Teorii ale criminologiei clasice și neoclasice

2. Utilitarismul lui Jeremy Bentham

Jeremy Bentham (1748-1832) a rămas celebru în criminologie cu teoria sa, conform căreia un accent decisiv trebuie pus pe controlul crimei raționale dacă se dorește combaterea acesteia.

Bentham a fost un promotor al utilitarismului, reflectat în principalele sale opere, „Principles of penal law” ‒ 1786, „Theorie of pain and pleasure” ‒ 1829, „An introduction to the principles of morals and legislation” ‒ 1789, „The Theory of legislation” ‒ 1802, plecând în fundamentarea teoriei sale tot de la postulatul raționalității (ca și Cesare Beccaria), precum și de la cel al eficienței acțiunii indivizilor într-o societate, considerând că singurul scop care călăuzește ființa umană în acțiunile sale și guvernează întreaga viață socială este utilul individual; de aceea, „este drept ceea ce este util”[14].

Individul fiind „scopul”, iar statul „mijlocul”, interesul general nu reprezintă decât o însumare a intereselor particulare, iar dreptul și reglementările sale trebuie să traducă în viață ideile de „plăcere”, „abundență” și „securitate”. Problema esențială este ca statul și societatea să asigure coexistența intereselor generale sociale cu cele personale ale indivizilor, prin realizarea plăcerii și securității acestora și prin evitarea prejudiciilor și suferințelor.

Or, aceste nemulțumiri și suferințe pot fi cunoscute și evaluate de către legiuitor în funcție de anumite criterii precum numărul indivizilor nemulțumiți, intensitatea acestor nemulțumiri, durata și frecvența nemulțumirilor etc. În funcție de aceste criterii se poate deci construi „o artă de a legifera” care trebuie să echilibreze pe cât posibil, scopurile urmărite de indivizi cu consecințele actelor întreprinse de ei pentru a se realiza atât plăcerea (utilul) la nivel individual, cât și diminuarea suferințelor, nemulțumirilor și conflictelor la nivel social.

Ca și Cesare Beccaria, Bentham a fost preocupat și de realizarea fericirii pentru cei mulți. Nu întâmplător s-a afirmat în doctrină că niciunul dintre oamenii de știință și reformatorii acelor vremuri nu i-a datorat mai mult lui Cesare Beccaria decât discipolul său, Jeremy Bentham.

Utilitarismul promovat de Bentham mai presupunea folosirea unei formule precise, pseudo-matematice pentru acest proces denumit „calcul științific” care pleca de la premisa că indivizii sunt „calculatoare umane” care pun toți factorii într-o ecuație pentru a decide dacă o crimă anume este bine a fi comisă sau nu[15]. Deși o astfel de concluzie poate părea bizară astăzi, la momentul la care a fost descoperită și promovată a condus la o reformare rațională a sistemului juridic.

Bentham a mai ajuns la concluzia că dacă prevenirea este scopul pedepsei, atunci respectiva pedeapsă devine prea costisitoare pentru că generează mai mult rău decât bine, iar pedeapsa trebuie ajustată foarte puțin prin plăcerea care rezultă din săvârșirea infracțiunii.

Așadar, legea există pentru a aduce fericire comunității. Din moment ce pedeapsa aduce nefericire, atunci poate fi justificată doar dacă împiedică un mai mare rău decât îl produce.

Pe de altă parte, pedeapsa care este respinsă de toate sentimentele, se ridică la primul rang al serviciilor publice ca sacrificiu indispensabil salvării comune a membrilor societății[16].

Tot inspirat fiind de opiniile conducătorului său spiritual Cesare Beccaria cu privire la activitatea de prevenire, și Bentham a concluzionat că prevenirea săvârșirii de infracțiuni este scopul care legitimează pedeapsa. Afacerea trecută nu este decât un punct, viitorul este infinitul. Infracțiunea trecută nu privește decât un individ, infracțiunile viitoare pot să-i lovească pe toți[17].

Pedeapsa își atinge pe deplin scopul deoarece, fiind însoțită de frică, acționează asupra voinței ca un fel de motiv psihologic; orice remediu care acționează prin frică se numește pedeapsă. De aceea, sunt considerate a fi ineficiente acele pedepse care nu produc vreun efect asupra voinței infractorului; pentru ca, totuși, acest efect să se producă este nevoie ca răul pedepsei să întreagă avantajul oferit de infracțiune.

