Reflecții privind violenţa ca viciu de consimţământ. Drept comparat

  1. 1. Metamorfozele violenței în dreptul civil

Dreptul și violența sunt concepte care țin de două lumi, nu doar diferite, dar și opuse. Existența însăși a dreptului este dată de nevoia de securitate a omului și sancționarea oricărei forme de violență.

În dreptul civil, violența poate constitui delict, în măsura în care printr-o faptă de violență ilicită, săvârșită cu vinovăție, se cauzează altuia prejudicii (1357 alin. 1), poate vicia posesia, când dobândirea sau conservarea posesiei au fost făcute prin acte de violență (art. 924), sau poate avea ca efect vicierea consimțământului, când contractul a fost încheiat sub imperiul unei temeri induse fără drept de cealaltă parte (art. 1216 alin. 1 C. civ.). Nu mai puțin, violența poate fi și economică, atunci când una dintre părți exploatează starea de dependență sub imperiul căreia a fost încheiat contractul.

Potrivit reglementării clasice, consimțământul nu este valabil când a fost „extorcat” prin violență, cum prevedea art. 1109 C. civ. fr., sau „smuls” în aceeași manieră, cum prevedea art. 953 din Codul nostru civil, formulă preluată și de actualul Cod civil la art. 1206. Vicierea consimțământului este așadar circumscrisă voinței umane, fie a uneia dintre părțile contractante, fie a unei terțe persoane. Este aici prezentă tradiția romană potrivit căreia violența era privită exclusiv ca delict.

Încercări de lărgire a înțelesului noțiunii de violență, înțeleasă ca presiune externă cauzată și de alte cauze decât fapta uneia dintre părți, au fost făcute chiar înainte de adoptarea Codului civil Napoleon, când Pothier a propus remodelarea contractului încheiat în împrejurări excepționale, prejudiciabile pentru una dintre părți, prin reechilibrarea prestațiilor. Redactorii Codului civil francez s-au pronunțat însă net împotriva oricărei refaceri a contractului afectat de leziune. Și totuși afacerea Rolf, soluționată la 21 aprilie 1887 de Curtea de casație franceză, avea să provoace o dezbatere extrem de animată în epocă, ea fiind citată de toate manualele de obligații civile. Este vorba de contractul încheiat de comandantul unui vas aflat în derivă, care a acceptat o plată excesivă pentru remorcarea și salvarea acestuia. Soluția de anulare a unui asemenea contract a fost caracterizată ca fiind revoluționară, fiind motivată astfel: „când consimțământul nu este liber, când el este dat sub imperiul unei temeri inspirate de un rău considerabil și prezent la care persoana sau averea sunt expuse, contractul încheiat în aceste circumstanțe este afectat de un viciu care îl face anulabil”[1].

Evoluția ulterioară a confirmat că, privit ca fapt social, contractul poate fi determinat de o serie de presiuni și constrângeri, determinate, nu doar de conduita culpabilă a celeilalte părți, ci și de factori sau împrejurări obiective. În plan sociologic, acest sentiment al coerciției este până la urmă cel care coagulează reacția colectivă de acceptare a normelor de drept[2]. În condițiile în care însă, voința individuală este tot mai asaltată de factori externi, linia de demarcație între motivația internă a contractului și cea externă este tot mai greu de trasat. În cele două veacuri de evoluție scurse de la Codul Napoleon, violența este departe de a se fi relaxat în relațiile dintre oameni. Așa cum remarcă un strălucit civilist francez, printr-un joc de cuvinte sugestiv, „violența de astăzi este mai puțin violentă”[3]. O regăsim metamorfozată în forme tot mai obscure, dar mult mai devastatoare, cum ar fi dominația economică, șantajul, intimidarea și tot cortegiul de constrângeri mai puțin aparente. Spectacolul lumii de astăzi ne relevă o violență generalizată care tinde să devină un mod de viață tot mai ademenitor, astfel că, „sub ochii noștri distrați, un edificiu colosal de violență tot mai rafinată este pe cale de a se impune”[4].

Tendința de a privi violența, nu doar ca faptă a omului, ci și ca rezultat al unor evenimente și circumstanțe exterioare de care cealaltă parte a profitat, caracterizează toate proiectele europene de codificare a dreptului contractelor. Soluțiile avansate nu sunt însă unitare, purtându-se încă discuții dacă dependența economică ar trebui asimilată violenței sau leziunii în contracte. Codul nostru civil face o primă opțiune, incluzând starea de necesitate printre viciile de consimțământ, fără să o asimileze în mod expres violenței. Numai că, simpla transplantare a acesteia ca o nouă ipoteză de viciere a consimțământului, fără ca violența astfel lărgită să fie regândită și redefinită, afectează, în opinia noastră, coerența noilor prevederi. De aceea, credem că ele reclamă încă eforturi de sistematizare, de armonizare și de reformulare a enunțurilor normative, evitându-se astfel o serie de soluții și distincții terminologice discutabile pe care ne propunem a le analiza în cele ce urmează.

  1. 2. Violența exercitată de fapta omului, ca viciu de consimțământ

2.1. Elementul material al violenței. Amenințarea. Afirmația clasică potrivit căreia violența constituie viciu de consimțământ, este inexactă, pentru cel puțin două motive: în primul rând, pentru că violența afectează doar libertatea de voință, nu însăși voința, care, deși constrânsă, rămâne conștientă (coacta voluntas, tamen voluntas). Spre deosebire de eroarea esențială sau cea provocată prin dol, care deformează realitatea, determinând o falsă reprezentare a celui care încheie contractul, în cazul violenței, victima rămâne conștientă de ce face, dar fiind confruntată cu perspectiva unui rău fizic sau moral, alege răul cel mai mic.

Apoi, dacă se poate vorbi de un viciu în această materie, nu violența este acela, ci doar temerea, efectul violenței în planul subiectivității celui care încheie contractul. În dreptul roman, acțiunea prin care era reprimată violența (vis) se numea actio quod metus causa, fiind vizată temerea (metus)[5] ca delict, și nu violența. Dacă, atât vechiul nostru Cod civil, cât și Codul civil francez se raportează la violență, și nu la viciul de consimțământ propriu-zis, este pentru că ambele reglementări au în vedere violența văzută ca un caz de nevalabilitate a consimțământului, așa cum se prevedea la art. 953 C. civ., după modelul de la art. 1109 C. civ. fr.

Aceeași calificare o regăsim și la principalul proiect de codificare, Principiile dreptului european al contractelor (Principiile Lando – PECL) la art. 4:108, care are ca denumire marginală „constrângerea” ca o cauză de anulare a contractului. Cum art. 1206 și următoarele C. civ. au în vedere, de această dată, cazurile de viciere a consimțământului, ar fi trebuit reglementată starea de temere sub imperiul căreia a fost încheiat contractul, denumită în art. 29 din Codul elvețian al obligațiilor crainte fondée (teama întemeiată). Deși Codul civil continuă să se raporteze la violență ca delict, niciunul dintre cele patru enunțuri normative de la art. 1216 C. civ. nu se referă la faptele prin care se poate exercita ea, definiens-ul constituindu-l temerea insuflată, efect al violenței. Astfel, potrivit definiției avansate la alin. 2 al acestui articol, „există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent”. Or, potrivit unei exigențe elementare a oricărei definiții, noțiunea de definit trebuie descrisă prin ceea ce este ea, și nu prin efectele pe care le produce.

Ordonanța franceză nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 de reformă a dreptului contractelor și a regimului general de probă a obligațiilor, intrată în vigoare la 1 octombrie 2016, corijează această exprimare prin art. 1140, potrivit căruia „există violență când o parte se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi inspiră teama de a expune persoana, averea sa ori a celor apropiați la un rău considerabil”, Codul nostru civil conservă aceeași lacună tradițională.

Influențate de aceeași viziune a Codului nostru civil, care se raportează la violență ca la un delict, definițiile doctrinare ale acesteia privesc fie „amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar încheia”[6], fie „constrângerea exercitată asupra voinței unei persoane, pentru a o determina să-și exprime un anumit consimțământ”[7], definiții pe care le întâlnim și la autorii francezi”[8]. Accentul este pus pe vinovăția celui care exercită violența, și mai puțin pe interesele celeilalte părți, victimă a delictului. Recent, violența este definită ca fiind „temerea insuflată unei persoane, prin mijloace violente de natură fizică sau morală, ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar încheia”[9].

De aceea se întâmplă ca, autorii care clasifică violența după efectele ei, să aibă în vedere „violența ori constrângere fizică” (vis) și „violența sau constrângerea morală” (metus)[10], pentru ca, alteori, să se distingă între „violența ilegitimă și constrângerea legitimă”[11]. Oricum, indiferent dacă răul care face obiectul temerii este fizic (afectarea integrității fizice), sau moral (afectarea demnității, imaginii, reputației), ceea ce creează sentimentul de frică este doar amenințarea cu răul respectiv. Prin urmare, violența este amenințarea cu un rău concret, dar ceea ce viciază consimțământul este temerea pe care o inspiră faptele de violență. Chiar și în cazul amenințărilor cu corecția fizică sau cu distrugerea unor bunuri, viciul este sentimentul de teamă, și nu violența în sine, cum susține un distins autor[12]. Noi credem că, până și la contractul încheiat sub tortură, ne aflăm în fața aceluiași sentiment de teamă care privește răul ce ar putea urma. Din această perspectivă poate fi discutată opinia exprimată în doctrina franceză, potrivit căreia, în astfel de cazuri, voința ar fi practic inexistentă sau fictivă[13].

Distincția dintre violența fizică și cea morală este mai puțin importantă pentru aprecierea temerii, importantă fiind doar gravitatea acesteia, aptitudinea ei de a convinge partea amenințată că dacă nu va consimți la încheierea contractului, viața, integritatea fizică sau morală a persoanei sale, ori bunurile acesteia vor fi supuse unui pericol grav și iminent. Aprecierea îndeplinirii acestei condiții o poate face doar judecătorul investit cu anularea contractului, în raport de datele fiecărei spețe în parte, pe baza criteriilor menționate în alin. 4 al textului de mai sus. Prin urmare, noțiunea de definit n-ar trebui să fie violența, ci doar teama, după care, într-o succesiune firească a enunțurilor, ar trebui să fie caracterizată gravitatea temerii prin raportarea la valorile menționate în text, altfel sintetizate, cum vom arăta în cele ce urmează. Chiar dacă felul constrângerii este mai puțin important decât temerea indusă părții care încheie contractul, o definiție a acesteia trebuie să aibă ca punct de plecare faptele prin care se poate insufla ea[14].

2.2. Caracterul determinant al violenței. Gravitatea temerii. Pentru a putea constitui temei al anulării contractului, violența trebuie să fi fost determinantă, ceea ce înseamnă că în lipsa temerii insuflate, fără drept de cealaltă parte sau de un terț, partea amenințată n-ar fi încheiat contractul. În opinia noastră, faptul că un contract a fost încheiat sub imperiul temerii, nu înseamnă neapărat că o astfel de stare a fost și determinantă la încheierea contractului. De aceea credem că cerința caracterului determinant al violenței ar fi trebuit să fie explicit menționată, așa cum o întâlnim în art. 4:108 din Principiile Lando, text care dispune că „o parte poate provoca nulitatea contractului atunci când cealaltă parte a determinat încheierea contractului prin amenințarea iminentă și gravă printr-un act care este în sine ilegitim sau care este folosit ilegitim pentru obținerea încheierii contractului …” În același sens, art. 3.9 din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale, dispune că „nulitatea unui contract pentru constrângere poate fi invocată de partea al cărui angajament a fost determinat prin amenințări nejustificate ale celeilalte părți”. Cât privește gravitatea temerii, textul normativ prevede, în partea sa finală, că amenințarea este „atât de iminentă și serioasă încât nu oferă primei părți nicio alternativă rezonabilă”.

Autorii noilor texte normative preferă formula de la art. 29 din Codul elvețian al obligațiilor[15], a cărei traducere confirmă butada „traduttore, traditore”. Astfel, ipoteza normei de la art. 1216 alin. 1 are în vedere situația în care partea „a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept de cealaltă parte sau de un terț”. Or, racordat exigențelor gramaticale românești, el putea fi exprimat astfel: „poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate, indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terț”.

Pe de altă parte, alăturarea celor două caracterizări ale temerii sub care se încheie contractul ca fiind „justificată” și în egală măsură „fără drept” creează, o reacție de respingere spontană, fiind puțin obișnuit ca ceva justificat să fie totuși produs fără drept. Dacă în acest caz temerea este justă, ar urma să ne întrebăm când poate fi ea „injustă”? Or, asemenea exerciții de imaginație ar putea fi evitate dacă însăși caracterizarea temerii ca fiind justificată ar lipsi, având în vedere că prevederea de la alin. 2 al normei pe care o analizăm, tocmai aceasta face, arată cât de gravă trebuie să fie temerea insuflată celui care încheie contractul pentru a constitui motiv de anulare.


[1] Ulterior, această soluție pronunțată într-un caz particular a fost confirmată printr-o lege din 29 aprilie 1916 privitoare la salvarea maritimă, care avea să fie înlocuită prin legea din 7 iulie 1967 privitoare le evenimentele maritime, apud Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 255, notele de subsol nr. 3-4.

[2] Teză susținută de E. Durkheim, De la division du travail social, PUF, 1994, (prima apariție în 1893).

[3] J. Carbonnier, Les obligations, 22e éd., Thémis, PUF, 2000, p. 107.

[4] M. Rovinski, La violence dans la formation du contrat, thèse Aix-Marseille,1987, p. 2.

[5] P.F. Girard, Manuel élémentaire du droit romain, Librairie nouvelle de droit et de jurisprudence, Arthur Rousseau, éditeur, Paris, 1906, p. 417.

[6] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 157; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 225.

[7] P. Vasilescu, Actul juridic, în I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Colecția Universitaria. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 448.

[8] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, 2007, p. 967; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10e edition, Ếd. Litec, Paris, 2007, p. 136.

[9] A. Hurbean, Viciile de consimțământ, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 183.

[10] A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil, București, 1975, p. 282; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 138.

[11] P. Vasilescu, op. cit., p. 452.

[12] Ibidem.

[13] B. Starck, Droit civil, Obligations, Librairies Technicques, Paris, 1972, p. 204.

[14] Noile prevederi se înscriu în aceeași logică a Codului Napoleon, care la art. 1112 care se limitează să o caracterizeze „de natură a impresiona o persoană rezonabilă, inspirându-i teama că persoana sau averea sa vor fi expuse unui rău considerabil și prezent”, exprimare pe care o regăsim și la art. 1435 din Codul civil italian. Doar Codul civil spaniol denumește violență drept „intimidare”(art. 1267 alin. 2).

[15] Potrivit alin. 1 de la art. 29 din acest cod „si l’une des parties a contracté sous l’empire d’une crainte fondée que lui aurait inspirée sans droit l’autre partie ou un tiers, elle n’est point oblige”.

Reflecții privind violența ca viciu de consimțământ. Drept comparat was last modified: septembrie 6th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii