Teorii ale criminologiei clasice și neoclasice
Nelu Dorinel Popa - mai 8, 2022Criminologia s-a numit clasică de către adversarii acestui curent ideologic în momentul în care s-a pornit lupta între vechea concepție privind disciplinarea juridică a pedepsei și între noul curent inspirat de cercetările noilor științe penale[1].
Acest curent ideologic este produsul iluminismului sau al perioadei rațiunii (care s-a desfășurat în sec. XVI-XVIII), curent care a eliminat opinia pe atunci dominant religioasă asupra lumii și care se baza pe revelația divină și pe autoritatea bisericii. Gânditorii iluminiști presupuneau că ființele umane pot înțelege lumea prin știință datorită capacității umane de a observa și de a raționa[2].
Noua criminologie clasică a apărut în acest context în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: figurile sale principale au fost Cesare Beccaria (Italia), Jeremy Bentham (Marea Britanie) și Francesco Carrara (Italia), care s-au concentrat pe activitatea sistemului de justiție penală; aceștia, în esență, credeau că anumite persoane au comis infracțiuni deoarece nu le erau clare consecințele acțiunilor lor.
Clasicii au presupus că simpla conștientizare a consecințelor faptelor penale ar fi un factor de descurajare care să convingă ființele raționale să nu o comită.
Fundamentarea gândirii clasice a fost credința că oamenii sunt ființe raționale care cântăresc consecințele acțiunilor lor înainte de a le întreprinde. Adaptate acest argumente la explicațiile comportamentului infracțional, ar însemna că o persoană ar putea evalua beneficiile potențiale pe care le-ar obține din comiterea infracțiunii (poate câștiguri financiare) și potențialele dezavantaje care ar putea apărea (sub formă de pedeapsă). Dacă dezavantajele ar depăși câștigurile, o persoană rațională ar decide să nu comită fapta penală[3].
Cu toate acestea, acuratețea acestui raționament s-ar baza pe un sistem de justiție penală care ar fi complet previzibil în activitatea sa, ceea ce nu a fost cazul nicăieri în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Neajunsurile justiției au creat incertitudine față de reținerea celor care au comis infracțiuni și, dacă chiar ar fi existat, sentințele pronunțate de instanțe erau de asemenea imprevizibile. Un motiv a fost și reticența judecătorilor de a administra pedeapsa cu moartea, pedeapsă care, teoretic, se aplica unei game foarte largi de infracțiuni. Prin urmare, un potențial infractor nu era sigur cu privire la consecințele acțiunilor sale și la impresia că „dacă voi comite infracțiunea, aș putea scăpa fără pedeapsă” ceea ce a servit ca stimulent pentru comiterea faptelor penale.
De asemenea, clasicii au dorit să elimine incertitudinea din activitatea sistemului de justiție penală pentru a se asigura că toți cetățenii sunt conștienți de ceea ce li se va întâmpla dacă ar comite o infracțiune: ar fi conștienți că această acțiune ar duce la arestarea lor și ar ști dinainte exact ce sentință ar pronunța un magistrat sau un judecător. Acest lucru ar descuraja astfel ființele raționale de la săvârșirea infracțiunilor.
O critică importantă adusă de reprezentanții criminologiei clasice asupra operațiunilor sistemelor europene de justiție penală de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost aplicarea inconsecventă a legii și a sancțiunilor. Ei considerau că această situație a încurajat criminalitatea: „Una dintre cele mai mari frâne împotriva criminalității nu este cruzimea pedepselor, ci caracterul lor infailibil. […] Certitudinea pedepsei, chiar dacă este moderată, va crea întotdeauna o impresie mai puternică decât teama de alta mai teribilă, dar combinată cu speranța impunității; chiar și cele mai mici pedepse, când sunt sigure, îngrozesc întotdeauna mințile oamenilor[4].
1. Cesare Beccaria și școala clasică
Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria s-a născut la Milano la 15 martie 1738 într-o familie de nobili care își împingeau originea până în secolul al XII-lea. A absolvit Universitatea din Pavia în 1758 cu titlul de doctor în dreptul canonic și în cel roman.
Prin cartea sa de referință ‒ „Dei delitti e delle pene” („Despre infracțiuni și pedepse”), Cesare Beccaria (1738-1794) avea să denunțe sistemul artificial al dreptului predat la universitate, după cum de asemenea, avea să-și arate disprețul față de „savanții” doctori juriști a căror știință i se părea cu totul depășită de viața contemporană, pe care o considera o tristă moștenire a unui trecut îndepărtat. El a înțeles încă de pe băncile facultății că legile existente erau utile numai „pentru a masca violența” despotismului și că de aceea erau apărate de „măreții preoți ai justiției”, fideli servitori ai acestui despotism[5].
Pe bună dreptate s-a apreciat în doctrină că niciunul dintre cugetătorii epocii moderne n-a contribuit mai mult la renovarea dreptului penal decât Cesare Beccaria, cu mica, dar bogata sa operă în idei inovatoare. Opera sa ‒ „Dei delitti e delle pene”, scrisă în 1764, nu numai că a revoluționat sistemele represive pe atunci în vigoare (de care luase la cunoștință încă din anii studenției), dar a și deschis mai presus de toate calea multora dintre concepțiile moderne asupra pedepsei.
În esență, în cartea sa, Cesare Beccaria își dorea ca legile să-și găsească originea în rațiune. Scopul prim al legilor este de a asigura „cea mai mare fericire răspândită la cei mai mulți” ‒ „la massima felicita divisa nel maggior numero”. Statul este totalitatea indivizilor și binele statului trebuie să coincidă cu binele cetățenilor care îl alcătuiesc.
În acest act de acuzare a legislației medievale existente la vremea respectivă materializat în cartea sa, se demască cruzimea legilor, inumanitatea procedurilor, arbitrariul judecătorilor. După Beccaria, determinarea delictelor și a pedepselor trebuie să fie codificate cu o precizie geometrică. Stabilirea gravității unui delict trebuie făcută după importanța prejudiciului social cauzat. În același timp, Beccaria se ridică violent împotriva acelora care confundă ideea de justiție cu asprimea și cu sălbăticia, împotriva sistemului inchizitorial și împotriva torturii, cea mai inumană rămășiță a barbariei.
Autorul a construit un extraordinar raționament cu privire la instituțiile de bază ale dreptului penal.
1. În primul rând, infracțiunea constituie nucleul în jurul căruia se structurează orice sistem de drept penal; concepția asupra noțiunii de „infracțiune” se răsfrânge (caracterizându-le și determinându-le conținutul) asupra tuturor celorlalte instituții penale. Beccaria nu dă nicăieri o definiție completă a infracțiunii; concepția sa asupra acestei noțiuni poate fi dedusă din unele referiri pe care le face la măsura infracțiunii, la legalitatea incriminării și la diferitele tipuri particulare de infracțiuni[6].
Consecvent concepției sale asupra fundamentului dreptului de a pedepsi, Beccaria considera infracțiunile ca „acțiuni potrivnice binelui public, fapte care aduc atingere acelor interese generale care constituie obiectul ocrotirii penale. Orice infracțiune, chiar privată, lezează societatea. Paguba adusă societății este atât fundamentul răspunderii individuale, cât și adevărata măsură a infracțiunii, criteriul de determinare a gravității diverselor tipuri particulare de infracțiuni”. Dar nu orice faptă care cauzează o pagubă societății constituie o infracțiune; mai este necesar ca ea să fie considerată ca atare de legea penală. Nu este permis ca determinarea sferei ilicitului penal să fie lăsată la discreția, la bunul plac al judecătorilor; limitele între licit și ilicit trebuie stabilite de „legea oarbă și imparțială” și nu de „prudența periculoasă și arbitrară a acestora”.
Cetățenii trebuie să știe ceea ce este îngăduit și ceea ce este oprit. Fiecare cetățean trebuie să aibă convingerea că „poate face ceea ce nu este potrivnic legilor, fără să se teamă de alt neajuns decât de cel care poate decurge din însăși acțiunea sa; aceasta este o dogmă politică sacră fără de care nu poate exista societate legitimă”.
Beccaria proclamă astfel ca o reacție împotriva arbitrariului justiției feudale, unul din principiile fundamentale ale dreptului penal modern: principiul legalității incriminării ‒ „nullum crimen sine lege”. Acest principiu implică, pe de o parte, cerința ca fapta generatoare de răspundere penală să fi fost prevăzută de lege ca infracțiune la data și la locul săvârșirii ei, iar, pe de altă parte, cerința nu mai puțin importantă ca normele juridice penale să determine în mod riguros conținutul fiecărui tip particular de infracțiune.
2. Infractorul, ca ființă vie, concretă, ocupă un loc secundar în gândirea și cartea lui Beccaria. Persoana infractorului rămâne ștearsă în doctrina lui; condițiile sale organice, starea sa psihofizică, mediul său social nu sunt cercetate. Infractorul nu este decât un individ care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care din această cauză trebuie să sufere o pedeapsă. Particularitățile sale sunt indiferente legii penale, în fața căreia toți oamenii sunt egali. Beccaria nu vede sau refuză să vadă diferențele între infractori; orice infractor apare în cartea sa ca o unitate similară celorlalți. Nu există decât un tip unic, general, al infractorului, căruia, pentru fapte similare, trebuie să i se aplice un tratament egal[7]. Această atitudine își are sorgintea în concepția sa contractualistă. Negării abstracte a individului, contractualismul îi opune revendicarea drepturilor individului, dar pierzând din vedere caracterul social al vieții individuale, el nu privește individul decât ca o entitate abstractă, iar societatea ca o sumă cantitativă a indivizilor, ca un agregat de indivizi considerați metafizic și nu ca adevărata lor unitate. Individul infractor nu poate fi altceva.
În domeniul dreptului penal, negării individului în calitatea sa de subiect al raporturilor de drept material și procesual, precum și supunerii sale unei legi neconforme cu conștiința socială, Beccaria (contractualist și individualist fiind) le opune „individul persoană sacră”, revendicarea drepturilor sale și caracterul rațional al legii.
Către această tendință conduc toate principiile de bază pe care le-a formulat:
– universalitatea, claritatea și precizia legii,
– legalitatea incriminării și a pedepsei,
– egalitatea, personalitatea și moderația pedepselor, alături de caracterul lor util și necesar,
– publicitatea procesului penal,
– principiul liberei aprecieri a probelor.
Dar, obsedat de ocrotirea multilaterală a individului astfel considerat, Beccaria ajunge la consecințe cel puțin curioase. Ideea egalității politice (egalitate naturală și consacrată prin contractul social) îl conduce la cerința egalității penale, iar egalitatea penală îl duce la negarea importanței trăsăturilor individuale în determinarea gravității infracțiunii și a individualizării pedepsei.
Grija salvgardării intereselor individuale împotriva arbitrariului judecătoresc îl face să conteste acestora dreptul de a interpreta legea, iar aplicarea legii în litera ei îl conduc, de asemenea, la stabilirea pedepsei în raport de faptă și nu de infractor.
Preocupat deci, de apărarea individului abstract, Beccaria nu coboară în domeniul realului, acolo unde se află individul concret. Individualismul se transformă astfel într-un instrument împotriva individului.
În concluzie, în accepțiunea lui Beccaria, persoana infractorului dispare în spatele infracțiunii.
3. Teoria pedepsei rămâne partea cea mai importantă a doctrinei lui Beccaria, nu numai pentru contribuția sa la umanizarea dreptului penal, ci și pentru faptul că principiile pe care le-a formulat rămân actuale, după cum urmează[8]:
a) legalitatea pedepselor. Arbitrariului dreptului feudal, cu pedepsele sale nu numai crude, dar și lăsate la bunul plac al judecătorilor, Beccaria îi opune cea mai strictă legalitate a pedepselor: „numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracțiuni… o pedeapsă care depășește limita fixată de legi înseamnă o pedeapsă justă plus o altă pedeapsă”. Judecătorii nu pot aplica deci alte specii de pedeapsă decât cele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită și nu pot fixa pentru pedeapsa aleasă o altă întindere sau un alt mod de executare decât cele stabilite prin lege ‒ „nula poena sine lege”. Sistemului pedepselor arbitrare, Beccaria îi substituie astfel sistemul pedepselor legale.
b) egalitatea pedepselor. Legea trebuie să prevadă aceleași pedepse pentru toate persoanele vinovate de aceeași infracțiune, indiferent de condiția sau situația lor socială. „Pedepsele trebuie să fie aceleași pentru primul sau pentru ultimul cetățean; nobilul sau cel bogat nu trebuie să se teamă mai puțin decât alții când este vorba de violarea convențiilor care l-au ridicat deasupra altora”.
c) personalitatea pedepselor.
Numai cel vinovat de săvârșirea infracțiunii poate fi pedepsit: pedeapsa aplicată infractorului nu trebuie să atingă direct alte persoane. Nu poate exista răspundere pentru fapta altuia. Raportul de drept penal născut din săvârșirea infracțiunii se leagă între individul infractor și societate; este vorba de o responsabilitate socială, în sensul că infractorul răspunde față de societate și-n același timp personală, în sensul că numai el singur răspunde pentru faptele sale.
d) moderația pedepselor. Pedepsele trebuie să fie moderate pentru că „scopul lor nu este de a chinui și de a lovi o ființă sensibilă, nici de a desființa o infracțiune care a fost săvârșită, ci acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetățenilor săi noi prejudicii și de a-i abate pe alții de la săvârșirea unor fapte asemănătoare; or, pentru ca o pedeapsă să aibă efectul dorit este de ajuns ca suferința pricinuită de pedeapsă să depășească beneficiul pe care îl aduce infracțiunea. Tot ce întrece această măsură este deci inutil și ca atare, tiranic.
Trebuie alese deci nu numai acele pedepse. Dar și acea metodă de a fi aplicate, care, păstrând proporția, vor face o impresie cât mai puternică și cât mai durabilă asupra sufletelor oamenilor și cât mai puțin chinuitoare asupra corpului vinovatului”.
e) inevitabilitatea și promptitudinea pedepsei.
Efectul preventiv, care este și scopul legii penale, depinde mai mult de certitudinea pedepsei decât de severitatea sistemului represiv; ceea ce slăbește constrângerea psihologică pe care o exercită pedeapsa este nu moderația acesteia, ci speranța de a o putea evita. „Una dintre cele mai puternice frâne ale infracțiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci inevitabilitatea lor. Certitudinea unei sancțiuni, deși moderată, va face totdeauna o impresie mai puternică decât frica produsă de alta mai grozavă, unită cu speranța impunității.”
f) proporția dintre infracțiuni și pedepse.
Trebuie să existe o proporție între infracțiuni și pedepse. Dacă pentru două infracțiuni care vatămă societatea în mod inegal s-ar stabili pedepse egale, pe de o parte, „oamenii nu vor întâmpina un obstacol mai puternic în săvârșirea infracțiunii mai grave dacă de aceasta este legat un avantaj mai mare, iar, pe de altă parte, nu se va mai face nicio deosebire între aceste infracțiuni și se vor distruge sentimentele morale”.
4. În același timp, Beccaria a realizat faptul că pentru reducerea și lichidarea criminalității, alături de represiune trebuie să fie instituit și să acționeze un sistem eficient de măsuri preventive. Dar nu numai atât: accentul trebuie pus pe prevenire și nu pe represiune. Scopul principal al oricărei legislații trebuie să fie prevenirea infracțiunilor și nu pedepsirea lor. Pedeapsa unei infracțiuni nu poate fi socotită „cu adevărat justă atâta vreme cât legea nu a întrebuințat cel mai bun mijloc cu putință în împrejurările date ale unei națiuni, ca să o prevină”[9].
Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus a insistat în „Utopia” asupra necesității prevenirii infracțiunilor prin măsuri economice și sociale[10], iar Montesquieu a subliniat la rândul său că „Un bun legiuitor va căuta nu atât să pedepsească infracțiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult să îmbunătățească moravurile decât să aplice pedepse”[11].
Beccaria reia această idee, o dezvoltă și propune mai multe măsuri practice. Astfel, garanția prevenirii infracțiunilor constă în statornicirea unei ordini în care instrucțiunea să meargă mână în mână cu libertatea; înmulțirea incriminărilor, considerarea ca infracțiuni a unor acțiuni indiferente nu împiedică tulburările și dezordinea, nu previne infracțiunile, ci creează altele noi.
O prevenire reală nu poate fi realizată decât printr-un complex de măsuri social-educative, în rândul cărora Beccaria enumeră:
– elaborarea unor legi simple și clare, redactate pe înțelesul tuturor, care să favorizeze nu atât clasele, cât și oamenii înșiși,
– răspândirea culturii și a științei în rândurile maselor largi,
– combaterea viciilor cu ajutorul educației,
– formarea unui mare număr de magistrați cinstiți, independenți și interesați în respectarea legii,
– recompensarea virtuții,
– perfecționarea educației.