Utilitatea socială exprimată și sub forma reparațiunii și a intimidării a rezultat și din următoarele idei exprimate de Bentham: În ceea ce privește originea dreptului de a pedepsi nu este nimic particular de spus; ea este aceeași ca a tuturor celorlalte drepturi ale guvernării. Nici nu s-ar putea concepe un singur drept, fie al guvernului, fie al indivizilor, ca să poată exista fără dreptul de a pedepsi. El este sancțiunea tuturor celorlalte… Ceea ce justifică pedeapsa este utilitatea sa majoră sau mai bine zis, necesitatea ei. Infractorii sunt inamici publici. Unde este trebuință ca inamicii să consimtă să fie dezarmați și conținuți?[18]

 

3. Opera lui Francesco Carrara

Școala clasică a început cu Cesare Beccaria, s-a dezvoltat în chip strălucit după apariția operei acestuia și a ajuns la apogeu în timpul și datorită lui Francesco Carrara (1805-1888), considerat „cap al școlii clasice”[19]. Și un alt autor elogiază rolul acestui autor în cadrul acestui curent criminologic, apreciind că „școala clasică a fost reprezentată mai mult de Francesco Carrara”[20].

a) Carrara dezvoltă în lucrarea sa „Programma del corso di diritto criminale” („Programul științei dreptului penal”) ‒ 1859, ideea lui Bentham (conform căreia, individul este „scopul”, iar statul „mijlocul”), apreciind de această dată că societatea este un scop al omului, nu numai pentru că ea este un mijloc absolut necesar pentru dezvoltarea vieții fizice și psihice a acestuia, ci îndeosebi pentru că societatea a fost completarea acelei legi morale, conform căreia Dumnezeu a supus pe om și a așezat omul pe o armonie eternă[21].

Deci, odată cu apariția omului, la lumea fizică a acestuia a fost alăturată lumea morală care încă este un patrimoniu al omului și consistă în raportul acestuia cu sine însuși, cu creatorul și cu ceilalți oameni. Legile fizice au putere obligatorie și coercitivă încât își impun respectarea lor, fiind suficiente pentru menținerea armoniei în lumea fizică. Legile morale însă nu au o altă sancțiune decât conștiința.

Originea și baza de existență a dreptului penal zac deci în legea eternă a armoniei generale. Unica bază și măsură a poruncii, prohibițiunii și recompensării celui bun și a pedepsirii celui rău (întrucât toate acestea sunt în mâinile lui Dumnezeu) este dreptatea.

Dreptatea în mâinile lui Dumnezeu este necondiționată și exclusivă; Dumnezeu îi pedepsește pe hoț și pe asasin nu doar pentru a apăra persoana lezată, ci pentru că furtul și asasinatul sunt un rău și dreptatea pretinde că cine face rău să fie nevoit să sufere tot un rău.

Când însă porunca, prohibițiunea și pedeapsa se despart de Dumnezeu și o parte a exercițiului lor trece pe pământ asupra autorității publice (investită cu puterea care să oprească anumite fapte și să exercite represiunea împotriva celor care au încălcat prohibițiunea), va fi necesar ca atunci când se face o violare prin care se cauzează celui vinovat o pagubă, tot aceeași putere de pe pământ să apere pe nevinovat împotriva vătămărilor.

Aceasta nu este o necesitate politică, ci o necesitate a legii naturale. În consecință, fundamentul dreptului de a pedepsi sau al pedepsei privit, pe de o parte, în mod abstract este numai dreptatea, iar privit, pe de altă parte, ca un act al omului, îl constituie necesitatea legii naturale.

Greșește deci cine vede originea dreptului pedepsei numai în necesitatea apărării, fiindcă uită că cea dintâi origine a pedepsei este dreptatea. Greșește, de asemenea, cine vede baza dreptului de a pedepsi numai în principiul dreptății, fără să restrângă această bază în limitele necesității apărării.

În mâinile lui Dumnezeu, dreptul de a pedepsi nu are altă regulă decât dreptatea, iar în mâinile omului dreptul de a pedepsi nu are altă îndreptățire decât necesitatea apărării; aceasta, deoarece, acest drept a trecut asupra omului numai în măsura în care este necesară pentru apărarea drepturilor omenirii. Însă, deși apărarea este singura cauză a transmiterii dreptului de a pedepsi, acest drept transmis este totuși supus regulilor dreptății pentru că trece asupra omului și nu pierde natura anterioară a esenței sale.

În concluzie, dreptul de a pedepsi are două baze fundamentale: dreptatea și apărarea[22].

b) Carrara a mai susținut un principiu important (valabil și-n zilele noastre) atunci când afirma că toți se amestecă în discuția problemelor penale. Este un fapt cunoscut că în dreptul penal toți se cred autorizați să stea pe scaun și să-și dea părerea: poeți, filozofi, ziariști, teologi, romancieri, medici, toți raționează ex-professo în chestiunile penale. Dar pentru ce? Tocmai din cauză că-i falsifică concepția sau pentru că îl confundă cu legea morală pură ce este la înțelegerea tuturor ori pentru că îl coordonează cu interesele politice pe care oricine se crede în stare a le măsura[23].

Știința penală, în accepțiunea lui Carrara, se raportează doar la dreptul penal și la procedura penală și este în căutarea limitelor interne și externe între care numai statul poate apăra drepturile oamenilor prin luarea unui drept al omului care le-a atacat și de a exercita cu un atare mijloc această apărare[24].

Prin ideile sale, Carrara a văzut în necesitatea de a pedepsi vătămările aduse omului, unica „rațiune absolută a existenței sociale”. Nu societatea este aceea care face să se nască dreptul de a pedepsi, ci există necesitatea de a pedepsi pe cei care încalcă dreptul.

Scopul autorității publice îl constituie protecția juridică. Pedeapsa realizează acest scop înalt, exercitând influența sa mai mult asupra altora decât asupra culpabilului; deci, pedeapsa mai mult liniștește decât să înspăimânte. De fapt, pedeapsa penală trebuie să liniștească emoția perversă căreia delictul i-a dat naștere în spiritul răufăcătorilor, să distrugă pasiunile puternice și să liniștească prin prevenirea delictelor viitoare pe cei onești, speriați și agitați de delict.

În sfârșit, Carrara a fundamentat imputabilitatea pe libertatea morală a individului și a definit dolul ca reprezentând „intenția mai mult sau mai puțin perfectă de a săvârși o faptă contrară legii”[25].

 

4. Criminologia neoclasică

Unele modificări care au fost aduse teoriilor școlii clasice au fost denumite global teoria neoclasică, aparținând deci criminologiei neoclasice. Diferența principală dintre cele două teorii este legată de presupunerea teoriei clasice în ceea ce privește liberul arbitru.

În teoria neoclasică, care punea accent pe factori subiectivi, se recunoștea că anumiți factori, cum ar fi lipsa facultăților mentale, pot inhiba exercitarea liberului arbitru. De aceea, a fost introdusă ideea de premeditare ca o măsură a gradului de liber arbitru exercitat. De asemenea, circumstanțele atenuante au fost considerate ca reprezentând baze legitime pentru un argument al responsabilității diminuate[26].

S-a reproșat școlii neo-clasice că folosea o tehnică penală care se raporta în principal la exegeză, dogmatică și critică, prin intermediul cărora se analiza și critica în principal, legislația penală și într-o foarte mică măsură se aveau în vedere opiniile și criticile din doctrină: s-a preferat „armura grea” a unei discipline analitice a legii în locul expansiunii și creației doctrinare[27].

În cele din urmă, modificările și criticile aduse teoriilor școlilor clasice și neoclasice au avut două efecte majore asupra măsurilor de politică penală:

1. au furnizat un motiv pentru unele categorii socio-profesionale, cum ar fi medicii, să declare ca martor în instanță pentru gradul de responsabilitate diminuată a unui infractor.

2. infractorii au început să fie condamnați la pedepse care erau considerate a fi ușor de reabilitat. Explicația consta în existența anumitor medii sociale, cum sunt cele eliberate de vicii și infracționalitate, care erau mult mai favorabile decât altele pentru a face o alegere rațională.

Teoriile criminologice clasice și neoclasice se regăsesc în prezent aplicate în modelul de justiție penală din S.U.A. Astfel, în ultimele decenii ale secolului trecut, datorită faptului că individualizarea judiciară a pedepselor a impus judecătorilor limitări ale stabilirii pedepsei în unele jurisdicții teritoriale s-a ajuns la perceperea de către public a faptului că sentințele pronunțate de judecători pentru anumite infracțiuni sunt prea ușoare.

Revolta publicului față de o atare situație a condus la luarea unor măsuri legislative, ca de exemplu, abrogarea liberării condiționate în jurisdicția federală și în unele state, motivat de faptul că instituția liberării condiționate eliberează prea devreme din închisoare infractori periculoși. Ca atare, renașterea teoriilor clasice și neoclasice din ultima perioadă de timp, precum și introducerea unei versiuni mai moderne a acestor teorii (ca de exemplu, teoria alegerii raționale) sunt considerate o reacție la acuzațiile aduse unor criminologi pentru faptul că au eșuat în a descoperi cauzele infracțiunilor. Ca rezultat a unui astfel de curent de opinie a existat un efort reînnoit de descurajare a comiterii de infracțiuni prin condamnarea mai multor infractori la închisoare pentru perioade mai lungi de timp în timp ce în unele jurisdicții din S.U.A. a fost impusă pedeapsa capitală pentru mai multe infracțiuni grave.

Concluzionând cele prezentate mai sus, putem afirma că prin criminologia clasică și neoclasică au început a fi promovate reformele sistemului de justiție penală care să garanteze o abordare uniformă și consecventă a comportamentului criminal. Această preocupare a presupus:

– reformarea sistemului învechit de justiție care se baza pe efortul voluntar, înlocuindu-l cu forțe judiciare profesionale în care anchetatorii să fie plătiți pentru a-și îndeplini atribuțiile;

– reformarea codului penal pentru a prevedea situațiile în care pedepsele trebuie clasificate, pentru a fi adecvate infracțiunilor pentru care sunt aplicate: principala consecință a acestui fapt a fost eliminarea pedepsei cu moartea dintr-o gamă largă de fapte penale în favoarea altor pedepse care includeau închisoarea. S-a presupus că acest lucru va garanta că magistrații și judecătorii vor adopta o abordare mai consecventă a condamnării;

– reformarea activității închisorilor, care au fost transformate ca mecanisme prin care cei care au acționat irațional, săvârșind infracțiuni, ar putea fi transformați de regimul închisorii în ființe raționale care să respecte legea în viitor[28].

Pentru școala clasică, de asemenea, crima și pedeapsa nu pot interesa sfera dreptului decât ca și entități juridice. Totodată, nu interesează dacă omul este înzestrat cu liberul arbitru sau este determinat, ci dacă omul este în stare să deosebească binele de rău și dacă este în măsură să aleagă între ceea ce este permis și ceea ce nu este permis. Or, omul, având această posibilitate, implicit el răspunde moralmente de faptele sale, adică ceea ce înseamnă responsabilitate morală[29].

De asemenea, în opiniile școlii clasice și neoclasice, s-a demonstrat că pedeapsa reprezintă deci o justă sancțiune aplicată infractorului pentru fapta săvârșită și trebuie să fie gradată în raport cu gravitatea infracțiunii, ținând cont deci și de ultimele influențe exercitate de teoria neoclasică.


[14] Dan Banciu, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, București, 1995, p. 37.

[15] Tudor Amza, Cosmin Petronel Amza, op. cit., p. 106.

[16] Filippo Gramatica, Principi di difesa sociale, traducere realizată în limba română de Jean Moruzi în „Principii de drept penal subiectiv”, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1934, p. 60.

[17] Jeremy Bentham, Traite de leg. civile et penale, Paris, 1820, T. II, p. 55, citat de Ion Tanoviceanu în „Tratat de drept și procedură penală”, vol. I, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924, p. 52.

[18] Jeremy Bentham, Theories des peines et de recompenses, Ed. Dumont, 3-a ed., Paris, 1825, T.I, pp. 7-8, citat de Ion Tanoviceanu, op. cit., București, 1924, p. 52.

[19] Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 54.

[20] Filippo Gramatica, op. cit., p. 70.

[21] Francesco Carrara, Programma del corso di diritto criminale, Luca, 1861, citat de Traian Pop, „Curs de criminologie”, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj,, 1928, republicat la Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 225 și urm.

[22] Ibidem, pp. 227-228.

[23] Francesco Carrara, op. cit., p. 717, citat de Ion Tanoviceanu, op. cit., p. 1.

[24] Ibidem, p. 11.

[25] Francesco Carrara, op. cit., p. 69, citat de Filippo Gramatica, op. cit., pp. 70-71.

[26] Robert M. Bohm & Keith N. Haley, op. cit., pp. 100-101.

[27] Niccola Niccolini, Della giurisprudenza penale, 2 vol., Tipografia Livorno, 1843, în traducerea realizată de Petre Ionescu Muscel, op. cit., p. 35.

[28] Peter Joyce, op. cit., p. 30.

[29] Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 54.

Teorii ale criminologiei clasice și neoclasice was last modified: iunie 23rd, 2022 by Nelu Dorinel Popa

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Nelu Dorinel Popa

Nelu Dorinel Popa

Este lector universitar doctor, Universitatea „Dimitrie Cantermir” Târgu Mureș, mediator autorizat.
A mai scris: