Incriminarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale

Abstract

  Life and health represent social values which define the main attributes of the individual. The
life of the individual represents his social existence, fulfilling the possibility to participate to the social
relationships, to exercise the rights and interests and perform his obligations. Among the
fundamental rights and freedoms of the private entity we also count the ones regarding the sexual
freedom, namely the possibility that the individual, irrespective of his gender, decides alone for his
sexual life, without the fear that other persons can prevent him from taking advantage of this right.
The individual’s sexual life represents an important social value, which is identified with the
vital attribute of personal and species-wide preservation, with the ration of being itself. The
individual’s sexual life appeared at the same time with the person as a social individual.
Keywords: Criminal Code, dignity, freedom and integrity, human right 

Introducere

Din cele mai vechi timpuri, omul a conștientizat necesitatea reglementării raporturilor juridice cu semenii săi și astfel a fost creat un drept cutumiar, nescris pentru ca în viitor să fie introdus un drept scris cu caracter de „lege”. Ocrotirea omului prin mijloace de drept penal s-a impus ca o necesitate încă de la primele acte normative cu caracter penal, reprezentând astfel un interes major al legislației, jurisprudenței și doctrinei penale de-a lungul timpului.

Reprimarea agresiunilor față de o persoană a apărut ca o necesitate a conservării, grupului social, atât în perioada când nu a existat o reglementare juridică (reacția dominantă fiind sub forma instinctivă sau a răzbunării nelimitate a celui mai puternic), cât și în perioada juridică a omenirii (sub forma talionului, a compoziției facultative, a compoziției obligatorii și a etatizării represiunii penale). Toate legiuirile din antichitate, evul mediu, evul modern, cât și din epoca noastră, au incriminat faptele care aduceau atingere persoanei umane[1].

Așadar, legiuitorul român aprobă că cea mai mare valoare pe care legea penală trebuie să o protejeze este libertatea persoanei umane. Titlul I al părții speciale cuprinde infracțiunile contra persoanei și este structurat în noua capitole: Capitolul I – Infracțiuni contra vieții (art. 188-192); Capitolul II – Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății (art. 193-198); Capitolul III – Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie (art. 199-200); Capitolul IV – Agresiuni asupra fătului (art. 201-202); Capitolul V – Infracțiuni privind obligația de asistență a celor aflați în primejdie (art. 203-204); Capitolul VI – Infracțiuni contra libertății persoanei (art. 205-208); Capitolul VII – Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 209-217); Capitolul VIII – Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (art. 218-223); Capitolul IX – Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private (art. 224-227).

Aspecte comune ale infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale in legislația penală română

Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale, reprezintă grupul de infracțiuni prevăzute în Capitolul VIII al Părții special a Codului penal. Acestea sunt fapte prejudiciabile, săvârșite cu intenție, care vatămă sau pun în pericol relațiile sociale privitoare la libertatea și integritatea sexuală a persoanei. Așa cum reiese din definiție, obiectul juridic generic al infracțiunilor din grupul specificat îl reprezintă relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală și la demnitatea persoanei.

Sănătatea și viața sunt valori sociale care reprezintă atributele principale ale persoanei. Viața persoanei reprezintă existența socială a acesteia și anume posibilitatea de a participa la relațiile sociale, de a-și exercita drepturile și interesele și de a-și executa obligațiile. Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse de asemenea și cele care se referă la libertatea sexual, referitoare la capacitatea persoanei, indiferent de sex, de a decide cu privire la viața sa sexuală, fără îngrijorarea că alte persoane o pot împiedica sau forța în exercitarea acestui drept.

Viața sexuală a omului reprezintă o valoare socială importantă, care se identifică cu însușirea vitală a conservării individului respective a speciei, cu însăși rațiunea de a fi a persoanei. Viața sexuală a persoanei a apărut o dată cu persoană, ca individ social. Caracterul și formele ei s-au schimbat pe măsură ce s-a reformat structura socială. Cultura modernă exercita influența asupra persoanei, determinând-o să-și perfecționeze viața sexuală.

Infracțiunile referitoare la viața sexuală, au o profundă conotație antisocială care stârnește repercusiuni deosebit de nocive pe plan social, contra unei desfășurări normale a vieții sexuale a persoanelor. De moment ce îndeplinirea atributelor inalienabile ale persoanei în sfera relațiilor sociale cu privire la viața sexuală reprezintă una din bazele existenței societății, lezarea acestor relații generează o stare de pericol social, un dezechilibru deosebit de periculos pentru însăși existența societății. De aceea reacția penală împotriva acestor infracțiuni, constituie o necesitate imperioasa.

Infracțiunile contra libertății și integrității sexuală a persoanei, după cum rezultă și din denumirea lor, sunt grave manifestări contra persoanei, luată în considerare în mod individual, împotriva unor drepturi, care sunt indiscutabil legate de existența fizică și de personalitatea ei, dreptul fără de care aceasta nu ar putea fi concepută.

Ca drepturi considerabile ale persoanei, aceste drepturi au un caracter absolut, sunt opozabile tuturor, în sensul că ceilalți membrii ai societății sunt obligați a nu face nimic de natură să aducă atingere drepturilor titularului.

Fiecare din infracțiunile cuprinse în Capitolul VIII al părții speciale a Codului penal, au și un obiect juridic special, format din ansamblul relațiilor sociale privitoare la anumite valori sociale specifice, care derivă din viața sexuală a persoanei. Aceste valori sociale specifice sunt: libertatea sexuală și inviolabilitatea sexuală. Libertatea sexuală semnifică libertatea persoanei împotriva agresiunilor și abuzurilor sexuale cu caracter infracțional, condiționată de autoimpulsionarea persoanei în planul convingerii de sine stătătoare cu cine și în ce mod să își satisfacă necesitatea sexuală. Dacă libertatea sexuală presupune manifestarea anticipată a dorinței persoanei de a-și satisface necesitatea sexuală, atunci inviolabilitatea sexuală presupune lipsa sau nerelevanța unei asemenea dorințe.

Pe lângă relațiile sociale cu privire la valorile sociale, amintite mai sus, infracțiunile prevăzute în capitolul VIII al părții special a Codului Penal pot aduce atingere relațiilor sociale cu privire la libertatea psihică, integritate corporală, sănătatea sau viața persoanei[2].

Obiectul material al infracțiunilor privind viața sexuală a persoanei îl constituie de regulă corpul omenesc, asupra căruia acționează subiectul activ, indiferent dacă acesta aparține unei persoane tinere sau în etate, se afla sau nu în plenitudinea facultăților fizice sau psihice. În cazul infracțiunii important este ca făptuitorul influențează asupra corpului altei persoane, și nu asupra propriului corp.

În ceea ce privește aspectul laturii obiective infracțiunile contra libertății și integrității sexuale se comit printr-o acțiune. O parte importantă din faptele infracționale prevăzute de Capitolul VIII Codul penal, sunt infracțiuni materiale. Având în vedere această conjunctură, la calificarea faptei este obligatorie stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile.

Sub aspectul laturii subiective, la majoritatea infracțiunilor din Capitolul VIII, forma de vinovăție se exprimă prin intenție. De regulă, motivul din care a acționat făptuitorul sau scopul urmărit de acesta, fie starea emoțională ce l-a caracterizat, nu prezintă relevanță la calificarea infracțiunii, având semnificație doar pentru individualizarea pedepsei. Mobilul este cel care a determinat săvârșirea infracțiunii, iar scopul, la anumite infracțiuni prevăzute în acest titlu, este reprezentat de un scop special urmărit de făptuitor.

Subiectul activ al infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale poate fi de regulă orice persoană care îndeplinește condițiile generale privind răspunderea penală. Subiectul pasiv este persoana asupra căreia se exercita acțiunea sau inacțiunea subiectului activ și care suferă consecințele acțiunii sau inacțiunii subiectului activ.

Elementul material al laturii obiective, al infracțiunilor contra libertății și integrității persoanei se realizează de cele mai multe ori, prin acțiuni foarte variate. Mijlocul de săvârșire a faptei nu prezintă în general relevanță pentru existența acestor infracțiuni.

Urmarea imediata la toate infracțiunile contra persoanei este prevăzută expres în textul de lege și constă fie în producerea unui rezultat, fie într-o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Aceste categorii de infracțiuni sunt infracțiuni comisive. La aceste infracțiuni pot fi concepute și efectuate acte care să constituie forme de activitate infracțională imperfect, adică actele de pregătire și tentativă[3].

Actele de pregătire deși posibile la majoritatea infracțiunilor contra persoanei, nu sunt incriminate, iar în unele cazuri sunt absorbite în tentativă. Tentativă, posibilă la aproape toate infracțiunile contra persoanei, este sancționata numai la unele dintre acestea.

Consumarea infracțiunilor contra libertății și integrității persoanei, are loc în momentul producerii rezultatului socialmente periculos, așa cum este descris în norma de incriminare.

Evoluția incriminării infracțiunii de hărțuire sexuală în Codul penal român

Noțiunea de hărțuire sexuală apare pentru prima dată în SUA prin deceniul opt al secolului trecut ca o expresie a mișcărilor împotriva discriminărilor la locul de muncă pe motive de sex, sancționând comportamentul de natură sexuală abuziv al angajatorilor[4].

În Codul penal din 1937, în art. 425, era incriminat „Atentatul la pudoarea prin abuz de putere”, fapta constând în fapta funcționarului public de a întreține raport sexual sau inversiune sexuală cu o persoană arestată sau deținută, aflată în paza sa.

După o perioadă de dispute parlamentare și controverse teoretice purtate pe marginea acestui subiect, a fost adoptată Legea nr. 61 din 16.01.2002 privind adoptarea O.U.G. nr. 89/2001 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal, referitoare la infracțiuni privind viața sexuală, prin care a fost introdusă pentru prima dată în Codul penal român, în art. 203^1, iar în noul Cod penal la art. 223, infracțiunea de hărțuire sexuală. Incriminarea hărțuirii sexuale este una din inițiativele legislative demne de a fi apreciate, întrucât are menirea de a armoniza dreptul penal intern cu cel European, iar în primul rând, de a reprima comportamentul abuziv al unor angajatori care condiționează ocuparea unui loc de muncă de obținerea unor favoruri sexuale.

În urma studiilor realizate în numeroase țări cu privire la acest subiect, a rezultat ca 88% dintre 9000 de femei interogate, au declarat că au fost victime ale unei hărțuiri sexuale la locul de muncă. Un alt studiu efectuat în SUA a constatat că 60% dintre cei chestionați credeau că nu are nici un sens să formuleze o plângere sau o sesizare în cazul în care ar fi fost hărțuiți la serviciu, ci dimpotrivă, dacă ar fi procedat astfel, și-ar fi agravat situația economică și socială. Faptul că în România nu au fost efectuate studii cu privire la hărțuirea sexuală și nu se cunoaște exact amploarea acestui fenomen, nu înseamnă că nu ne confruntăm cu astfel de situații.

Inițial, Codul penal din 1969 nu incrimina hărțuirea sexuală, ci aceasta a fost introdusă ulterior, în art. 203^1, fiind definită ca hartuirea unei persoane prin amenințare sau constrângere, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau de influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă[5], sancțiunea fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați[6] este sancționată drept contravenție, afectarea deciziilor privind o persoană de acceptarea sau respingerea de către aceasta a unui comportament care ține de hărțuirea sexuală a acesteia. Prin hărțuire în sensul actului normativ menționat se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității persoanei în cauză și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor. Prin hărțuire sexuală în sensul aceluiași act normativ se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedizerabil cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau efect lezarea demnității unei persoane și în special crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.

Hărțuirea sexuală a existat din cele mai vechi timpuri și reprezintă un complex de atitudini, exprimate sau sugerate prin cuvinte sau fapte. Cert este că de cele mai puține ori aceste manifestări sunt corelate cu seducția sau cu obținerea de favoruri de natură sexuală, fiind probabil un mod de confirmare a puterii și supremației pe care agresorul consideră că o are în fața victimei. Cu privire la această infracțiune, trebuie accentuat faptul că multor cetățeni nu le este familiară existența unei incriminări legale pentru această faptă, cu toate că majoritatea ar putea să ne spună cu ușurință în ce constă ea.

Definiția infracțiunii de hărțuire sexuală, introdusă în Codul Penal prin Legea nr. 61/2002, este preluată din legislația franceză, care incriminează această faptă în Codul muncii, odată cu preluarea definiției infracțiunii fiind preluate implicit și neajunsurile acesteia[7].

În reglementarea infracțiunilor privitoare la viața sexuală, legiuitorul roman a implementat de-a lungul timpului obligații asumate prin Convențiile la care statul roman este parte semnatară și pe cele din conținutul Directivelor emise de forurile abilitate. Dintre Convențiile amintite ne referim în special la: Declarației Universală a Drepturilor Omului; Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice; Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25 octombrie 2007 semnată de România la aceeași dată[8].

Dreptul penal are scopul de a asigura cadrul juridic corespunzător apărării valorilor sociale fundamentale. Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse și cele care privesc libertatea sexuală.


[1] G. Antoniu, Noul Cod penal. Reflecții asupra infracțiunilor contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2013 p. 23.

[2] Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Ulim Vitalie Stati, Vladimir Grosu, Ion Țurcanu, Drept Penal. Parteaspecială, vol. II, ed. a II-a, Ed. Cartier Juridic.

[3] V. Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei Române, București, 1971, p. 176.

[4] V. Dobrinoiu, W. Brînză, Considerații privind infracțiunea de hărțuire sexuală, în RDP nr. 4/2002, p. 22.

[5] Incriminarea faptei de hărțuire sexuală s-a făcut prin Legea nr. 61/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 89/2001 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni privind viața sexuală, publicată în M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

[6] Republicată in M. Of. nr. 326 din 5 iunie 2013.

[7] Teodora Cătălina Godâncă-Herlea, Hărțuirea sexuală. Aspecte controversate, în Caiete de drept penal nr. 1/2006, p. 77.

[8] https://www.scribd.com/document/368463632/radu-narcisa-rezumat-romana-1-pdf.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 

Incriminarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale was last modified: mai 21st, 2018 by Amelia Diaconescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii