Opinii privind semnificația juridică a expresiei „actele de stare civilă”

Abstract

“Opinions about the legal significance of the phrase “civil status documents”

Although in the Romanian doctrine there are some monographs devoted to the legal issue of  “civil status documents” and after the entry into force of the current civil code there is a special concern for systematic and thorough analysis of legal regulations established for this, however, can be seen the existence of issues still subject of doctrinal dispute. In summary, we consider, in particular, some terminological ambiguities about the nature of “authentic documents” of civil status certificates and the lack of a legal definition for civil status documents.

The proposed study is intended as a contribution to the logical-legal foundation of theoretical and normative solutions to these problems.

Keywords: civil status acts, civil status documents, civil status certificates, authentic documents.

În doctrină[1], expresia „acte de stare civilă” este analizată în două sensuri: ca „acte juridice de stare civilă”, adică manifestări sau acorduri de voințe (negotium) încheiate în scopul de a produce consecințe de stare civilă, și ca „înscrisuri doveditoare ale actelor juridice și faptelor de stare civilă” (instrumentum probationem)[2].

Referiri la „actele juridice de stare civilă” se regăsesc atât în Codul civil, cât și în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă[3]. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 98 C. civ., „starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calități strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă” (s.n. – C.A.). De asemenea, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de prezenta lege” (s.n. – C.A.).

Sunt „acte juridice de stare civilă”, spre exemplu, căsătoria și adopția. Într-adevăr, căsătoria se încheie prin „consimțământul viitorilor soți”[4], iar adopția, chiar dacă este încuviințată de către instanța de judecată[5], se întemeiază pe „consimțământul persoanelor prevăzute de lege”[6].

Includem în această categorie și alte „acte juridice” producătoare de efecte în planul stării civile a persoanei fizice, cum ar fi, spre exemplu, recunoașterea de filiație[7] și „desfacerea adopției”[8].

Cu titlu general, sunt „acte juridice de stare civilă” toate actele juridice care produc consecințe de „stare civilă”, indiferent de natura înscrisului prin care sunt constatate.

În schimb, art. 99 alin. (2) C. civ. se referă la „actele de stare civilă”, ca instrumentum probationem, adică la „înscrisuri” prin care sunt constatate acte juridice și fapte de stare civilă. În concret, potrivit acestuia, „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice…” (s.n. – C.A.). În același sens sunt și dispozițiile art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996.

Art. 99 alin. (1) C. civ. și art. 2 din Legea nr. 119/1996 includ în categoria înscrisurilor de stare civilă (actelor de stare civilă), „actul de naștere”, „actul de căsătorie” și „actul de deces”.

În opinia noastră, sunt „acte de stare civilă” și alte înscrisuri prin care se constată acte juridice sau fapte de stare civilă, indiferent de natura autorității emitente (administrativă, notarială sau jurisdicțională). Cu titlu de exemplificare, evocăm „certificatul de divorț”[9], eliberat, în condițiile Codului civil, de ofițerul de stare civilă sau notarul public în cadrul procedurii divorțului prin acordul soților pe cale administrativă, respectiv prin procedură notarială (art. 375-378 C. civ.), și „hotărârile judecătorești” prin care sunt soluționate acțiuni de stare civilă. Astfel, spre exemplu, „certificatul de divorț”, în esență, constată „acordul soților” pentru desfacerea căsătoriei, adică, de fapt, un „act juridic de stare civilă”. În același sens poate fi analizată, spre exemplu, și hotărârea judecătorească prin care este admisă acțiunea în contestarea filiației, în condițiile art. 421 C. civ, sau de desfacere a adopției la cererea adoptatorului sau a adoptatului, conform art. 477, respectiv art. 678 C. civ.

Ca înscrisuri doveditoare ale actelor juridice și faptelor de stare civilă, „actele de naștere, de căsătorie și de deces se întocmesc în registrele de stare civilă…”, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. După cum sugestiv s-a exprimat doctrina, în fond, actul de stare civilă (înscrisul de stare civilă) este „fila din registrul de stare civilă” completată de ofițerul de stare civilă[10].

În opinia noastră, pentru a fi în consens cu „rolul lor juridic”, dar și pentru a realiza o distincție tranșantă între cele „două categorii de acte de stare civilă”, rămâne de analizat dacă, de lege ferenda, nu ar fi oportun ca primele să fie denumite, pur și simplu, „acte de stare civilă”, iar secundele „înscrisuri de stare civilă”. Astfel, spre exemplu, art. 12 Legea nr. 119/1996 ar putea fi reformulat în sensul că „starea civilă se dovedește cu înscrisurile întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, Persoana fizică, în Introducere în dreptul civil, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 209; D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, pp. 14 și 15; Gh. Penculescu, M. Anghene, Regimul juridic al actelor de stare civilă, Ed. Științifică, București, 1958, pp. 6 și 7.

[2] Chiar dacă nu suntem de acord cu această „dihotomie” unanim acceptată în doctrina din domeniu, pentru evitarea confuziilor, în continuare, în cuprinsul studiului, referirile la actele de stare civilă, ca negotium, se vor face, de regulă, cu ajutorul expresiei „acte juridice de stare civilă”, iar la actele de stare civilă, ca instrumentum probationem, cu expresia „acte de stare civilă”. În schimb, pentru „nașterea” „actelor juridice de stare civilă” vom utiliza verbul „a încheia”, iar a „actelor de stare civilă” verbul „a întocmi”.

[3] Legea nr. 119/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012, fiind ulterior modificată și completată. Brevitatis causa, pentru evitarea repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în cuprinsul studiului, referirile la normele Legii nr. 119/1996 se vor face, de regulă, fără indicarea actului normativ.

[4] A se vedea: art. 48 alin. (1) din Constituție; art. 258 alin. (1) și urm. C. civ. În context, semnalăm că, în doctrină, unii autori, evocând „încheierea căsătoriei”, se referă la „acordul de voințe” al viitorilor soți (în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 209). În ceea ce ne privește, în acord cu alte teze doctrinare, considerăm că o asemenea exprimare este într-un vădit dezacord cu dispozițiile art. 48 alin. (1) din Constituție și ale art. 258 alin. (1) C. civ., care pun doar condiția „consimțământului” la căsătorie și, nicidecum al „acordului de voințe” al viitorilor soți. Această situație normativă poate fi explicată prin faptul că, prin excepție de la dreptul comun, în cazul căsătoriei, „scopul”, ca element esențial al „voinței juridice”, este stabilit de legiuitor. Într-adevăr, potrivit celor două texte, scopul căsătoriei este „întemeierea unei familii”. Pe cale de consecință, dacă viitorii soți au în vedere un alt scop al căsătoriei decât cel stabilit imperativ de legiuitor, aceasta este lovită de nulitate absolută pentru fictivitate (simulație), conform art. 295 C. civ. (pentru unele detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 30).

[5] A se vedea: 454 alin. (1) C. civ.; art. 47 și urm. din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 19 aprilie 2012, fiind ulterior modificată și completată).

[6] A se vedea: art. 463-468 C. civ.; art. 8 și urm. din Legea nr. 273/2004.

[7] A se vedea art. 416 alin. (1) C. civ.

[8] A se vedea art. 477 și 478 C. civ.

[9] În legătură cu „certificatul de divorț”, în doctrină, s-a exprimat opinia că acesta are natura unui „act administrativ sui generis”, dacă este eliberat de ofițerul de stare civilă, respectiv a unui „act notarial”, în cazul în care este eliberat de notarul public [în acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, Opinii referitoare la concursul dintre unele dispoziții ale Codului civil (Legea nr. 287/2009) și diverse reglementări din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, în „Dreptul” nr. 7/2012, p. 15]. Alți autori, dimpotrivă, consideră că „certificatul de divorț” este un „înscris autentic” (în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 213). În realitate, ambele opinii sunt corecte, însă incomplete. Astfel, sub aspectul „naturii juridice”, în cazul în care „certificatul de divorț” este eliberat de ofițerul de stare civilă, natura lui administrativă nu poate fi contestată, întrucât eliberarea acestuia are loc în cadrul unei „proceduri administrative” (art. 376 C. civ.) de către un funcționar public (ofițerul de stare civilă). În schimb, în situația în care „certificatul de divorț” este eliberat de „notarul public”, este urmată „procedura notarială”, evocată și de art. 12 lit. p) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, fiind ulterior modificată și completată). În schimb, ca „forță probantă”, certificatul de divorț îndeplinește toate cerințele stipulate de art. 269 alin. (1) teza I C. pr. civ. pentru a fi considerat „înscris autentic”, indiferent că este eliberat de ofițerul de stare civilă sau notarul public. Într-adevăr, în temeiul acestuia, „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege” (s.n. – C.A.). Finalmente, calificarea „certificatului de divorț” ca fiind un „act administrativ sui generis” sau „act notarial” ține de „natura lui juridică”, iar considerarea acestuia ca „înscris autentic” este un aspect legat de „forța lui probatorie”.

[10] A se vedea M. Mureșan, A. Boar, Ș. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1984, p. 77, citați de I. Reghini, Ș. Diaconescu, în op. cit., p. 210.

Opinii privind semnificația juridică a expresiei „actele de stare civilă” was last modified: februarie 8th, 2016 by Anett Csakany

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii