-ar prejudicia spiritul Convenţiei şi, în mod direct, art. 14 al acesteia.
[1] Prof. univ. dr. Valentin Constantin, interviu cu prof. univ. dr. Marian Nicolae, publicat pe juridice.ro – 28.10.2018.
[2] N. Mziau, R. Dalloz, D. 2011.529, Bref commentaires sur la doctrine du droit vivant dans le cadru du control incident de constitutionalitè, p. 529.
[3] G. Zagrebelsky, fost președinte al Curții Constituționale din Italia, în Revue Constitutiones, 2010, citat de C. Severino, în volumul La doctrine du droit vivant, LGDJ, 2003.
[4] Extras din volumul M. Voicu, CEDO-50 de an de existență, Ed. Universul Juridic, 2010.
[5] V. Berger, La Nouvelle Cour Europeenne des Droits de l’ Homme: D’une jurisprudence a l’autre?, în Melanges en hommage a Louis Edmond PETTITI, Ed. Boulyant, Bruxelles, 1998, p. 130 şi urm.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.