Alături de aceste măsuri cu caracter general, Beccaria propune a fi aplicate și alte măsuri specifice, respectiv:
– scăderea taxelor vamale ca mijloc de a preveni contrabanda,
– înființarea unei bănci publice,
– înregistrarea publică a tuturor contractelor și crearea posibilității de a se consulta documentele, ca mijloace de prevenire a falimentelor,
– formarea unor gărzi pe cartiere, ca mijloc de a preveni infracțiunile contra liniștii publice etc.
Beccaria a înțeles, deci, în mod just, că fenomenul infracțional nu poate fi combătut numai prin pedepse și importanța precumpănitoare a măsurilor, sociale, economice și educative în lupta împotriva criminalității. Nu se poate nega nici caracterul progresist, nici utilitatea unora dintre măsurile propuse de el.
5. Nu în ultimul rând, Cesare Beccaria consacră o însemnată parte a lucrării sale procedurii penale[12]. Nu este vorba de un examen amănunțit al procedurii în vigoare sau de schițarea unui nou sistem procesual penal. Autorul se mărginește la a demasca excesele procesului inchizitorial și la a formula câteva principii sau reguli esențiale noi, care tind, pe de o parte, la asigurarea drepturilor învinuitului într-un proces, iar, pe de altă parte, la pronunțarea unor hotărâri drepte corespunzătoare realității.
Ceea ce trebuia atacat în primul rând era însăși forma inchizitorială a procesului și corolarul ei: sistemul probelor formale. De aceea, încă de la început, Beccaria formulează principiul publicității procesului penal. Publicitatea apare necesară mai întâi pentru că face posibil controlul opiniei publice asupra operei de judecată, instituindu-se astfel o frână împotriva arbitrariului și abuzului, o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii.
Beccaria înțelege că sistemul probelor legale închide poarta adevărului, că fără libertate de apreciere a probelor nu este posibilă o bună justiție penală; de aceea, cum activitatea de judecată este încorsetată într-un automatism procesual, el luptă să o descătușeze și proclamă că singura cale de acces spre adevăr în procesul penal este „certitudinea morală a probelor”.
Beccaria formulează un alt mare principiu al dreptului procesual modern: „un om nu poate fi socotit vinovat înainte de pronunțarea hotărârii judecătorului”; în sistemul inchizitorial, dimpotrivă, orice învinuit era presupus vinovat și chiar dacă nu i se dovedea vinovăția putea rămâne uneori nelimitat sub o stare de suspiciune.
Autorul mai afirma că „practica judiciară care face din mărturisirea infractorului centrul în jurul căruia se învârt toate regulile penale este dăunătoare nu numai pentru că obținerea mărturisirii este legată de tortură, dar și pentru că exclude cercetările și probele care limpezesc faptul”.
În fine, în cel mai lung paragraf al cărții sale, Beccaria pledează pentru abolirea torturii, demonstrând că tortura este nu numai profund inumană, dar și inutilă, că ea nu reprezintă un criteriu al adevărului, căci rezultatul ei este o chestiune de temperament și de calcul care variază la fiecare om în raport cu robustețea și sensibilitatea sa.
În concluzie, Cesare Beccaria va rămâne însă pentru totdeauna în istoria culturii umane pentru opera sa unica ‒ „Dei delitti e delle pene”, act de acuzare a trecutului, vast rechizitoriu împotriva justiției arbitrare, viu documentar al epocii în care a trăit și mai ales, un monument al rațiunii umane[13].
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 54.
[2] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, op. cit., p. 98.
[3] Peter Joyce, op. cit., p. 30.
[4] Cesare Beccaria, On Crimes and Punishments, 1764, traducere realizată de H. Paolucci, Educational Publishing Bobbs-Merrill, Indianapolis, 1963, pp. 58-9.
[5] Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene, a cura di Piero Calamandrei, seconda edizione riveduta e accresciuta, Firenze, Felice Le Monnier, 1950, traducere în limba română realizată de Armand Roșu, cu prefață de Alexandru Balaci, Ed. Științifică, București, 1965, p. X și urm.
[6] Ibidem, p. L.
[7] Ibidem, p. LIV- LV.
[8] Ibidem, p. LVI și urm.
[9] Ibidem, p. LVII și urm
[10] Thomas Morus, Utopia, cartea I, Ed. Științifică, București, 1958, pp. 51-53.
[11] Montesquieu, De l esprit de lois, Livre VI, ch. IX.
[12] Cesare Beccaria, op. cit., p. LXX și urm.
[13] Ibidem, p. XIX.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.